fbpx

Balul de caritate “LUMINA INIMILOR”

Balul de caritate “LUMINA INIMILOR”

Minunile se produc atunci când ai aproape sprijin, pentru că înfăptuirile ce cuprind în ele suflet și schimbare, se fac împreună, din prietenie, din generozitate, din și prin fair play. Balul de caritate LUMINA INIMILOR, organizat pe 29 noiembrie, de către ROTARY VARANA FOCȘANI are ca scop exact acest precept.

Invitati speciali ai concertului pentru Balul de caritate “LUMINA INIMILOR” sunt soprana Nicole Mancas si baritonul Stefan Ignat.

Vrem să refacem, să regăsim, să ajutăm, împreună, pentru calitate, pentru viață, dăruind o speranță, o lumină pentru ca va fi să fie în viitor un centru de transfuzie modern, la standarde europene, reabilitat complet și dotat ca atare.

Dar scopurilor umanitare înalte li se adaugă întotdeauna și scopuri culturale memorabile. Tocmai de asta, pe lângă multe alte surprize artistice, partenerul cultural al evenimentului ce se va desfășura la Restaurantul Laguna Resort din Focșani este FUNDAȚIA GEORGE ENESCU.

Invitati speciali ai concertului pentru Balul de caritate “LUMINA INIMILOR” sunt soprana Nicole Mancaș si baritonul Stefan Ignat.

Aceasta fundație susține și promovează cauzele artistice, excelența în muzică și integrarea valorilor culturale românești într-un amplu și complex proces ce va defini România frumoasă, așa cum este ea. Ceea ce ne propunem și noi, ROTARY, prin programele motivaționale lansate în toamnă.

Și pentru că vorbim de excelență în arta interpretativă, în ținută, si în același timp și de contextul muzical al balului ROTARY, vă mărturisim că din partea FUNDAȚIEI GEORGE ENESCU, la balul LUMINA INIMILOR, va fi prezentă o orchestră de cameră, formată din virtuoși instrumentiști, care va naște atmosfera balurilor vieneze și care, în premieră, va interpreta o piesă reprezentativă pentru ceea ce înseamnă bunătate, prietenie, ajutor și ROTARY FOCȘANI.
Și le mulțumim pentru asta!

Iar pe voi vă așteptăm să ne fiți alături, căci cu zi ce trece locurile se împuținează!

invitatie Balul Lumina Inimilor_macheta ziar A5

Read more

Ateneul Român simbol al României

ateneul-roman-foto-vechiConstruit în urmă cu mai bine de 125 de ani palatul Ateneului Român este nu numai unul dintre simbolurile Bucureştiului ci ale întregii ţări. Imposibil de a nu fi admirat, acest palat are însa şi o poveste a lui, o poveste pe care vă invităm să o cunoaşteţi, pe scurt, în următoarele rânduri.

Societatea culturală Ateneul Român

Prima societate purtând numele Ateneul Român a fost fondată la Iaşi în 1860, printre membrii fondatori ai acesteia îi putem numi pe : Mihail Kogălniceanu, Ştefan Micle, Petre Suciu sau V.A. Urechia. La 15 septembrie 1860 a apărut organul de presă al acestei societăţi purtând numele “Ateneul Român”. Activitatea societăţii din Iaşi a încetat în 1864 dupa mutarea la Bucureşti a lui V.A. Urechia, unde este numit director general al Ministerului Instrucţiunii. Societatea “Ateneul Român” s-a născut din ideea fundamentală a Conferinţelor publice, aşa cum le vedea numea Constantin Esarcu, “ pentru popor şi repet pentru popor”. La început numite cursuri publice acestea au apărut la iniţiativa lui Esarcu care studiase în Franţa unde obţinuse titlul de doctor în medicină şi licenţiat în ştiinţe naturale. Luau fiinţă astfel la Bucureşti primele cursuri gratuite ţinute lângă grădina Cişmigiu pe locul caselor lui Costache Ghika, Tingirică, într-o sală mare, mobilată sumar, având drept loc pentru public băncile parcului.

Cine au fost C. Esarcu si V.A. Urechia ?

Poate cele mai importante nume din istoria naşterii Ateneului. Esarcu ( 1836-1898) era numit la 7 noiembrie 1864 pe baza unui decret, profesor la catedra de zoologie şi botanică la Universitatea din Bucureşti. Desfăşurând o amplă activitate culturală în 1884 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Cel mai înalt scop al ştiinţelor naturale era în opinia lui Esarcu acela de a “ răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate şi independenţă de caracter”. Om al acţiunii Esarcu se autocaracteriza ca fiind “ sunt dintre aceia care nu au multe idei şi nu urmaresc multe scopuri de-o dată dar când îmi intră o idée în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmăreşte şi nu imi dă pace până când nu o realizez. Iar în testamentul său din 1898 avea să scrie: “ M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltarea conştiinţei naţionale în câmpul ideilor de literatură, arte şi ştiinte. Călăuzit de acest gând am înfiinţat împreună cu alţi oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român şi Societatea pentru învăţătura poporului român având amandouă aceste instituţii în vederea cultivării părţii intelectuale a fiinţei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viaţă, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”

V.A. Urechia este numit profesor de istoria si literatura română la Universitatea din Bucureşti prin acelaşi decret ca şi Esarcu. Studiază la Paris şi la Madrid. În 1860 cerea obligativitatea şcolară pentru copiii de ambele sexe, grădiniţe pentru copii, şcoli pentru toate vârstele, şcoli superioare pentru ingineri, arhitecţi, mecanici. În acelaşi an, în calitate de colaborator al lui Mihail Kogălniceanu, realizează raportul pentru fondarea Universităţii din Iaşi. Hasdeu scria despre el că “ cele mai multe instituţii culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare ci spre acţiune”.

Prima conferinţă

Prima conferinţă a fost ţinută în seara de 28 ianuarie 1865 în faţa unui public de aproximativ 500 de persoane, număr care avea să se mentina constant şi ca o particularitate majoritatea auditoriului era format din femei. Conferenţiar a fost C. Esarcu care a vorbit in acea seară despre “Regnul Animal”. Conferinţele, totalizând 32 de prelegeri, au fost ţinute între 28 ianuarie si 22 aprilie 1865 la un ritm de trei întalniri pe saptămână avându-i la tribună pe următorii: Esarcu, Marsillac, Gr. Racoviţă, Urechia, Hasdeu, Em. Bacaloglu, Al. Petrescu, Th. Văcărescu, Radu Ionescu, I. Fălcoianu sau P. Grădişteanu.

Conducerea

La 31 octombrie 1865 lua naştere Ateneul Român cu 25 de subscriitori impărţiti în 3 secţii: ştiinţifică, morală şi literară. Primul preşedinte delegat a fost P.S. Aurelian iar în luna noiembrie 1866 biroul format din Carol (Scarlat) Rosetti – preşedinte, V.A.Urechia si C. Escaru – vicepreşedinti. Tot atunci a fost ales şi comitetul de redacţie al revistei Ateneul: B.P. Hasdeu, C. Escaru şi poetul N. Nicoleanu.

Activitatea lui Rosseti a fost una remarcabilă, acesta instituind premii pentru traducerea operelor lui Seutoniu, Tacit sau Jordanes. În februarie 1897 invita Ateneul să deschidă concurs pentru construirea localului bibliotecii publice după modelul bibliotecii imperiale din Paris. C. Rosetti a rămas în fruntea Ateneului până în 1868 iar în 1870 a lăsat prin testament întreaga sa avere noii instituţii.

Să avem ambitia de a constru iîn Bucureşti un palat al ştiinţelor şi artelor

La început, cum am spus mai sus, localul propriu a însemnat sala din casele lui Costache Ghika de lângă Cişmigiu. Prin testamentul său din 1870 Carol Rosetti lăsa Ateneului moştenire, două case din mahalaua Boteanu şi o biblioteca ce cuprindea 865 de titluri in 5000 de volume. Pe lângă acestea moştenirea lui Rosetti însemna şi un fond lichid care completat cu o serie de alte donaţii atingea suma de 115.000 de lei. Din punctul de vedere al lui Esarcu trebuia : “să avem ambiţia de a construi în Bucuresti un palat al ştiinţelor şi artelor în care să putem primi cu mândrie celebrităţile ce ne vor vizita sau  (pe care) le vom chema în ţara noastră”.

Daţi un leu pentru Ateneu

În 1884 un decret guvernamental autoriza Primăria oraşului să cedeze Ateneului locul din spatele grădinei Episcopiei (numit cândva Livada Văcăreştilor pe care M. Cantacuzino ridicase o bisericuţă lăsată în metoh episcopului de Râmnic) loc cedat în prealabil Societăţii Ecvestre care turnase déjà fundaţia a ceea ce trebuia să fie un manej cu grajduri pentru şcoala de călăreţi. Pentru strângerea de fonduri s-a instituit o loterie a cărei lozincă “ daţi un leu pentru Ateneu” a devenit foarte populară.

La 24 mai după obţinerea autorizaţiei de construire, Ateneul încheie un contract cu arhitectul francez Albert Galeron semnat din partea română de N. Kretulescu, C. Escaru şi C. Stăncescu. La iniţiativa lui Escaru, Galeron proiectase déjà doua anteproiecte conform directivelor celui dintâi. În “Programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român” Escaru nota: “ Aspectul va fi monumental dar simplu, înlaturandu-se orice decoraţiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferinţe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice, etc . Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane”.

La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului. La începutul lui 1888 ciclul de conferinţe se deschidea în noul local. Deşi fără să fie întru totul finalizată nici în 1889 conferinţele continuă şi în acest an începând cu luna martie printr-o prelegere a lui Escaru în care îşi exprimă regretul că palatul nu poate fi inaugurat.

Cu fondurile epuizate Societatea se adresează Ministerului Instrucţiunii cu propunerea ca acesta să termine clădirea, cedând însa în deplină proprietate statului terenul cu construcţiile începute pe el, statul fiind liber să folosească noua clădire pentru propriile nevoi.

Abia in iulie 1897 comisia tehnică dădea avizul şi pentru inaugurarea clădirii anexe a Ateneului pe care Ministerul o destina pinacotecii si gliptotecii.

Arhitectura

Desi conceput în stil neoclasic, palatul are caracteristicile unui vădit stil eclectic. Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporţii cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin 3 mari uşi de lemn. Deasupra uşilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab si Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre cu lire şi cununi si se află la 41 de metri de pământ. Domul acoperit cu zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena închipuind urna învingătorilor.

În interior, din vestibul se ajunge la sala de sus prin 4 scări de marmură carara construite în spirală. Sala de conferinţe şi concerte de la etaj are 28,50 metri în diametru şi 16 metri în înălţime cu o capacitate de 775 de locuri. Pe cuprinsul bolţii acestei săli se află în medalioane denumirile diferitelor ştiinţe. Fresca din sală, finalizată în 1938 înfăţişează istoria naţională de la cucerirea romană până la regele Ferdinand.

 

Read more

Emoția zilei: Două fotografii cu George Enescu

… și descoperirea unui blog. Este vorba de un pasionat de fotografie, dar și de frumos și de istorie. Ideea este de o simplitate dezarmantă și de o eficacitate stupefiantă. Autorul blogului colorează fotografii vechi, alb-negru. Nu toate sunt reușite, dar majoritatea lor sunt  extraordinare. Rar se întâmplă să parcurgi un blog de la început până la sfârșit. De data asta, când am ajuns la postarea cea mai veche, mi-a părut rău că asta a fost tot. Sper că va continua. Merită toate felicitările. Blogul de care vorbesc se găsește la acest link: http://colorostariu.wordpress.com și vă îndemn să-l vizitați cât mai curând. 

