Blog

Recondiționarea înregistrării cu Ionel Perlea și Orchestra din Bamberg era foarte bună, neașteptat de clară și de lipsită de zgomote de fond. Broșura CD-ului nu menționa nici o dată a înregistrării Rapsodiei, în buna tradiție a impreciziei informației de la Electrecord. Ascultându-l pe Ionel Perlea dirijând foarte echilibrat și fără grabă mi-au trecut prin minte alte secvențe sonore ale acestei emblematice lucrări. Dacă ar fi să recomand o înregistrare anume, care ar fi cea mai bună? Să fie cea a lui George Georgescu din 1942? A lui Enescu însuși, la Moscova, în 1946? Horia Andreescu? Cristian Mandeal? După ce am ascultat vreo zece versiuni, cred că se poate răspunde la această întrebare.

Dar mai întâi câteva cuvinte despre compoziția lui Enescu. Sunt necesare pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, pentru că, având de a face cu un simbol național, viziunile dirijorilor români în mod special sunt influențate de propriul lor raport cu România, și, idiomatice sau nu, înregistrările lor sunt adevărate mărturii ale epocii în care au fost realizate.

George Enescu avea 20 de ani în 1901, când a compus ambele Rapsodii, la Paris. Mai ales prima dintre ele este mai mult o colecție de melodii folclorice orchestrate simfonic. Practic, nu există nici o temă originală care să-i aparțină, dar tânărul compozitor se dovedește un extraordinar orchestrator, îmi vine să-l compar cu Maurice Ravel (Tablouri dintr-o expoziție a lui Mussorgsky este poate cel mai bun exemplu). Poate că aceasta este și una dintre explicațiile pentru lipsa unor teme fredonabile din compozițiile de mai târziu ale lui Enescu și pentru căutarea continuă a unei originalități pe care a găsit-o, cu certitudine, dar pe care a plătit-o cu lipsa popularității (în contrast cu un Antonín Dvořák, de exemplu). În ordine, cântecele populare care alcătuiesc prima rapsodie sunt următoarele: Am un leu și vreu să-l beu (care este și tema arhicunoscută a Rapsodiei),Hora lui Dobrică, Mugur, mugurel, Hora de la moară și, bineînțeles celebrissima Ciocârlia. Nu e cazul să aprofundez mai mult, pentru că există deja un excelent articol care analizează din acest punct de vedere sursele folclorice ale Rapsodiei. Mă rezum doar la observația că selecția făcută de Enescu pune în evidență influențele slave, orientale și balcanice ale folclorului românesc, o oglindă, dacă vreți, asupra culturii populare românești. Cum se reflectă toate acestea în interpretările din discografia (destul de bogată) a celebrei lucrări simfonice?

O primă interpretare pe care am ascultat-o este cea a lui George Georgescu dirijând Orchestra Simfonică din București, în 1942.

Caracterul popular este evident, pe alocuri muzica pare cântată de un taraf. Este cert că George Georgescu știa de la compozitorul însuși care i-au fost intențiile. Există o anumită emfază în unele momente, dar interpretarea sa are un caracter naționalist moderat, à la Dimitrie Gusti. Restaurarea sonoră realizată în 2012 este foarte bună, chiar dacă nu debordează de culoare orchestrală. Aici este momentul să amintesc și faptul că orchestrele din epocă nu aveau un sound cine știe ce bogat, se cânta destul de încet și cu un sunet mic, așa era cam peste tot în Europa. Pe de altă parte, e puțin probabil ca Enescu, la 20 de ani, să fi intenționat altceva decât o inspirată transcripție pentru orchestră, era încă la începuturile carierei sale de compozitor.

În aprilie 1946, George Enescu este invitat la Moscova pentru a susține o serie de concerte în calitate de violonist și de dirijor. De aici a rămas și o înregistrare a Rapsodiei române cu Orchestra Națională a URSS. Enescu era un mare dirijor, de o perfecțiune clasică și de o puritate stilistică rivalizând cu cei mai celebri dirijori ai timpului său.