Îmi permit să preiau două fotografii de pe acest blog, care-l înfățișează pe George Enescu. Cel puțin aceea care-l înfățișează alături de Yehudi Menuhin pare că ar fi fost realizată ieri!

Emoționant. Mai ales că vine la doar câteva zile după ce am scris un articol despre discografia Rapsodiei române nr.1

George Enescu și Yehudi Menuhin - (c) coloRostariu

george-enescu-romanian-composer-violinist-conductor-georges-enesco-violinist-vincent-d-ndy-bach-beethoven-brahms-brahms-oedipe-oedipus

Read more

Ascultând „Rapsodia română”…

Acum vreo câteva zile mi-am cumpărat un CD cu Ionel Perlea. Prețul foarte rezonabil – doar 22 RON – m-a făcut să nu citesc atent ce scria pe copertă și abia când l-am ascultat în mașină am realizat că primul track era Rapsodia română nr. 1 de George Enescu. Cea mai cunoscută lucrare a compozitorului național, atât de uzată prin difuzarea în exces pe toate canalele media, prin barbarizarea ei ca fundal muzical pentru genericul unor emisiuni de tot felul, prin scrierea a o mulțime de texte care mai de care mai laudative și mai lipsite de orice sens în afară de patriotism, cu greu mai captează atenția astăzi. Spiritul critic, cu atât mai puțin.

Ionel Perlea

Recondiționarea înregistrării cu Ionel Perlea și Orchestra din Bamberg era foarte bună, neașteptat de clară și de lipsită de zgomote de fond. Broșura CD-ului nu menționa nici o dată a înregistrării Rapsodiei, în buna tradiție a impreciziei informației de la Electrecord. Ascultându-l pe Ionel Perlea dirijând foarte echilibrat și fără grabă mi-au trecut prin minte alte secvențe sonore ale acestei emblematice lucrări. Dacă ar fi să recomand o înregistrare anume, care ar fi cea mai bună? Să fie cea a lui George Georgescu din 1942? A lui Enescu însuși, la Moscova, în 1946? Horia Andreescu? Cristian Mandeal? După ce am ascultat vreo zece versiuni, cred că se poate răspunde la această întrebare.

Dar mai întâi câteva cuvinte despre compoziția lui Enescu. Sunt necesare pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, pentru că, având de a face cu un simbol național, viziunile dirijorilor români în mod special sunt influențate de propriul lor raport cu România, și, idiomatice sau nu, înregistrările lor sunt adevărate mărturii ale epocii în care au fost realizate.

George Enescu avea 20 de ani în 1901, când a compus ambele Rapsodii, la Paris. Mai ales prima dintre ele este mai mult o colecție de melodii folclorice orchestrate simfonic. Practic, nu există nici o temă originală care să-i aparțină, dar tânărul compozitor se dovedește un extraordinar orchestrator, îmi vine să-l compar cu Maurice Ravel (Tablouri dintr-o expoziție a lui Mussorgsky este poate cel mai bun exemplu). Poate că aceasta este și una dintre explicațiile pentru lipsa unor teme fredonabile din compozițiile de mai târziu ale lui Enescu și pentru căutarea continuă a unei originalități pe care a găsit-o, cu certitudine, dar pe care a plătit-o cu lipsa popularității (în contrast cu un Antonín Dvořák, de exemplu). În ordine, cântecele populare care alcătuiesc prima rapsodie sunt următoarele: Am un leu și vreu să-l beu (care este și tema arhicunoscută a Rapsodiei),Hora lui DobricăMugur, mugurelHora de la moară și, bineînțeles celebrissima Ciocârlia. Nu e cazul să aprofundez mai mult, pentru că există deja un excelent articol care analizează din acest punct de vedere sursele folclorice ale Rapsodiei. Mă rezum doar la observația că selecția făcută de Enescu pune în evidență influențele slave, orientale și balcanice ale folclorului românesc, o oglindă, dacă vreți, asupra culturii populare românești. Cum se reflectă toate acestea în interpretările din discografia (destul de bogată) a celebrei lucrări simfonice?

O primă interpretare pe care am ascultat-o este cea a lui George Georgescu dirijând Orchestra Simfonică din București, în 1942.

1942 - George Georgescu

Caracterul popular este evident, pe alocuri muzica pare cântată de un taraf. Este cert că George Georgescu știa de la compozitorul însuși care i-au fost intențiile. Există o anumită emfază în unele momente, dar interpretarea sa are un caracter naționalist moderat, à la Dimitrie Gusti. Restaurarea sonoră realizată în 2012 este foarte bună, chiar dacă nu debordează de culoare orchestrală. Aici este momentul să amintesc și faptul că orchestrele din epocă nu aveau un sound cine știe ce bogat, se cânta destul de încet și cu un sunet mic, așa era cam peste tot în Europa. Pe de altă parte, e puțin probabil ca Enescu, la 20 de ani, să fi intenționat altceva decât o inspirată transcripție pentru orchestră, era încă la începuturile carierei sale de compozitor.

În aprilie 1946, George Enescu este invitat la Moscova pentru a susține o serie de concerte în calitate de violonist și de dirijor. De aici a rămas și o înregistrare a Rapsodiei române cu Orchestra Națională a URSS. Enescu era un mare dirijor, de o perfecțiune clasică și de o puritate stilistică rivalizând cu cei mai celebri dirijori ai timpului său.

1946 - George Enescu

E un disc rar, din păcate greu de găsit în România. Și tocmai în cazul celei mai autentice interpretări! Pentru că Enescu nu era Șostakovici, care-și lăsa compozițiile să fie interpretate de dirijori sovietici consacrați, și nici Stravinsky, care nu strălucea cu bagheta în mână, ci doar atunci când scria… Desigur, este o viziune aproape similară cu aceea a lui George Georgescu, dar mult mai plină de finețe, mai subtilă, înmuind tonurile abrupte, evitând orice grandilocvență, realizând cele mai naturale treceri de la o temă la alta. În mod particular am urmărit acordurile orchestrale care conchid prezentarea primei teme aRapsodiei imediat ce a fost reluată de corzi. Natura concluzivă a acestor două acorduri este subliniată în marea majoritate a celorlalte înregistrări, în schimb Enescu nu le acordă nici o importanță exagerată, sunt doar o simplă încheiere a unei teme frumoase. Horași Ciocârlia sunt redate de o manieră atât de natural folclorică (e drept, în Uniunea Sovietică era și vremea în care se căuta exact acest stil), încât aproape că uiți că e vorba de o orchestră simfonică, muzica este de o simplitate edificatoare, directă, caldă, temperată din orice elanuri. E adevărul, este esența acestei compoziții etalată cu o naturalețe pe care numai compozitorul o putea avea.

Înregistrarea lui Ionel Perlea cu Orchestra Simfonică din Bamberg datează din 1955 și a fost făcută de casa de discuri Vox. Am găsit într-un final informația lipsă, pe un blog, care permite și descărcarea LP-ului original. Nu este o interpretare revelatoare, nu e nici o epifanie care să se producă la ascultarea ei. Dar este o versiune simfonizantă, măsurată, perfect balansată, folosind tempi moderați, uneori e anostă, dar nu i se poate nega nici o clipă profesionalismul. Într-un fel, această interpretare marchează punctul în care cânteculAm un leu și vreu să-l beu începe să se estompeze, tema inițială este poate mai nostalgică decât în oricare altă parte (să fi fost această versiune cea de pe genericul emisiunilor de la Europa Liberă?). Orchestra din Bamberg, înființată în 1946, era una a înfrânților și a refugiaților: era fosta orchestră germană din Praga. Discurile produse de ei pentru Vox erau cele mai ieftine de pe piață, asigurând supraviețuirea și nimic mai mult. Portul popular național este înlocuit de un frac uzat, al exilului, folosit în sala de concerte simfonice.

Apoi, peste muzicienii români se așterne tăcerea. Enescu părăsește România în 1947. George Georgescu este epurat de la direcția orchestrei sale, fiind la un pas de marginalizarea totală. Făcuse studiile muzicale în Germania, era suficient pentru a fi suspectat de fascism. Ajutorul îi vine de la colegul său, Constantin Silvestri, care îl propune la Orchestra Radio. Nici Silvestri nu se bucură prea mult de poziția sa de prim dirijor al țării și emigrează la rândul lui în Occident, în 1959. Este rândul dirijorilor străini să interpreteze muzica lui Enescu și s-o înregistreze.

Eugene Ormandy face o încercare în 1957 cu Orchestra Simfonică din Philadelphia. E un disc cu mai multe rapsodii simfonice, printre care și cea a lui Enescu.

1957 - Ormandy

Rezultatul pierde, bineînțeles, orice caracter idiomatic. Dar e o încercare reușită, destul de neutră în unele locuri, care nu încearcă să demonstreze nimic special, ci doar să alăture lucrarea lui Enescu de cea a lui Liszt, sau a lui Chabrier.

În 1960, Leopold Stokowski reia ideea unui disc de Rapsodii, de data aceasta cu Orchestra RCA.

1960 - Stokovsky

E un disc mai reușit puțin decât cel al lui Ormandy, în primul rând prin culoare, dar demersul artistic este foarte similar. Nici o surpriză, ambii dirijori americani au meritul de a fi promotorii muzicii lui Enescu, cel puțin în ceea ce privește partea sa cea mai “comercială”. Nu vor rămâne singulari în acest repertoriu. Paavo Jarvi, Lawrence Foster,Ghennadi Rojdestvensky, și lista rămâne deschisă, sunt dirijori care vor relua pe discurile lor compoziția lui Enescu. Sigur, idiomaticul le va lipsi, dar arta nu.

La începutul anului 1959, vine însă momentul unei prime mari lecturi în discografia celebrei compoziții. Constantin Silvestri și Wiener Philharmoniker înregistrează pentru EMI. Ce păcat însă! Va fi publicată pentru prima dată abia în 1996, iar astăzi este disponibilă în colecția Icon dedicată dirijorului român, o colecție superbă despre care am mai scrisacum un an, la data apariției acesteia.

1959 - Constantin Silvestri

Având în față o falangă de instrumentiști excepțională, Silvestri face prima încercare estetizantă și reușita sa este foarte convingătoare. Folclorul este lăsat oarecum deoparte, primează simfonismul. Dar ce culori are orchestra! Ca un evantai colorat care se rotește prin aer, ca o coadă de păun care se desface în cele mai neașteptate momente! Sunetele unor instrumente care zăceau ascunse în partitură sunt scoase la suprafață cu o dezinvoltură surprinzătoare. Iar ritmul? Peste tot domină o rigoare absolută, permanent înfrumusețată de o dinamică a sunetului de vis. Tema inițială are o tentă nostalgică și este cântată parcă în șoaptă, solo-ul de vioară cu care începe Hora lui Dobrică nu mai are nimic lăutăresc-balcanic, ci este pur vienez, pentru ca în ultimele părți, Hora de la moarăși Ciocârlia, orchestra să debordeze de o frenezie nemaiîntâlnită, cu un Silvestri cravașând vijelios și exact cu o viteză incredibilă. Și totul, de la un capăt la altul al acestei minunate înregistrări, este de un bun gust desăvârșit. Pare o noțiune vagă, dar vom vedea mai târziu, prin opoziție, ce înseamnă această manieră când este prost înțeleasă. Să nu anticipez, revin la înregistrarea aceasta concluzionând că este cea mai spectaculoasă, cea mai plină de viață, cea mai autentic-simfonică, o viziune care l-ar fi uimit, cred, și pe George Enescu.

Un moment foarte important pentru evoluția interpretării Rapsodiei este anul 1978, cândSergiu Celibidache vine în România și dirijează la Ateneu Orchestra Filarmonicii “George Enescu”. Televiziunea a filmat concertul, asigurându-i astfel intrarea în legendă. Celibidache, cu tempourile sale foarte largi, dar mai ales prin gesticulația sa foarte expresivă, sugerează o viziune pastoral-bucolică, neașteptată pentru acele vremuri.

Ce-i drept, estetica lui Celibidache reușește din plin. Pe retina tuturor melomanilor va rămâne mereu imaginea marelui dirijor care dă din fund pe muzica lui Enescu și își strigă indicațiile către instrumentiști. Este o clipă de abandon, de joie de vivre, într-o țară tot mai serioasă când venea vorba de simbolurile naționale. Nimeni nu mai observă bombasticul acestei viziuni, dacă nu chiar o oarecare lipsă de măsură a unor elanuri ritmice punctate prea sonor de o percuție strivitoare. E un live și e un spectacol extraordinar. Dar este și o cutie a Pandorei. În România anului 1978, național-comunismul era într-o fază în care balanța dintre ideologie și privațiunile economice era încă într-un echilibru, care se va rupe în scurtă vreme. Dirijorii români au găsit în interpretarea lui Celibidache niște libertăți pe care și le vor lua și ei mai târziu, exagerându-le și mai mult, din păcate într-o direcție greșită. Celibidache a predat la Ateneu o lecție a bucuriei, în România, iar muzicienii de aici o vor continua, dar predicând bucuria obligatorie…

Astfel, în 1986 apare discul lui Iosif Conta dirijând Orchestra Națională Radio.

1986 - Iosif Conta

Amploarea discursului, sugerată de Celibidache în 1978, este îmbrățișată pe loc de Conta. E o versiune totuși cuminte și cinstită în raport cu intențiile lui Enescu. Uneori, măreția construcției simfonice, nefiind alimentată de imaginația unui Silvestri, ajunge să plictisească, dar nu suntem departe de viziunea lui Perlea (mai puțin nostalgia), sau de Ormandy. Nu suntem nici aproape de ei, pentru că ritmul este larg și ținut cu o cadență pe alocuri artificială (Hora lui Dobrică, de exemplu), dar în ansamblu echilibrul este păstrat între folclor și simfonic. De reevaluat.

În 1993, Orchestra Națională Radio sub conducerea lui Horia Andreescu înregistrează pentru casa Olympia o integrală a lucrărilor orchestrale ale lui Enescu. Nu este locul s-o comentez aici, demersul era necesar înainte de toate, strângând într-o serie unitară măcar din punct de vedere stilistic compozițiile lui Enescu, înregistrate în tot felul de contexte de-a lungul timpului. Momentul e bun, epoca CD-ului era încă la apogeu.

1993 - Andreescu

Încă de la început se simte o rigoare binevenită, dar și o grandilocvență deloc necesară. În jumătate de secol, de la înregistrarea lui George Georgescu și până la acest disc al lui Horia Andreescu, binecunoscuta temă de la începutul Rapsodiei a parcurs drumul de laAm un leu și vreu să-l beu la Câte țări sunt pe pământ, plaiuri ca la noi nu sunt, cântecul pe care școlarii din timpul comunismului îl învățau la ora de muzică. Nu știu sigur, dar cred că se mai învață și azi, cu aceste cuvinte. Tralalalalalala! Nu vă mai amintiți? Iată unremember pentru nostalgicii generației cu cheia la gât:

Cate tari sunt pe pamant

Da, portul național românesc este schimbat pe cravata de pionier și pe sceptrul de președinte al Republicii Socialiste. Horia Andreescu impune ritm și coeziune interpretării sale, împrumutând de la Celibidache largo-ul Horei lui Dobrică dar nu într-un sens câmpenesc, ci construind o epopee, un monument cu atât mai incomprehensibil cu cât știm de unde pleacă: totuși, doar de la o horă, cea a lui Dobrică, orice altceva decât Beethoven sau Bruckner. Nu este ultimul păcat al înregistrării, răul începe abia de la jumătatea celor 11 minute și 50 de secunde de tortură. Hora de la moară și Ciocârlia sunt redate într-un tempo foarte alert, amintind de Silvestri, dar fără nuanțările acestuia, dinamica este monolitică, toate accentele sunt foarte tari. Mai mult, ritmul este punctat de niște timpani asurzitori care adaugă și mai multă isterie acestei construcții național-comuniste. Este Cântarea României simfonizată, spectacolul omagial închinat unui popor român ridicat la rangul de erou al națiunilor. Chiar dacă suntem în 1993, la patru ani distanță de revoluție, nu se poate vorbi de o nostalgie a dirijorului după vremurile cenușii ale fricii, foamei și  frigului lui Ceaușescu ci de o mentalitate, de care probabil nici el nu era conștient pe deplin. În fond, și Horia Andreescu și Cristian Mandeal reprezentau în anii ’80 noul val al dirijorilor români, protejați amândoi de un Gogu Rădulescu – o relație spirituală cu un puternic al sistemului, dacă vreți, o caricatură a filiației lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu față de Constantin Noica. Andreescu urmărește, evident, spectaculosul în rendițiaRapsodiei, reevaluarea, ieșirea din tiparul tradiționalist. Rezultatul este pe dos față de intenție, fața hâdă a grandomaniei naționaliste, perpetuată și astăzi, din păcate, răsare mai ales în a doua jumătate a lucrării, tot mai neplăcută cu cât ne detașăm în timp de momentul apariției discului.

Un an mai târziu, în 1994, este rândul lui Cristian Mandeal să înregistreze, pentru Arte Nova, Rapsodia, de data aceasta cu orchestra sa de pe atunci, Filarmonica “George Enescu”.

1994 - Cristian Mandeal

În anul 1995, într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, lui Victor Eskenasy, Sergiu Celibidache îl complimenta pe dirijorul român spunând: Noi avem un singur talent directoral, [Cristian] Mandeal. Ăsta trebuie susținut cu orișice eforturi. Cu toate că școala lui – după părerea mea – nu este școala la înălțimea darurilor lui naturale. […]. Dar (este) singurul dirijor… or eu astăzi tocmai am primit o carte a lui Iosif Sava în care există o puzderie de amănunte despre viață, despre mentalitate, despre ce ne amuză, despre ceea ce detestăm și așa mai departe și mi-am dat seama, Domne, că este absolut imposibil pentru mine să pot să trăiesc într-o țară așa. Deci înarmat cum sînt întotdeuna, că am rămas bun român, mîndru că sînt român, nu pot să fac nimic pentru România. Or asta este un sentiment tragic pentru mine. Însuși șovinismul ăsta purtat la extremă care este caracteristic României…

Am citat extensiv spusele lui Celibidache, tocmai pentru a mă scuti de efortul de a explica fără să reușesc mai bine, de ce discul lui Cristian Mandeal nu este nici el foarte reușit. Sigur, dirijorul era probabil la curent cu aprecierile lui Celibidache, de unde și maniera lui de a conduce orchestra, asemănătoare cu cea din concertul din 1978 amintit mai devreme. Numai că Mandeal nu este Celibidache și grandilocvența discursului iese la iveală foarte repede, accentele falsului folclor se simt peste tot, punctate ritmic, la fel ca în cazul lui Horia Andreescu, de o nevroză care nu se regăsește nicăieri în sursele de inspirație ale lui George Enescu din 1901. E o încercare de a conserva, în condiții sonore impecabile, moștenirea lui Celibidache. Or, tocmai perfecțiunea studioului scoate la iveală exact ceea ce maestrul bavarez nu ar fi vrut cu nici un chip să iasă din acea cutie a Pandorei, tentația monumentalului, a obeliscului fără motiv, a vetrei românești transformate în arc de triumf…

Cum epoca studioului a apus, azi avem acces la muzica lui Enescu mai ales în sala de concert, și apoi putem să reascultăm, ba chiar să și revedem înregistrările acestor concerte, poate mai mult decât altădată. Festivalul George Enescu programează cel puțin o reprezentație a Rapsodiei care să fie interpretată de o orchestră simfonică de primă mărime și de un dirijor excepțional. Ultima oară a fost Maris Jansons, în 2013, cu orchestra Concertgebouw. O interpretare fără mari fiori, cu atât mai puțin naționalistă, dar încă departe de concertul lui Enescu de la Moscova sau de inventivitatea lui Silvestri la Viena.

Așadar, dacă ar fi să recomand o înregistrare a Rapsodiei române nr. 1 aceasta ar fi, fără nici un dubiu, cea a lui Constantin Silvestri și a Filarmonicii din Viena, din 1959. Mi se pare definitivă. Alternativa, la fel de bună, dar cu un sunet inferior, este cea a lui George Enescu și Orchestra URSS din 1946. În clasa următoare aș include discurile lui Perlea și Stokowski, dar nu m-aș putea abține să amintesc nici de Horia Andreescu, dar ca o recomandare răutăcioasă.

Înregistrările comentate sunt accesibile până pe 14 iunie 2014 la acest link: http://we.tl/ksvHIV4yoI.

Autor: Despre Demnitate

Read more

Artiştii Instrumentişti ai orchestrei Filarmonicii George Enescu sponsorizează Ziua Culturii !!!

ateneuAstăzi, 15 ianuarie 2014, Ministerul Culturii organizează, la Ateneul Român, de la ora 19,00, un concert extraordinar dedicat Zilei Culturii Naţionale. Programul serii cuprinde, între altele, lucrări de George Enescu, Tiberiu Olah,  Iosif Ivanovici şi Ciprian Porumbescu, ce vor fi interpretate de Orchestra Filarmonicii “George Enescu” dirijată de Horia Andreescu.

Solişti: artişti consacraţi dar şi tinere talente ale scenei muzicale româneşti, precum soprana Elena Moşuc, mezzo-soprana Roxana Constantinescu, violonistul Vlad Stănculeasa, violoncelistul Ştefan Cazacu, tenorul Teodor Ilincăi şi baritonul Şerban Vasile.

La evenimentul – care va fi transmis în exclusivitate de Radio Romania Cultural – sunt invitați să participe personalități culturale, membri ai Academiei Române, membri ai Guvernului României, ai comisiilor de cultură din Senat şi Camera Deputaților, reprezentanți ai corpului diplomatic acreditat la București, directori ai instituțiilor de cultură.

Celebrarea Culturii Naționale, la data de 15 ianuarie, a fost instituită prin lege în anul 2010 și marchează, în 2014, 164 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

În acest an sponsori ai acestui eveniment sunt Artiştii Instrumentişti ai orchestrei Filarmonicii George Enescu.

În condiţiile în care Filarmonica George Enescu împreuna cu Ministerul Culturii au o datorie de rambursat în cuantum de 20 de milioane de lei către Artiştii Filarmonicii George Enescu prin Hotarari Judecatoresti irevocabile, Artiştii au hotărât să susţină gratuit acest concert care are o importanţa majoră pentru cultura Românească, astfel suplinind lipsa de fonduri cu care se confruntâ Ministerul Culturii şi managementul inexistent al conducerii Filarmonicii George Enescu.

Read more

Emoția zilei: În amurg

Joi, 9 ianuarie 2014, la Ateneul Român – Concert de Anul Nou
Richard Strauss – Suita Cavalerul rozelor
Richard Strauss – Ultimele patru cântece
Johann Strauss – Uvertura operetei „Liliacul”, Aria Adelei “Mein Herr Marquis” din opereta „Liliacul”, Polka „La vânătoare”, Uvertura operetei „Voievodul ţiganilor”, Valsul „Voci de primăvară”
Jin Wang – New Year’s Waltz
Johann Strauss – Valsul Dunărea albastră”
Irina Iordăchescu (soprană), Jin Wang (dirijor), Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Programul primului concert din 2014 al Filarmonicii George Enescu a ținut de o aparentă logică: valsuri și muzică lejeră à la Neujahre Konzert, alături de inaugurarea anului Richard Strauss (se împlinesc 150 de ani de la nașterea compozitorului). Încercând să împace și capra și varza, alăturarea ultimelor patru lieduri (impregnate de subtilitate, filosofie și de o emoție foarte personală) de valsurile ușuratice ale lui Johann Strauss (și asta chiar pe fondul unui conflict între orchestră și management) nu a făcut decât să creeze un afiș incomprehensibil. Publicul a umplut sala (pentru valsuri), dar liedurile au plictisit probabil pe mulți dintre amatorii de operetă. Așa cum, pentru cei (foarte puțini) care veniseră să asculte liedurile, partea a doua era aproape inacceptabilă. Ca să nu creez nici un fel de așteptări greșite cititorilor, voi spune încă de aici că am plecat la pauză. Dar nu pentru că ar fi fost un concert ratat. Dimpotrivă!