E un disc rar, din păcate greu de găsit în România. Și tocmai în cazul celei mai autentice interpretări! Pentru că Enescu nu era Șostakovici, care-și lăsa compozițiile să fie interpretate de dirijori sovietici consacrați, și nici Stravinsky, care nu strălucea cu bagheta în mână, ci doar atunci când scria… Desigur, este o viziune aproape similară cu aceea a lui George Georgescu, dar mult mai plină de finețe, mai subtilă, înmuind tonurile abrupte, evitând orice grandilocvență, realizând cele mai naturale treceri de la o temă la alta. În mod particular am urmărit acordurile orchestrale care conchid prezentarea primei teme aRapsodiei imediat ce a fost reluată de corzi. Natura concluzivă a acestor două acorduri este subliniată în marea majoritate a celorlalte înregistrări, în schimb Enescu nu le acordă nici o importanță exagerată, sunt doar o simplă încheiere a unei teme frumoase. Horași Ciocârlia sunt redate de o manieră atât de natural folclorică (e drept, în Uniunea Sovietică era și vremea în care se căuta exact acest stil), încât aproape că uiți că e vorba de o orchestră simfonică, muzica este de o simplitate edificatoare, directă, caldă, temperată din orice elanuri. E adevărul, este esența acestei compoziții etalată cu o naturalețe pe care numai compozitorul o putea avea.

Înregistrarea lui Ionel Perlea cu Orchestra Simfonică din Bamberg datează din 1955 și a fost făcută de casa de discuri Vox. Am găsit într-un final informația lipsă, pe un blog, care permite și descărcarea LP-ului original. Nu este o interpretare revelatoare, nu e nici o epifanie care să se producă la ascultarea ei. Dar este o versiune simfonizantă, măsurată, perfect balansată, folosind tempi moderați, uneori e anostă, dar nu i se poate nega nici o clipă profesionalismul. Într-un fel, această interpretare marchează punctul în care cânteculAm un leu și vreu să-l beu începe să se estompeze, tema inițială este poate mai nostalgică decât în oricare altă parte (să fi fost această versiune cea de pe genericul emisiunilor de la Europa Liberă?). Orchestra din Bamberg, înființată în 1946, era una a înfrânților și a refugiaților: era fosta orchestră germană din Praga. Discurile produse de ei pentru Vox erau cele mai ieftine de pe piață, asigurând supraviețuirea și nimic mai mult. Portul popular național este înlocuit de un frac uzat, al exilului, folosit în sala de concerte simfonice.

Apoi, peste muzicienii români se așterne tăcerea. Enescu părăsește România în 1947. George Georgescu este epurat de la direcția orchestrei sale, fiind la un pas de marginalizarea totală. Făcuse studiile muzicale în Germania, era suficient pentru a fi suspectat de fascism. Ajutorul îi vine de la colegul său, Constantin Silvestri, care îl propune la Orchestra Radio. Nici Silvestri nu se bucură prea mult de poziția sa de prim dirijor al țării și emigrează la rândul lui în Occident, în 1959. Este rândul dirijorilor străini să interpreteze muzica lui Enescu și s-o înregistreze.

Eugene Ormandy face o încercare în 1957 cu Orchestra Simfonică din Philadelphia. E un disc cu mai multe rapsodii simfonice, printre care și cea a lui Enescu.

Rezultatul pierde, bineînțeles, orice caracter idiomatic. Dar e o încercare reușită, destul de neutră în unele locuri, care nu încearcă să demonstreze nimic special, ci doar să alăture lucrarea lui Enescu de cea a lui Liszt, sau a lui Chabrier.

În 1960, Leopold Stokowski reia ideea unui disc de Rapsodii, de data aceasta cu Orchestra RCA.

E un disc mai reușit puțin decât cel al lui Ormandy, în primul rând prin culoare, dar demersul artistic este foarte similar. Nici o surpriză, ambii dirijori americani au meritul de a fi promotorii muzicii lui Enescu, cel puțin în ceea ce privește partea sa cea mai “comercială”. Nu vor rămâne singulari în acest repertoriu. Paavo Jarvi, Lawrence Foster,Ghennadi Rojdestvensky, și lista rămâne deschisă, sunt dirijori care vor relua pe discurile lor compoziția lui Enescu. Sigur, idiomaticul le va lipsi, dar arta nu.

La începutul anului 1959, vine însă momentul unei prime mari lecturi în discografia celebrei compoziții. Constantin Silvestri și Wiener Philharmoniker înregistrează pentru EMI. Ce păcat însă! Va fi publicată pentru prima dată abia în 1996, iar astăzi este disponibilă în colecția Icon dedicată dirijorului român, o colecție superbă despre care am mai scrisacum un an, la data apariției acesteia.

Având în față o falangă de instrumentiști excepțională, Silvestri face prima încercare estetizantă și reușita sa este foarte convingătoare. Folclorul este lăsat oarecum deoparte, primează simfonismul. Dar ce culori are orchestra! Ca un evantai colorat care se rotește prin aer, ca o coadă de păun care se desface în cele mai neașteptate momente! Sunetele unor instrumente care zăceau ascunse în partitură sunt scoase la suprafață cu o dezinvoltură surprinzătoare. Iar ritmul? Peste tot domină o rigoare absolută, permanent înfrumusețată de o dinamică a sunetului de vis. Tema inițială are o tentă nostalgică și este cântată parcă în șoaptă, solo-ul de vioară cu care începe Hora lui Dobrică nu mai are nimic lăutăresc-balcanic, ci este pur vienez, pentru ca în ultimele părți, Hora de la moarăși Ciocârlia, orchestra să debordeze de o frenezie nemaiîntâlnită, cu un Silvestri cravașând vijelios și exact cu o viteză incredibilă. Și totul, de la un capăt la altul al acestei minunate înregistrări, este de un bun gust desăvârșit. Pare o noțiune vagă, dar vom vedea mai târziu, prin opoziție, ce înseamnă această manieră când este prost înțeleasă. Să nu anticipez, revin la înregistrarea aceasta concluzionând că este cea mai spectaculoasă, cea mai plină de viață, cea mai autentic-simfonică, o viziune care l-ar fi uimit, cred, și pe George Enescu.

Un moment foarte important pentru evoluția interpretării Rapsodiei este anul 1978, cândSergiu Celibidache vine în România și dirijează la Ateneu Orchestra Filarmonicii “George Enescu”. Televiziunea a filmat concertul, asigurându-i astfel intrarea în legendă. Celibidache, cu tempourile sale foarte largi, dar mai ales prin gesticulația sa foarte expresivă, sugerează o viziune pastoral-bucolică, neașteptată pentru acele vremuri.

Ce-i drept, estetica lui Celibidache reușește din plin. Pe retina tuturor melomanilor va rămâne mereu imaginea marelui dirijor care dă din fund pe muzica lui Enescu și își strigă indicațiile către instrumentiști. Este o clipă de abandon, de joie de vivre, într-o țară tot mai serioasă când venea vorba de simbolurile naționale. Nimeni nu mai observă bombasticul acestei viziuni, dacă nu chiar o oarecare lipsă de măsură a unor elanuri ritmice punctate prea sonor de o percuție strivitoare. E un live și e un spectacol extraordinar. Dar este și o cutie a Pandorei. În România anului 1978, național-comunismul era într-o fază în care balanța dintre ideologie și privațiunile economice era încă într-un echilibru, care se va rupe în scurtă vreme. Dirijorii români au găsit în interpretarea lui Celibidache niște libertăți pe care și le vor lua și ei mai târziu, exagerându-le și mai mult, din păcate într-o direcție greșită. Celibidache a predat la Ateneu o lecție a bucuriei, în România, iar muzicienii de aici o vor continua, dar predicând bucuria obligatorie…

Astfel, în 1986 apare discul lui Iosif Conta dirijând Orchestra Națională Radio.