Richard Strauss a fost unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX și geniul său a fost răsplătit material, el nu se înscrie, în nici un caz, în clișeul artistului recunoscut abia postum, după o viață chinuită și plină de greutăți. Spre sfârșitul vieții, creația sa a fost catalizată de drama războiului dar și de drama sa personală, aceea a unei relații pline de ambiguitate cu regimul nazist: o colaborare rușinoasă pentru maniheiștii grăbiți, o situație fără ieșire pentru empaticii apolitici (nora lui Strauss era evreică și opoziția compozitorului față de Hitler ar fi putut avea urmări tragice în familie). În 1948, împăcat cu gândul că sfârșitul e aproape, dar conștient și de faptul că lumea din care făcea parte a dispărut, Strauss scrie o ultimă compoziție, patru cântece a căror temă centrală este moartea. Liedurile sunt acompaniate de orchestră, nu de pian, și sunt scrise pentru vocea de soprană (în minte a avut-o pe Kirsten Flagstad, care le-a și interpretat pentru prima dată, după moartea compozitorului). Nu este o muzică foarte accesibilă, deși pentru ascultătorul neavizat amestecul de tristețe dar și de seninătate cu care bătrânul își scrutează amurgul este evident. Într-un fel, semnificația acestei ultime lucrări este pentru compozitorul german aceeași ca a Requiem-ului de Mozart sau a lui Stabat mater de Pergolesi. Dar ceea ce lipsește este melodrama, romantismul, patetismul, pe scurt, tocmai teatrul, care i-a fost atât de drag lui Strauss, înlocuite de o contemplație serenă, de o acceptare a sfârșitului despre care sunt lăsați să vorbească spectatorii, cu toții puși în postura de comentatori postumi ai acestui final, constrânși să nu poată rosti decât un epitaf elogios. Și poate că din acest motiv, înregistrările cele mai bune (care abundă, ca nicăieri în altă parte) să fie tocmai cele în care soprana (și le-au cântat aceste cântece toate sopranele mari) își reține orice afectare provenită din muzica de operă și doar recită cântând o amintire sinceră pentru un tată sau pentru un bunic plecat sau doar aflat aproape de sfârșit. Dar în același timp, Strauss pune în aceste cântece o senzualitate inimaginabilă, dar una superioară, în care doar frumusețea vocii de femeie este cea care mângâie, mai tandru decât orice sărut.

Concertul de la Ateneu a început cu o suită orchestrală cu muzica din opera Der Rosenkavalier, despre care nu vreau să comentez prea mult, în afară de faptul că am remarcat înclinația lui Jin Wang mai degrabă spre respirația frivolă a valsului decât spre delicatețea muzicii din operă. Un fel de preambul al programului de după pauză, probabil.

irina-iordachescu

Irina Iordachescu – (c) Romeo Zaharia

Apoi, Irina Iordăchescu a început să cânte Frühling, un pic nesigur în registrul grav. Soprana a acuzat o răceală care a chinuit-o în ultimele zile, fiind la un pas de forfeit. S-a descurcat însă cu bine apoi, până la finalul liedului. September însă, a fost cu totul altceva. Mi s-a părut, senzația neputând să dispară până la sfârșit, că Irina Iordăchescu a luat aceste lieduri ca pe ceva personal. Vocalizele din Der Sommer schauert și apoi din Sommer lächelt erstaunt und matt au împins vocea până la limitele ei, consumând-o, dar cu o emoție infinită. Pur și simplu al doilea lied a fost superb. Beim Schlafengehen, care urma, nu avea decât să ducă și mai departe această interpretare foarte plină de suflet. Iar Jin Wang a însoțit-o. Solo-ul de vioară a fost discret, dar nici nu putea fi altfel, ar fi stricat totul, pentru că ultima strofă a fost cântată doborâtor. Până unde se va ajunge atunci la Im Abendrot? Ei bine, până la transcendental. Irina Iordăchescu și-a învins aici orice slăbiciune, ca și cum n-ar fi existat niciuna, niciodată, și a livrat o interpretare atât de vibrantă, încât trilul ciocârliilor, din partitura orchestrală, care însoțește celebrele versuriZwei Lerchen nur noch steigen/ nachträumend in den Duft, a căpătat deodată puterea de a emoționa el singur un spectator adus deja la limita în care muzica a ajuns să-i declanșeze cele mai personale nostalgii. Am rămas efectiv privind în gol, după ce versurile lui Joseph von Eichendorff s-au terminat și lunga coda orchestrală relua tema morții și a transfigurării, și apoi am văzut cu ochii minții, nu mint pe nimeni, două suflete urcând spre cer, înlănțuite, ca două ciocârlii, cred că erau bunicii mei… Iar când am început să-mi revin, privind spre scenă, am văzut-o pe Irina plângând și ea…

Așa că m-am căznit să traduc acest ultim cântec, după versiunile din limba germană (pe care n-o stăpânesc), engleză și franceză. Versurile sunt mai jos. Muzica? N-o să pun nici un link. Mergeți la Ateneu s-o ascultați și mâine. Sau dacă nu, în martie, la Sala Radio, unde Irina Iordăchescu o va cânta din nou.

La amurg
Prin bucurie și tristețe
Am mers ținându-ne de mână.
Și-acum, ne odihnim senin
Ajunși la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde,
Cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalță
Visând, în aerul înmiresmat.
Vino și lasă-le să zboare,
Acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru,
Însingurării să-i fugim!
O, vastă și tăcută pace,
Atât de-adâncă-n asfințit!
Drumul cât ne-a istovit –
Poate că-nseamnă… moartea?
Read more

Salvarea Casei George Enescu din Mihaileni

Din istoria unei case uitate

Autor: Raluca Ştirbăţ – președinta Societăţii Internaţionale George Enescu din Viena
Undeva, în Moldova de Nord, pe un deal din susul apei Siretului, o casă a lui George Enescu stă să se dărâme. Trista privelişte ce se înfăţişează călătorului are la origine un conglomerat de cauze, multe dintre ele fiind ilustrative pentru cunoaşterea incompletă a biografiei compozitorului român.
Schimbarea de decor din 1945, generozitatea lui Enescu, imposibilitatea acestuia de a-şi mai revendica sau măcar îngrijicasa, cauzată de plecarea lui definitivă din ţară în 1946 şi de faptul că a fost silit să renunţe la toate proprietăţile sale, înstrăinarea ei tacită şi tratamentul de care s-a bucurat din partea actualilor posesori de la Mihăileni, îmbinate cu aspectele biografice mai puţin luate în considerare şi având conotaţii de ordin psihologic (divorţul soţilor Enescu) – toate acestea au făcut ca nu doar peste o casă, ci peste o întreagă epocă şi un capitol de decenii al existenţei lui Enescu să se aştearnă un văl de uitare şi de nepăsare.
Placa memorială din marmură albă a dispărut fără urmă de pe zidurile casei după 1989 (valoarea şi istoria ei fiind, în prezent, o piedică pentru cei care vor să o radă de pe faţa pământului), iar mărul din curte, sub care Enescu zăbovea îndelung, şi din care – de fiecare dată, înainte de plecare – „fura” mere pentru drum, a fost tăiat.
Construită de străbunii lui Enescu după mamă, casa din Târgul Mihăilenilor este în sine un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipul de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX, aflată şi ea tot mai mult pe cale de dispariţie.

George Enescu, proprietarul casei de la Mihăileni

Au existat și voci care au afirmat recent că gospodăria de la Mihăileni nu ar fi fost proprietatea lui Enescu. Realitatea este cu totul alta, aşa cum o atestă, în 1932, publicaţia „Moldova Literară” a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni. Informaţia, în mod inexplicabil neglijată, a fost confirmată de curând de un document enescian inedit, pus la dispoziţie nouă în scopul salvării casei şi al introducerii ei pe lista monumentelor de patrimoniu de către domnul dr. Ştefan Botez, nepotul după verişoară al lui George Enescu; bunica domnului Botez a fost Eugenia Dimitriu (născută Partenie), fiica Profirei Partenie, născută Enescu (sora lui Costache Enescu, tatăl compozitorului).

Acest document, pe care l-am publicat în săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură”, nr. 396 din 20 aprilie 2013, confirmă nu doar dreptul de proprietate al lui George Enescu asupra casei din Mihăileni, dar, mai mult, obligă, la aproape un veac de la data aşternerii lui pe hârtie, la salvarea şi restaurarea urgentă a acesteia, aşa cum o impun respectul şi pietatea datorate memoriei marelui compozitor român:


„Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verişoarei mele Eugenia Dimitriu născută Partenie la dispoziţie pe timp nelimitat, atât cât ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinând socoteală de vechime.

George Enescu, Dorohoi, în 28 august/10 septembrie, 1918”
 

Mihăilenii familiei lui Enescu,
un centru muzical ad-hoc

De casa lui Enescu de la Mihăileni se leagă o întreagă istorie, atât pe linia maternă, cât şi pe cea paternă, a rudelor sale, pe care o vom depăna aici cu ajutorul surselor aflate până în acest moment la dispoziţia noastră. Din motive greu de înţeles, enescologia românească s-a aplecat, până în prezent, mult prea puţin asupra familiei mamei compozitorului, deși din neamul Cosmovicilor s-au ridicat oameni de mare valoare și renume, care au contribuit decisiv la dezvoltarea culturii și știinţelor în România. De asemenea, strânsele legături de rudenie și prietenie dintre aceste personalităţi marcante și George Enescu au rămas, în marea majoritate a cazurilor și într-un mod cel puţin ciudat, într-un soi de penumbră.
Străbunicul compozitorului, Costache (după alte surse Emilian), fiul lui Costake Cozma Nestor (sau Nistor, care încă trăia pe la 1800), cel care şi-a schimbat numele în Cosmovici (Cozmovici), a fost un compozitor de muzică psaltică şi lucrări corale, care studiase la Viena și ale cărui manuscrise s-ar fi păstrat în Biblioteca Catedralei din Cernăuţi. Potrivit informaţiilor moștenite prin tradiţia familiei și transmise de Maria Cosmovici fiului său George Enescu, acesta îmbrăcase mai apoi „haina ecleziastică, trecuse în Moldova, ctitorind casa familiei din Mihăileni”. Vărul primar al lui Enescu, compozitorul Alexandru Cosmovici, oferă și alte detalii preţioase despre acest străbun de vază, despre care se ştiu încă prea puţine: „zis episcopul de Rădăuţi”, el „primise de la austrieci, ca blazon de familie obligatoriu, trei cornuri de vânătoare dispuse în treflă”.
Costache (Emilian) a avut trei băieţi: Ioan, Constantin şi Gheorghe. Preotul Ioan Cosmovici (m. 25 august 1878, bunicul după mamă al lui Enescu) avea să se răspopească mai târziu, deşi pe crucea mormântului de la Mihăileni (unde odihneşte alături de fiica Maria şi soţia Zenovia Vogoride, descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova) este trecut ca „Iconomu” – rang onorific acordat preoţilor sachelari cu o activitate bisericească remarcabilă şi merite deosebite, ei având ca semne distinctive în vestimentaţie brâul roşu şi bederniţa. Ioan a avut, la rândul său, trei copii: Maria (n. 1839 sau 1851 – dată încă neclarificată –, mama lui George Enescu, care creşte şi se stinge din viaţă la Mihăileni, la 17 februarie/2 martie 1909), Elena (m. 1872) și Leon (renumitul biolog Dr. Leon Cosmovici, n. 1857 la Sasca Mare, Suceava – m. 1921 la Iași, cu studii primare la Iași, apoi licenţă și doctorat la Sorbona, eminent profesor al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, fondatorul învăţământului de fiziologie animală din România, tatăl pictorului Jean Cosmovici și al compozitorului Alexandru Cosmovici).
Personalitate interesantă, ce-ar merita o mai atentă privire din partea exegeţilor enescieni, preotul Ioan Cosmovici cânta la pian şi la chitară (lucru rar în acele vremuri), aducând în casa de la Mihăileni chiar un pian în toată regula. Acest instrument va fi acelaşi pe care, ceva mai târziu, mâinile micului Enescu vor căuta înfrigurate miracolul polifoniei şi al împletirii armoniilor. Mai mult, vărul lui Enescu, Alexandru, spune că „înainte de a avea o vioară în mână, mama sa îi aşternuse degeţelele pe clape, la o vârstă fragedă”, iar Romeo Drăghici susţine că acesta este „pianul vechi al familiei Vogoride pe care învăţase să cânte, în copilărie, Maria Enescu” şi care, mai târziu, va fi adus de la Mihăileni „într-un car cu paie şi acoperit cu ţoluri”, spre marea bucurie a copilului Enescu.
Ioan Cosmovici a transmis pasiunea şi preocuparea pentru muzică şi fiicei sale Maria, care a primit o educaţie aleasă, cu studii liceale făcute la Cernăuţi, cultivându-i astfel firea extrem de muzicală, căci vocea frumoasă şi-o acompania singură la pian ori chitară. Tatăl şi fiica vor lua în casă lecţii de muzică de la profesori de seamă din Cernăuţi, „tocmiţi” special pentru asta, Ioan devenind un adevărat virtuoz pianist şi un excepţional acompaniator.
Semnalăm – pentru prima oară – o eroare de transcriere, aparţinând lui Bernard Gavoty, din cele 20 de Convorbiri radiofonice cu maestrul (Entretiens avec Georges Enesco, difuzate la Radiodifuziunea Naţională Franceză în 1951 și 1953), care s-a strecurat și a fost preluată ca atare în toate ediţiile volumului Les Souvenirs de Georges Enesco și, implicit, în toate traducerile și scrierile dedicate ulterior compozitorului, care o citează. Enescu spune clar că „mama mea era, ca și tatăl meu, fiica unui preot ortodox” și nu nepoata („ma mère était, comme mon père, la fille d’un prêtre orthodoxe“). Faptul că Enescu ar fi omis o generaţie (și părinţii, și bunicii lui fiind preoţi) ar fi fost, în mod evident, lipsit de orice logică.
Merită subliniată aici componenta nu doar nativ-muzicală, dar şi extrem de cultivată a ramurii materne a familiei lui Enescu, prin preocupările pentru muzica cultă ea depăşind cu mult stadiul unor simpli iubitori-amatori. Este ceea ce o deosebeşte de strămoşii pe linie paternă, la care înclinaţiile muzicale s-au manifestat cu precădere în zona cântării bisericeşti, și asta într-un mod cu totul excepţional: străbunicul compozitorului, Enea Galin (al cărui nume de botez va deveni Enescu), a fost dascăl şi un renumit cântăreţ de strană din Siminicea, adus anume de domnitorul Alexandru Moruzi pentru a sluji în biserica de la Zvoriştea, în (pe atunci) judeţul Dorohoi. Se povestea că oamenii străbăteau distanţe de zeci de kilometri ca să-l asculte. La fel, bunicul lui Enescu dinspre tată, preotul Gheorghe, avea o minunată voce de tenor, cu „viers îngeresc”, rămasă vestită prin părţile locului, de veneau toţi musafirii şi neamurile Moruzeștilor la slujbele lui. Însuși George Enescu avea să povestească peste ani trăirea vecină cu transa de care avusese parte în copilărie la slujba bunicului și care avea să-l marcheze profund – emoţional și muzical: „Eram atât de transportat, încât mă credeam singur lângă altar… O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ţine minte toată viaţa!“. Fiul său Costache, tatăl compozitorului, a moştenit de la preotul Gheorghe admirabila voce de tenor, dar, renunţând la drumul preoţiei și devenind învăţător, avea să înveţe să cânte şi la vioară, a fost dirijor de cor şi dădea adevărate concerte în casă împreună cu soţia sa – el la vioară, iar ea acompaniindu-l la pian ori chitară.
La rândul lui, Enescu a fost hărăzit – pe lângă „prea multele” sale daruri – şi cu o voce cu totul ieşită din comun, fiind asemuit de contemporani cu Şaliapin. Fragmentul din Convorbirile cu Gavoty, în care Enescu redă celebra scenă a Sfinxului din Œdipe, stă mărturie pentru glasul excepţional al maestrului (şi, totodată, pentru filonul de inspiraţie bizantină ce străbate ca un fir roşu capodopera enesciană). Este cunoscut că la reprezentaţia actului III din Siegfried de Wagner, din 1937, de la Bucureşti, din cauza îmbolnăvirii basului şi a absenţei acestuia la repetiţii, Enescu a preluat cu dezinvoltură rolul lui Wotan, oferind de la pupitrul dirijoral o versiune interpretativă care a uluit – prin precizia şi volumul vocii – deopotrivă publicul şi artiştii aflaţi pe scenă.
Revenind însă la rudele-muzicieni din partea mamei, a căror istorie este legată de casa de la Mihăileni, trebuie remarcat unchiul George Cosmovici (n. 1859 la Sasca Mare, Suceava – m. 1927 la Paris), văr primar al mamei lui Enescu, compozitor de succes în epocă, cu studii muzicale la Dresda şi o creaţie componistică bogată: muzică instrumentală, de cameră şi vocală (numeroase lieduri, dintre care multe pe versurile Reginei-poete Carmen Sylva, cu care avea o relaţie apropiată), dar şi opere – reprezentate în teatre lirice europene de prim rang. Merită amintite Fântâna Blanduziei (cu premiera în 1910, la Bucureşti) și mai ales Mărioara (1902), operă în trei acte pe un libret de Carmen Sylva, cu o reducţie pentru pian aparţinând chiar lui George Enescu, pusă în scenă prima dată în 1905 la Neues Deutsches Theater din Praga, care va avea parte şi de o premieră vieneză încununată de succes la Volksoper în 1914 şi chiar de tipărire. Alexandru Cosmovici spune că la această premieră au mers şi membri ai familiei, iar Enescu, venit la Viena special pentru a fi alături, nu a mai putut rămâne la spectacol, fiind nevoit să se întoarcă la Paris pentru a onora alte angajamente. Deși în România opera nu a avut parte de o reprezentaţie nici până în ziua de astăzi, Mărioara avea să figureze în repertoriul teatrelor din Nürnberg (1906), Leipzig (până în 1943), Cernăuţi și Lvov.
Continuând tradiţia, fiica lui George Cosmovici, Maria (Mariana sau Mărioara), pianistă de mare talent, a studiat compoziţia la Paris cu Gabriel Fauré şi André Gédalge (în clasa căruia o introdusese chiar Enescu), dar a pierit în floarea vârstei (în mai 1909), după ce abia absolvise în mod strălucit Conservatorul din Paris. Nu este de uitat nici verişoara Matilda („Matilduţa”, 1887-1916), sora lui Alexandru Cosmovici (din prima căsătorie a tatălui său Leon cu Adèle Blancfort), tot pianistă, care, sfătuită de Enescu, a studiat pianul la Viena, iar mai târziu, în 1906, a devenit soţia compozitorului Alexandru Zirra. 
Interesantă ne apare şi mătuşa (prin alianţă) Eufrosina Aronovici, o austriacă ce absolvise pianul la Conservatorul din Viena şi care a jucat un rol important într-un moment decisiv al educaţiei şi destinului micului Jorj: datorită intervenţiei ei şi a recomandării lui Caudella, Enescu a obţinut acea dispensă de vârstă pentru a putea fi admis la cursurile Conservatorului vienez la doar 7 ani (la 5 octombrie 1888), vârsta minimă fiind de 10 ani (amintim aici că, până la George Enescu, la Viena se mai făcuse o singură excepţie de la această regulă, doar în cazul altui copil-minune, a vienezului Fritz Kreisler, cel care va deveni peste ani, la Paris, un preţios coleg şi prieten al compozitorului român). 
Şi, în sfârşit (dar nu la urmă), este de amintit compozitorul şi muzicologul Alexandru Cosmovici (n. 1901 la Iași – m. 1995 la București), vărul primar al lui Enescu (fiul lui Leon, fratele Mariei Enescu), cu studii la conservatoarele din Iaşi (cu Alexandru Zirra), Milano (cu Carlo Gatti) şi Paris (la École Normale de Musique, cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger), autorul cărţii care limpezeşte şi corectează atâtea aspecte neclare ale biografiei enesciene sau chiar schimbă radical viziunea asupra altora, adesea eronat prezentate. (Să-l menţionăm aici și pe fiul acestuia, Andrei Cosmovici, 1927-2013, reputatul profesor de psihologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.) Se impune ca – într-o nouă Monografie enesciană ce se cere urgent scrisă – informaţiile pe care le oferă volumul lui Alexandru Cosmovici, multe inedite şi prea multe într-un mod inexplicabil ignorate, să ocupe un loc de frunte. 
 
Traumele mai puţin ştiute
ale familiei Enescu
George este al optulea copil al Eneştilor, după un lung şi inimaginabil şir de drame trăite de părinţii săi: Maria a pierdut patru sarcini, alţi doi copii au murit de mici, iar ceilalţi cinci, mai mărişori (între care un băieţel Emil, mort la 6 ani, care se arăta a fi un adevărat geniu matematic, şi o fetiţă Veronica, moartă la 8 ani, cu mare talent la pictură) au fost cu toţii seceraţi de cumplita epidemie de angină difterică, izbucnită în iarna Războiului de Independenţă (1877-1878).
Şi cum nenorocirile nu vin niciodată singure, același an 1878 a mai adus în familia Cosmovici-Enescu un alt eveniment atât de tragic încât pare de necrezut (episod trecut – din motive de neînţeles – cu totul neobservat în scrierile dedicate biografiei compozitorului, deşi el este relatat în detaliu de George Enescu, citat de vărul său Alexandru Cosmovici). Cu ocazia ctitoriei unui monument în memoria ostaşilor români căzuţi în Războiul de Independenţă, ctitorie la care membrii familiei Cosmovici au avut contribuţia cea mai importantă, masa dată în cinstea „târnosirii bisericii” a provocat moartea prin otrăvire – ciuperci, fosfor sau otravă (?!) – a majorităţii celor care au participat la ea. Aşa au pierit în chip năpraznic bunicii lui Enescu, Ioan şi Zenovia Cosmovici, precum şi unchiul său Constantin cu soţia sa Eufrosina, înainte să împlinească vârsta de cincizeci de ani – după cum îi povestea îndurerat Enescu vărului său. Bunicii au fost îngropaţi la Mihăileni, unde odihnesc până în ziua de astăzi, alături de fiica lor Maria, în mormântul pe care cu greu îl descoperi, înecat în iarba deasă şi înaltă a uitării. La auzul veştii, Maria Enescu a avut o cădere cumplită, urmată de o nouă pierdere de sarcină avansată cu repercusiuni grave.
Cumplita imagine descrisă de mama sa avea să-l urmărească pe Enescu decenii la rând, frământările sale întrupându-se peste ani în sfâșietoarele lamentoso-uri din scena cortegiului funerar al actului III din Œdipe, după cum o mărturisea chiar el vărului Alexandru: „Îmi imaginam o hecatombă: tânguirile familiilor ce întovărășesc convoiul ciumaţilor! Mă gândeam cât trebuie să se fi chinuit atunci bătrânii noștri, în acele zile de pomină!”
 