Amploarea discursului, sugerată de Celibidache în 1978, este îmbrățișată pe loc de Conta. E o versiune totuși cuminte și cinstită în raport cu intențiile lui Enescu. Uneori, măreția construcției simfonice, nefiind alimentată de imaginația unui Silvestri, ajunge să plictisească, dar nu suntem departe de viziunea lui Perlea (mai puțin nostalgia), sau de Ormandy. Nu suntem nici aproape de ei, pentru că ritmul este larg și ținut cu o cadență pe alocuri artificială (Hora lui Dobrică, de exemplu), dar în ansamblu echilibrul este păstrat între folclor și simfonic. De reevaluat.

În 1993, Orchestra Națională Radio sub conducerea lui Horia Andreescu înregistrează pentru casa Olympia o integrală a lucrărilor orchestrale ale lui Enescu. Nu este locul s-o comentez aici, demersul era necesar înainte de toate, strângând într-o serie unitară măcar din punct de vedere stilistic compozițiile lui Enescu, înregistrate în tot felul de contexte de-a lungul timpului. Momentul e bun, epoca CD-ului era încă la apogeu.

Încă de la început se simte o rigoare binevenită, dar și o grandilocvență deloc necesară. În jumătate de secol, de la înregistrarea lui George Georgescu și până la acest disc al lui Horia Andreescu, binecunoscuta temă de la începutul Rapsodiei a parcurs drumul de laAm un leu și vreu să-l beu la Câte țări sunt pe pământ, plaiuri ca la noi nu sunt, cântecul pe care școlarii din timpul comunismului îl învățau la ora de muzică. Nu știu sigur, dar cred că se mai învață și azi, cu aceste cuvinte. Tralalalalalala! Nu vă mai amintiți? Iată unremember pentru nostalgicii generației cu cheia la gât:

Da, portul național românesc este schimbat pe cravata de pionier și pe sceptrul de președinte al Republicii Socialiste. Horia Andreescu impune ritm și coeziune interpretării sale, împrumutând de la Celibidache largo-ul Horei lui Dobrică dar nu într-un sens câmpenesc, ci construind o epopee, un monument cu atât mai incomprehensibil cu cât știm de unde pleacă: totuși, doar de la o horă, cea a lui Dobrică, orice altceva decât Beethoven sau Bruckner. Nu este ultimul păcat al înregistrării, răul începe abia de la jumătatea celor 11 minute și 50 de secunde de tortură. Hora de la moară și Ciocârlia sunt redate într-un tempo foarte alert, amintind de Silvestri, dar fără nuanțările acestuia, dinamica este monolitică, toate accentele sunt foarte tari. Mai mult, ritmul este punctat de niște timpani asurzitori care adaugă și mai multă isterie acestei construcții național-comuniste. Este Cântarea României simfonizată, spectacolul omagial închinat unui popor român ridicat la rangul de erou al națiunilor. Chiar dacă suntem în 1993, la patru ani distanță de revoluție, nu se poate vorbi de o nostalgie a dirijorului după vremurile cenușii ale fricii, foamei și  frigului lui Ceaușescu ci de o mentalitate, de care probabil nici el nu era conștient pe deplin. În fond, și Horia Andreescu și Cristian Mandeal reprezentau în anii ’80 noul val al dirijorilor români, protejați amândoi de un Gogu Rădulescu – o relație spirituală cu un puternic al sistemului, dacă vreți, o caricatură a filiației lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu față de Constantin Noica. Andreescu urmărește, evident, spectaculosul în rendițiaRapsodiei, reevaluarea, ieșirea din tiparul tradiționalist. Rezultatul este pe dos față de intenție, fața hâdă a grandomaniei naționaliste, perpetuată și astăzi, din păcate, răsare mai ales în a doua jumătate a lucrării, tot mai neplăcută cu cât ne detașăm în timp de momentul apariției discului.

Un an mai târziu, în 1994, este rândul lui Cristian Mandeal să înregistreze, pentru Arte Nova, Rapsodia, de data aceasta cu orchestra sa de pe atunci, Filarmonica “George Enescu”.

În anul 1995, într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, lui Victor Eskenasy, Sergiu Celibidache îl complimenta pe dirijorul român spunând: Noi avem un singur talent directoral, [Cristian] Mandeal. Ăsta trebuie susținut cu orișice eforturi. Cu toate că școala lui – după părerea mea – nu este școala la înălțimea darurilor lui naturale. […]. Dar (este) singurul dirijor… or eu astăzi tocmai am primit o carte a lui Iosif Sava în care există o puzderie de amănunte despre viață, despre mentalitate, despre ce ne amuză, despre ceea ce detestăm și așa mai departe și mi-am dat seama, Domne, că este absolut imposibil pentru mine să pot să trăiesc într-o țară așa. Deci înarmat cum sînt întotdeuna, că am rămas bun român, mîndru că sînt român, nu pot să fac nimic pentru România. Or asta este un sentiment tragic pentru mine. Însuși șovinismul ăsta purtat la extremă care este caracteristic României…

Am citat extensiv spusele lui Celibidache, tocmai pentru a mă scuti de efortul de a explica fără să reușesc mai bine, de ce discul lui Cristian Mandeal nu este nici el foarte reușit. Sigur, dirijorul era probabil la curent cu aprecierile lui Celibidache, de unde și maniera lui de a conduce orchestra, asemănătoare cu cea din concertul din 1978 amintit mai devreme. Numai că Mandeal nu este Celibidache și grandilocvența discursului iese la iveală foarte repede, accentele falsului folclor se simt peste tot, punctate ritmic, la fel ca în cazul lui Horia Andreescu, de o nevroză care nu se regăsește nicăieri în sursele de inspirație ale lui George Enescu din 1901. E o încercare de a conserva, în condiții sonore impecabile, moștenirea lui Celibidache. Or, tocmai perfecțiunea studioului scoate la iveală exact ceea ce maestrul bavarez nu ar fi vrut cu nici un chip să iasă din acea cutie a Pandorei, tentația monumentalului, a obeliscului fără motiv, a vetrei românești transformate în arc de triumf…

Cum epoca studioului a apus, azi avem acces la muzica lui Enescu mai ales în sala de concert, și apoi putem să reascultăm, ba chiar să și revedem înregistrările acestor concerte, poate mai mult decât altădată. Festivalul George Enescu programează cel puțin o reprezentație a Rapsodiei care să fie interpretată de o orchestră simfonică de primă mărime și de un dirijor excepțional. Ultima oară a fost Maris Jansons, în 2013, cu orchestra Concertgebouw. O interpretare fără mari fiori, cu atât mai puțin naționalistă, dar încă departe de concertul lui Enescu de la Moscova sau de inventivitatea lui Silvestri la Viena.

Așadar, dacă ar fi să recomand o înregistrare a Rapsodiei române nr. 1 aceasta ar fi, fără nici un dubiu, cea a lui Constantin Silvestri și a Filarmonicii din Viena, din 1959. Mi se pare definitivă. Alternativa, la fel de bună, dar cu un sunet inferior, este cea a lui George Enescu și Orchestra URSS din 1946. În clasa următoare aș include discurile lui Perlea și Stokowski, dar nu m-aș putea abține să amintesc nici de Horia Andreescu, dar ca o recomandare răutăcioasă.

Înregistrările comentate sunt accesibile până pe 14 iunie 2014 la acest link: http://we.tl/ksvHIV4yoI.

Autor: Despre Demnitate