Născut în cămeșa norocului
Părăsind Vornicenii, sat unde Costache Enescu fusese învăţător şi peste care se abătuse cumplita epidemie de difterie, şi lăsând în urmă ţintirimul plin de crucile micuţilor, soţii Enescu se vor muta la Liveni, într-o proprietate cumpărată pentru ei de la familia Vârnav de către unchiul Gheorghe şi mătuşa Eufrosina Cosmovici din Corlăteni, oameni înstăriţi care o iubeau pe Maria ca pe propria lor fiică (ei neavând copii). O căsuţă cu grădină şi livadă frumoasă, retrasă (atunci, ca şi acum), unde peste trei ani de zile, la ceasurile opt ale unei seri de august, aproape nesperat, avea să vină pe lume odorul „farmacat din scăldătoare, trezit în cămeşa norocului”, ce va lumina vieţile atât de încercate ale părinţilor săi. Se împlinea o profeţie…
George Enescu (în actul de naştere Gheorghe, aşa cum se va iscăli, de altfel, deseori) s-a născut, aşadar, în cătunul Liveni-Vârnav, comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi (astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), la 7 august/19 august 1881. În căsuţa din capul satului, Jorjac şi-a petrecut prima copilărie, iar ecourile muzicale ale celor dintâi amintiri ni le va dărui, peste decenii, în geniala suită pentru vioară şi pian Impressions d’Enfance op. 28, compusă la maturitate, în 1938, şi dedicată memoriei lui Eduard Caudella. Peste trei ani, prin 1884, Costache Enescu a luat în arendă proprietăţi ale Aşezământului Institutului Nicolae Sofian din Botoşani, familia mutându-se, în consecinţă, în conacul spaţios şi impunător din satul vecin, de la Cracalia.
Naşterea lui Jorjac le-a adus soţilor Enescu – ne-o spune chiar el în Amintiri – „mai multă spaimă decât bucurie” şi înţelegem de ce va fi, tot după propriile-i mărturisiri, înconjurat de o grijă dusă până la extrem, într-un „climat de vigilenţă înspăimântată” şi o dragoste ca o „căldură de seră, sufocantă şi pasionată”. Nu e de mirare că genialul copil va „creşte prea repede”, iar cheia hipersensibilităţii bărbatului de mai târziu – „un fel de jupuit de viu” („écorché vif“) – o găsim, fără îndoială, în anii copilăriei sale. 
Închis ca într-o colivie (piuitul trist şi singuratic din Oiseau en cage al Impresiilor din copilărie – de fapt, nimeni altul decât Jorjac – înduioşează până la lacrimi), Enescu nu avea colegi de joacă şi orice contact cu persoane străine îi era cu desăvârşire interzis, căci teama părinţilor faţă de o eventuală contaminare era prea mare. Singurele tovarăşe ale copilului erau muzica şi pictura… Şi totuşi, în ciuda clopotului de sticlă sub care era apărat de „boale şi diochi”, copilăria lui Enescu a avut pentru el parfumul de basm rupt dintr-un colţ de rai, în mijlocul naturii şi al „câmpiei moldave, al lanurilor de orz şi porumb, cu fâşiile de codru bătrân, fără vreo fărâmă de lumină la orizont, cu satele vechi zărindu-se printre mesteceni şi sălcii, […] cu biserica frumoasă cu icoane aurite, tremurând vii prin fumul de tămâie. […] Da, aşa arată ţara mea şi tot aşa imaginea pe care am luat-o pretutindeni cu mine”.
„Mais si c’était un piège du Dieu…?“ (Œdipe, actul II)
Anul 1888 a fost unul de răscruce, căci destinul, cu bune şi rele, lucrează pentru micul Enescu, iar drumul său avea să ia o cotitură decisivă. Starea sănătăţii Mariei Enescu dădea semne de îngrijorare, iar familia a venit la Iaşi pentru un control medical aranjat de Dr. Leon Cosmovici (fratele Mariei şi tatăl compozitorului Alexandru Cosmovici) cu colegi ai acestuia de la Facultatea ieşeană de medicină. Li s-a recomandat urgent extirparea radicală a tumorii maligne la Viena, unde se practica deja cu succes operaţia sub anestezie. Această nouă lovitură a sorţii şi zvonul unei alte epidemii de difterie ce ameninţa Moldova, precum şi o anumită răceală tot mai accentuată dintre soţii Enescu au coincis în timp cu sfatul lui Eduard Caudella de a-l trimite pe copil la studii la Viena. Deşi Costache Enescu a făcut în toamna lui 1888 drumul până în capitala Imperiului pentru a-i instala pe copil şi pe mamă într-o pensiune din Apfelgasse nr. 6 (aflată la doar două străduţe de locuinţa lui Brahms), soţii au hotărât ca doar Maria să rămână cu cel mic (Costache fiind, desigur, nevoit să se întoarcă în ţară şi pentru treburile de la moşii). Era, în acelaşi timp, şi o formulă discretă şi elegantă a separării celor doi.
În urma operaţiei de la Viena, viaţa Mariei Enescu a fost salvată şi prelungită cu 21 de ani, ceea ce pentru acele vremuri – și nu numai – era o adevărată minune. Ea nu a rămas, însă, nici un an în capitala Imperiului, neputând să se adapteze climei şi vânturilor Vindobonei. 
 
De la „Jorjîcă”  la Georges-Jacques…
George avea să rămână la Viena în grija minunatei Mademoiselle Lydie Cèdre – guvernanta franceză cu un rol atât de important în formarea lui Enescu, femeie admirabilă, caldă şi extrem de educată, care, conştientă de excepţionala dotare nativă a copilului, i-a modelat şi şlefuit pas cu pas personalitatea, oferindu-i o cultură generală solidă, fiindu-i chiar parteneră-pianistă la patru mâini (de remarcat, gen muzical favorit al copilului-compozitor Enescu). Tot ei îi datorăm şi numele de alint intrat în istorie, căci „Mam’zelle Ledie”, care nu putea nicicum să pronunţe moldovenescul „Jorjîcă”, crezuse iniţial că micul Enescu avea două prenume îmbinate, ca la francezi (Georges şi Jacques) şi îl va reboteza… Jorjac! 
Fireşte că au urmat inevitabilele variaţiuni moldoveneşti pe o temă franţuzească: Jurjac, Jorjacule ori Jorjacu’ tatii… Ea a fost zâna bună a copilului până la vârsta de 10 ani, când acesta se mută în casa din Nibelungengasse nr. 10 a profesorului său Josef Hellmesberger Jr., unde avea să fie practic „adoptat” de acesta, dezvoltându-se într-un climat muzical şi cultural de excepţie, în mijlocul şedinţelor de cvartet ale Hellmesberg-ilor şi fraţilor Rosé (Rosenbaum, originari din Iaşi), cântând după ştimele manuscris ale lui Beethoven, cu un Johannes Brahms ca oaspete de seamă şi nelipsit din această reşedinţă.

Casa de la Mihaileni în interbelic

 

O despărţire tăinuită

Slăbită şi în convalescenţă, Maria Enescu s-a întors în ţară, comunicându-i lui Costache hotărârea ei de a divorţa, determinată, cu siguranţă, şi de cruda şi nefondata mentalitate a vremurilor, conform căreia „racul” era molipsitor, separarea conjugală fiind recomandată. A urmat încercarea dramatică a Mariei de a se călugări la Mănăstirea Văratec, unde, cum era de aşteptat, nu a rezistat mai mult de trei luni asprelor condiţii monahale, iar Costache avea s-o aducă înapoi acasă. După acest trist episod, Maria Enescu s-a retras definitiv în casa părintească de la Mihăileni, soţii reuşind, însă, să ascundă această separare faţă de micul Enescu până în vara lui 1893, când Jorjac absolvea cu brio cursurile Conservatorului din Viena.
Trebuie, însă, subliniat că, deşi nu mai trăiau sub acelaşi acoperiş, relaţia umană şi componenta afectivă dintre soţii Enescu nu va fi fost cu nimic zdruncinată, dimpotrivă. Costache poartă o grijă admirabilă soţiei sale, susţinând-o financiar şi moral, iar surorile sale („scumpa” Tinca – confidenta şi mătuşa preferată a lui Jorjac, ale cărei portrete dezvăluie o asemănare izbitoare cu nepotul George –, Profira Partenie sau Maria Budacă) vor fi în permanenţă alături de Maria Enescu la Mihăileni. Mai mult, se remarcă relaţiile extrem de strânse dintre familiile Enescu şi Cosmovici, precum şi persoana lui Ioan Enescu, fratele lui Costache, preot şi învăţător, paroh ani de zile în Mihăileni, „figură simpatică a clerului dorohoian şi un vrednic slujitor al celor sfinte”, unchi la care Enescu ţinea mult şi la care vom reveni în rândurile de mai jos.
Poate cel mai frumos portret al Mariei Enescu îl schiţează Alexandru Cosmovici, vărul primar al marelui compozitor, reliefând, totodată, cu un fin spirit de observaţie şi duioşie familiară, asemănarea dintre mamă şi fiu: „[…] prin anul 1907, ne vizitase şi mătuşa Maria, mama bădiei Jorj. Venise-n Iaşi, zicea, pentru «doftori». Era slăbuţă, trasă la faţă şi, deşi tânără încă, părea îmbătrânită de suferinţe. Totuşi era vioaie şi ochii ei zvârleau scântei, ca şi-ai bădiei. Se îmbrăca în negru, iar pe cap purta un bariz. Povestea multe şi de toate, cu glas dulce, îmbietor. Ştia şi basme minunate, pe care le rostea atâta de frumos, încât îmi ziceam ce fericit trebuie să fi fost bădia când era mic, ca să tot stea să le asculte”.
Firile profund diferite ale soţilor Enescu au condus, aşadar, la o despărţire ce devenise inevitabilă. Natură delicată, introvertită şi hipersensibilă, Maria Enescu s-a retras tot mai mult, iar melancolia ei a fost adâncită de cumplitele lovituri ale sorţii, pe care le-a suportat cu stoicism. Separarea de copilul iubit a accentuat, se pare, simptomele tot mai evidente ale unei depresii prelungite (şi, din nefericire, netratată în acele vremuri), iar mama compozitorului avea să alunece treptat spre misticism, dând chiar semne de neacceptare a realităţii despărţirii de fiul ei. Romeo Drăghici, pe urmele lui Enescu, dezvăluie imagini sfâşietoare ale unei mame îndurerate ce îmbrăca o păpuşă în hainele lui „Cocuţă” (alintul ei pentru George), legănând-o şi culcând-o în pat cu lacrimi în ochi. La polul opus, Costache – aşa cum ni-l descria chiar Enescu – întrupa imaginea bărbatului „voinic, plesnind de sănătate, degajând o energie binefăcătoare”, energic, vesel şi zgomotos, „intrând fluierând în iatacurile întunecate şi trântind uşa după el, de se clătinau zidurile groase”, în timp ce „coana Marghioliţa, firavă şi tăcută, îşi ducea mâinile la urechi cu o privire dojenitoare”.
Cu delicateţe şi discreţie, soţii Enescu au reuşit să ţină copilul departe de neînţelegerile şi evidenta incompatibilitate dintre ei. Scrisorile lor, pline de căldură, grijă şi diplomaţie, îl făceau să înţeleagă că „sunt bine, sănătoşi”, că-i urmăresc pas cu pas evoluţia muzicală şi-l aşteaptă cu nerăbdare să vină în ţară, în vacanţă, unde şerbetul şi bunătăţile Mariei Enescu erau gata pregătite. Jorjac nu trebuie întristat nicicum, căci studiul în capitala austriacă e greu, tabla de materii încărcată, iar profesorii cum nu se poate mai exigenţi.
 
Prima confruntare cu destinul – divorţul părinţilor
Se pare, totuşi, că anumiţi „binevoitori” au avut grijă ca zvonuri despre problemele conjugale ale părinţilor să ajungă la urechile copilului, astfel încât acesta îi va scrie îngrijorat tatălui său la Cracalia. Răspunsul lui Costache Enescu vine răspicat, dar plin de dragoste şi grijă pentru copilul temător şi necăjit, cerându-i să nu dea ascultare „intrigilor stupide” ale unor „străini răutăcioşi şi nebuni” (cum îi numeşte în scrisoarea către fiul său din 19 februarie 1893) şi să se „ocupe numai de studiile” sale, căci el, tatăl, nu avea „nimica în vedere decât creşterea ta ca singurul copil ce te am şi că te iubesc atâta”.
Strădaniile şi grija părinţilor au dat roade, căci în vara lui 1893, Jorjacul cel „foarte sârguincios şi chiar destul de cuminte” (aşa cum ni se descrie singur cu un zâmbet în colţu’ gurii) obţine la nici 12 ani împliniţi mult râvnita diplomă a Conservatorului vienez cu un succes fulminant, încununat de celebraGesellschaftsmedaille a instituţiei muzicale din capitala Imperiului, distincţie rar acordată. Calificativele lui Enescu la toate materiile de examen sunt de „excelenţă”, iar cronicarii vienezi, care-l numiseră încă de la primele sale apariţii pe scenă „noul Mozart”, spuneau acum despre micul „Georg” Enescu – „der Liebling seines Professors Hellmesberger junior” („elevul preferat al profesorului Hellmesberger Jr.”) și „puștiul din România care a electrizat sala” – că „a intrat deja în rândul virtuozilor”, că a fost „momentul culminant al serii, răsplătit cu aplauze de-a dreptul furtunoase”, că „este deja un iniţiat în toate misterele virtuozităţii moderne”, lăudând, fără excepţie, „bravura și stăpânirea tehnică suverană”, „precizia fără greș a intonaţiei și inteligenţa muzicală de-a dreptul uimitoare”, „sunetul cald și admirabil”, „forţa și înţelegerea muzicală cu totul neobișnuite” și declarând că „micul român face cinste Conservatorului și maestrului său”.
Venit vara în vacanţă, copilul Enescu avea să fie, însă, confruntat cu primul mare şoc al vieţii sale: vede „lucrurile schimbate peste tot”, plânge şi înţelege… Cu inima îndoită de durere, îşi pune părinţii să jure că nu se vor despărţi niciodată. Aceştia îi promit, dar…
Este momentul dramatic care marchează un nou prag de maturizare, forţată şi grăbită, a copilului-adolescent Enescu. În toţi anii ce au urmat, el şi-a împărţit timpul petrecut în România între Cracalia şi Mihăileni, între „casa tatei” şi „casa mamei”, revenind repetat de câte ori îi permitea programul şi aşa încărcat, onorând cât şi cum putea mai bine obligaţiile de inimă impuse de un „domiciliu împărţit”. Este un capitol dureros în biografia enesciană despre care compozitorul, cu discreţia şi eleganţa-i binecunoscute vis-à-vis de viaţa sa intimă, nu vorbeşte, dar care l-a traumatizat, fără îndoială. Un viitor studiu psihologic aprofundat pe această temă, scris cu respectul şi delicateţea cuvenite, s-ar constitui cu siguranţă într-un binevenit şi necesar aport la mai buna cunoaştere şi înţelegere a formării personalităţii extrem de complexe a omului Enescu.
 

O copilărie de poveste la Mihăileni

Este înduioşător şi admirabil modul în care părinţii şi-au dat toată silinţa ca Jorjac să fie fericit şi să sufere cât mai puţin, iar decizia lui Costache de a-l mai trimite încă un an la Viena, pentru a studia în continuare compoziţia cu Robert Fuchs, poate fi interpretată şi ca un mod de a ţine copilul cât mai departe de zbuciumul acestei despărţiri. La rândul său, Enescu, reţinut precum îl ştim, preferă să-şi amintească şi să povestească acele momente fericite ale unei copilării rupte, parcă, din basmele bunicilor.
Bunăoară, bărbatul Enescu se entuziasmează ca un băieţandru amintindu-şi fluturii frumos împodobiţi după care alerga odinioară: „Uite, fluturele acesta eu îl prindeam când eram copil, în livadă la Mihăileni! Îi prindeam cu volocul şi îi puneam în bold. Ce de mai desene şi ce de mai culori!”. Iar deosebirile între podoabele colorate ale fluturilor erau mari, în funcţie de locurile pe unde îi găsea, iar treaba din cale-afară de serioasă, căci „una era câmpia cu holdele de la Cracalia şi alta era dealul Mihăilenilor, din susul apei Siretului şi cu pădurile alăturate!”. Apoi le desena pe toate – păsări, fluturi, flori – cu culori vii aduse din prăvăliile Dorohoiului de un inginer „hotarnic” în care mama sa avea încredere. Şi bădia Jorj depăna mai departe şirul amintirilor, căci pe cât de rezervat şi scump la vorbă era cu străinii, pe atât de mult îşi dădea drumul în familie, cu apropiaţii, istorisind în dulcele grai moldovenesc vrute şi nevrute, cu mult haz şi amănunte, reînviind imagini dragi ale copilăriei dispărute. Tot într-o vară petrecută la Mihăileni, Enescu a văzut „după o ploaie uşoară, coada unui mare curcubeu care «căzuse» chiar în fundul livezii” şi, părându-i-se atât de aproape încât putea să-l atingă, a alergat după el ca să-l prindă şi să facă tumbe în locul unde minunea atinsese pământul, ca să i se îndeplinească orice dorinţă. Jorjac îşi doreşte să-i „meargă bine cu muzica”, să „scrie lucruri frumoase” şi se „repede ca fulgerul să prindă coada curcubeului”. Dar, ca un făcut, curcubeul fugea de el şi nu-l putea prinde… Aproape plângând, se întoarce în casă la mama, care-l ia în braţe şi-l mângâie „cu vocea ei cea blândă”: „Aşa-i în viaţă, dragul meu. Îţi faci mereu iluzii! Dar când să pui mâna pe noroc, el îţi fuge dinainte…”.
Bădia Jorj povestea multe alte întâmplări din casa bunicilor de la Mihăileni – unele trăite de el însuşi, altele auzite de la mama sau unchii săi. Bunăoară, Maria Enescu îşi amintea de-a dreptul îngrozită cum, în urma unei furtuni teribile, „un bulgăre mare de foc, roşu-aprins” se rostogolise pe pardoseala casei, alunecând pe lângă mesenii înlemniţi, atingând apoi bietul bucătar şi omorându-l pe loc. Era vorba de un fenomen atmosferic extrem de rar şi încă puţin cunoscut, numit de ştiinţa actuală „fulger globular”.
Amintirea acestei case a rămas permanent vie în memoria lui Enescu, iar vărul său, Alexandru Cosmovici oferă un detaliu arhitectonic şi o paralelă demnă de interes. El susţine că la vizitarea Vilei Luminiş de la Cumpătu-Sinaia, construită de arhitectul Radu Dudescu după schiţele şi planurile lui Enescu, a fost frapat de aspectul şi modul lateral de aşezare al camerelor pentru oaspeţi, care amintea de „camerele-chiliuţe” din casa străbunilor de la Mihăileni.

„Jucăria” magică: pianul de la Mihăileni

Dar, înainte de toate, resimţim împreună cu maestrul emoţia profundă stârnită de descoperirea instrumentului pian, pentru întâia dată în casa mamei, la Mihăileni. După ce-i făcuse tatălui o primă demonstraţie „într-un deget” pe vioară cu valsul Valurile Dunării al lui Ivanovici – ceea ce-l face pe Costache să exclame în glumă „Măi, tu ai ureche; ai să te faci lăutar!” (observăm aici nuanţa diferită în relatarea aceluiaşi episod de către Enescu vărului său Alexandru şi, mai târziu, lui Bernard Gavoty, înAmintiri: „Tu seras musicien…”) –, Jorjac începu să caute „alte melodii, ale mele, adică încercam să compun”, iar mica scripcă „Platt” adusă de la Iaşi nu prea-l mai mulţămea… În schimb, „mergând vara la casa mamei din Mihăileni şi văzând pianul de acolo pe care mama mi-a cântat, am cerut pe dată ca să luăm pianul cu noi acasă, ceea ce, desigur, nu se putea face. Pianul era din cele grele, iar drumul dintre Mihăileni şi Dorohoi era foarte lung şi plin de hârtoape”. Şi, de îndată ce a avut la dispoziţie un pian, a „schimbat cu adâncă bucurie instrumentul monodic” de până atunci „cu unul polifonic”; „Ce bine era acum să mă desfăşor în acorduri! Un pahar de apă dat unui om însetat nu poate aduce mai multă bucurie…”. „Acum aşază-te, băiete, la pian şi dă-i şi dă-i; că era doar o joacă, singura mea joacă şi nimeni nu zicea nimic!…”.
 
Jorjacu’ tatei și Cocuţa mamei: vacanţe petrecute între saloanele de muzică de la Cracalia și Mihăileni
Bogata corespondenţă enesciană (în pofida faptului că nu-i plăcea scrisul, iar părinţii l-au „ocărât” nu o dată din această pricină) atestă că Mihăilenii şi casa mamei erau o destinaţie preferată de vacanţă nu doar pentru Jorjac, dar şi pentru colegii săi muzicieni ce-l însoţeau în România. Între zidurile casei bătrâneşti de la Mihăileni se perindau musafiri sosiţi de departe, tocmai de la Viena şi Paris; Theodor Fuchs, Karl Jeray, Madame Adrienne Rolland (gazda lui Enescu la Paris), fiica sa Eva (violonista, poate iubirea cea dintâi a adolescentului Enescu), Mam’selle Lydie Cèdre şi alţii erau oaspeţi nelipsiţi şi mult-aşteptaţi, petrecând ceasuri binecuvântate la proprietăţile familiei Enescu din Cracalia şi Mihăileni, ce deveneau, mai ales peste vară, adevărate saloane muzicale.
Răsfoind corespondenţa cu Karl Jeray – prieten drag, apropiat, colegul lui Jorjac de la Viena şi pianist apreciat de acesta, cu care a cântat multe concerte împreună – descoperi rânduri precum: „Ce mai fac părinţii tăi şi draga de măicuţă din Mihăileni?” (Viena, 8 iunie 1895) şi mai departe: „[…] am speranţa că-mi voi petrece vacanţa cea mai fericită în geniala şi fermecătoarea ta apropiere. […]. Mă bucur să văd pe D-ra Cèdre, dar trebuie să mărturisesc că şi mai mult mă bucur să văd pe mama matale”. 
De la Mihăileni, scrisorile Mariei Enescu trădează nerăbdarea abia stăpânită, mama dându-i sfaturi şi-i povestindu-i noutăţile de-acasă: „Din zi în zi aştept venirea matale, apoi din ceas în ceas cu câtă bucurie…”, „[…] florile sunt frumoase, câinele Aladin pocneşte din gură ca un lup…” (recunoaştem în rândurile Mariei un stil epistolar foarte asemănător cu al lui Enescu, plin de delicateţe, umor şi imagini poetice). George şi Karl Jeray ajung împreună la Mihăileni, spre nemărginita bucurie a mamei. Jorjac îi „raportează” tatălui aflat la Cracalia:
 
„Sărut mâna Tată, 
Noi suntem foarte bine. Jeray şi eu cântăm duette mamei care se bucură foarte mult că ne are lângă ea. Jeray desenează în momentul ista casa cum e. Spune-i D-rei Eva că-i mulţumesc pentru amabila scrisoare a D-sale. Complimente D-sale şi lui Mme Rolland de la Mama, Jeray şi de la mine. Sperez că eşti sănătos. Eu sunt sănătos.
Al matale fiu supus, 
George Enescu” (Mihăileni, iulie, 1895)
 
Pe 7 august 1895 (stil vechi) George împlineşte 14 ani, iar aniversarea şi-o petrece împreună cu mama la Mihăileni, care-i scrie tatălui, la trei zile distanţă, pe 10 august 1895:
„Costache dragă, Nespusă bucurie am de copil, suntem bine, mergem la plimbare după-masă…”.
La rândul său, energic şi rezolut ca de obicei, Costache nu-i „slăbeşte” nicicum pe cei de la Mihăileni: 
 
„Marghioliţă, 
Ia spuneţi-mi ce mai faceţi voi acolo, ce face George şi ce mai lucrează, dacă Tinca-i la Mihăileni, că îndată ce se schimbă vremea trimet trăsura (că) pe frigul ista mă tem. […]Omul de la diligenţă’ţi aduce diseară 50 lei. Scrieţi-mi toţi trei…”; iar apoi, nemaiavând răbdare: „Trimet trăsura ca Jorj şi Tinca să vie mâine dimineaţă acasă, n’am mai aşteptat nici un răspuns de la voi că mă tem de vremea asta […]”.
 
Ajuns apoi la Cracalia, unde-l aştepta tatăl său, împreună cu Madame Rolland şi alţi invitaţi, Enescu avea să rămână vreo zece zile, iar Maria Enescu, văzând că întârzie să se întoarcă la Mihăileni, dădea glas neliniştii: „Costache dragă, Te rog decide ziua când au să vie, că vacanţa aproape s’a sfârşit, vai…” (12 august 1895) sau „Aştept copilul şi cu D-na şi D-ra (Mme Rolland şi Eva, n.n.) cu multă bucurie, cred că au să vie cât mai curând, te rog să-mi scrii când au să vie. Dorescu să te văd…”
La venirea toamnei, George şi „trupa” lui se întorc la Paris (Karl Jeray îl însoţeşte până la Viena), iar Maria Enescu rămâne iar tristă şi cu casa goală.
Vedem cum micul Enescu face „naveta” între Cracalia şi Mihăileni, între dorul şi nerăbdarea soţilor Enescu, vizibil „sufocat” de lupta plină de dragoste a acestora de a-şi avea copilul cât mai mult lângă ei. Deşi cam purtat pe drumuri, Jorjac e vesel (sau pare…) şi hotărât să-şi mulţămească părinţii cu prezenţa sa. Şi corespondenţa continuă, de-a lungul anilor, în acelaşi tempo…
 
Târgu’ Mihăilenilor – oază de tihnă și inspiraţie pentru compozitorul Enescu
Mai târziu, în primăvara lui 1900, tânărul Enescu a venit în ţară pentru a susţine la Bucureşti o serie de concerte importante, în triplă calitate de compozitor, dirijor şi solist, printre care: la Ateneul Român, la 19 martie/1 aprilie, Poema Română (cu Carl Flesch în solo-ul de vioară), la 26 martie/8 aprilie (tot la Ateneu) prima audiţie a Fanteziei pentru pian şi orchestră (cu Theodor Fuchs ca solist) sau la 31 martie/13 aprilieAndante religioso pentru două violoncele şi orgă (tot primă audiţie, în cadrul concertului de binefacere de la Biserica Evanghelică, unde şi-au dat concursul Jan Kubelik, Constantin Dumitrescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Jaksch).
După concertele de la Bucureşti, la sfârşit de aprilie, Enescu pleacă împreună cu Theodor Fuchs la Cracalia şi apoi la Mihăileni, ca să ajungă acasă la timp pentru „a mânca cu poftă cozonacii în floare şi povidla” Mariei Enescu. La Cracalia, compune Impromptu pour Piano (13/26 aprilie), se joacă (la 19 ani!) cu Fuchs, aleargă şi călăreşte pe coclaurile moldave. Apoi zăboveşte până prin iunie la Mihăileni, unde compune, la „12/25 Maiu, 1900”, liedurile Plugar (pentru cor, pe versuri de N. Rădulescu-Niger), Die nächtliche Herrschau (pentru bariton, cor şi orchestră, pe versuri de Joseph Christian Zedlitz) şi De ziua ta (18/31 mai, dedicat Aspaziei Zaharescu). Tot în acest răstimp, definitivează, printre altele, Octetul pentru coarde op. 7, dedicat lui André Gédalge (datat Paris, 5 decembrie 1900).
În aceeaşi săptămână, la 28 mai 1900, George îi scrie „Vice-mamei” de la Paris, principesa pianistă Elena Bibescu, iar rândurile sale dezvăluie un tânăr Enescu obosit, golit de puteri, poate chiar luptând cu o uşoară depresie, care-şi recapătă forţele şi buna voie în preajma căldurii materne şi în tihna târgului cel departe de lume. De asemenea, ne oferă un detaliu interesant şi amuzant privitor la viaţa socio-culturală a Mihăilenilor, căci o rudă îndepărtată a principesei Bibescu ajunsese acolo profesoară: 
 
„Prinţesă,
Ce preţios e să ai o mamă care, atunci când te simţi descurajat şi crezi că n-o să-ţi mai revii niciodată, e întotdeauna capabilă să te consoleze! Nu mai sunt acelaşi om care a părăsit Parisul: sper – acum – nu ştiu exact în ce, dar simt în mine nevoia de a vedea un viitor frumos… poate că e primăvara… poate că e liniştea alături de mama mea… […] 
Imaginaţi-vă, Prinţesă, că am făcut cunoştinţă, în acest colţ pierdut, cu o rudă a Dvs. foarte îndepărtată. Mademoiselle Hélène Costaki, din împrejurimile Bârladului, care s-a rătăcit pe aici ca profesoară la şcoala comunală! Este o persoană adorabilă şi am fost uimit să o întâlnesc aici […].
Trăiesc permanent cu impresia că nu fac ceea ce ar trebui să fac şi că sunt pe cale de a deveni un soi de plantă inutilă, care nu face decât să supravieţuiască şi să se odihnească.
Şi totuşi sunt atât de fericit.
Vă rog foarte respectuos şi umil, Prinţesă, să primiţi omagiile mele de recunoştinţă,
Georges Enesco, Mihăileni, 28 mai 1900”
(Scrisoare în limba franceză în original, aflată în colecţia Bibliotecii Musée de l’Opéra, Paris, donaţia Lucie Meyer.)
 
Aşadar, după cum o arată rândurile sale, George se simte tare bine în „târguşorul pierdut”, îşi regăseşte vlaga şi îşi redobândeşte speranţa, simţindu-se chiar fericit. Ne-o confirmă şi alte mărturii, cu acelaşi mesaj, deşi scrise într-un alt registru – schimbat de la limba lui Molière la cea a lui Nică a Petrii.
În cartea sa George Enescu – Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale, Iaşi, 1927, părintele Nicolae Hodoroabă furnizează nenumărate detalii despre familiile Enescu-Cosmovici şi despre puternica legătură afectivă a compozitorului cu Mihăilenii. Bunăoară, împrejurările în care bădia Jorj va fi scris Plugarul sunt redate în rânduri fermecătoare, în dulcele grai moldovenesc, iar talentul de narator al lui Hodoroabă cucereşte irezistibil, scena fiind, parcă, desprinsă din Amintirile lui Creangă. Găsesc de cuviinţă s-o reproduc integral mai jos:
 
„Enescu fiind în Mihăileni la mama sa, făcea dese plimbări până în Sinăuţi la şcoala unde preda moşul său (unchiul său, preotul Ioan Enescu, n.n.). O lua încet pe dealul târgului, apostoleşte – distanţă de 4 km –, şi cu capul gol, cu pălăria în mână, trecea pe lângă pădurea Grigorcea şi prin «Propitură», cobora în sat. Şi părintele numai ce se trezea deodată cu el în clasă, ca c’un cogeamite inspector:
– Ce faci, moşule?
– Ce să fac, nepoate? Ia, luminez şi eu copchiii iştia!… Să-ţi cânt ceva, Jorjîcă, cu şcolarii mei?
– Cântă, moşule, dacă vrai!…
Şi părintele îşi scula prichindeii în picioare şi îşi epuiza în faţa marelui violonist tot repertoriul său patriotic de pe vremea aceea: «Imnul Regal», «Deşteaptă-te Române», «Colo’n Plevna şi’n redute», «Cântecul Griviţei», «Drum bun, doba bate» şi altele. 
– Moşule, să-ţi dau eu un cântec nou să-l cânţi cu băieţii?
– Dă-mi-l, Jorjîcă, că-l iau cu amândouă mânele…
Şi marele compozitor scoase din buzunar o foaie pe care avea pusă pe note poezia lui N. Rădulescu-Niger: Plugarul. Compoziţia poartă data: «Mihăileni, în 12/25 Maiu, 1900» şi o publicăm la sfârşitul acestei cărţi. Preotul o luă bucuros în mâna şi-i zice:
– Bun, acum te rog să mi-o cânţi odată tu, ca s-o prind după ureche, că eu nu ştiu notele.
Şi maestrul se execută.”
 
 
„Ţi-oi scrie peste câteva zile o scrisoare mai lungă…”
La capitolul corespondenţă, trebuie menţionată aici şi una „la nivel înalt”, dintre „două mame” ale aceluiași fiu – Maria Enescu, de la Mihăileni şi Vice-mama Elena Bibescu, de la Paris –, cea din urmă având grijă s-o informeze pe prima de cum îi merge fiului, cunoscând, cu siguranţă, mai vechea problemă a lui George cu scrisul – căci maestrul, după propria-i mărturisire, se exprima mult mai bine pe hârtia cu portative. Enescu detesta scrisorile lungi şi recunoștea că, încă din copilărie, avea o adevărată „oroare” şi era cuprins de atacuri de panică în faţa colii albe. Această „meteahnă” enesciană, cu care toată viaţa a luptat din greu, se agrava, fără îndoială, în momentele sale dificile, pe care nu dorea să le împărtăşească măicuţei grijulii şi cam temătoare, „o biată mamă care mă gândesc neîncetat la mata”. Îşi spăla, însă, păcatele, trimiţându-i o puzderie (uneori zilnic) de superbe cărţi poştale din toate colţurile lumii, una mai frumoasă decât cealaltă, inspirate, colorate, presărate cu şotii, pilde şi calambururi (o adevărată „specialitate” enesciană), subînţelesuri şi apropouri, multe ştiute – fără îndoială – doar de mamă şi fiu. Iar sfaturilor (poate chiar „cicălelilor”) ei materne, tânărul de 21 de ani le răspundea cu mult haz și duioșie, fără să-și ascundă, totuși, o undă de iritare:
 
„Paris, Sâmbătă dimineaţă, 6/19 aprilie 1902
Mameleben,
Tocmai acuma am primit ș’o scrisoare de-a matale unde îmi faci tot aceleași și aceleași recomandaţiuni – bre!
Să știi că eu mă culc sara la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, etc. etc.
Asta nu e viaţă aici, apoi cum să mă obosesc?
Destule sfaturi, mă rog!
Sănătate și voie bună – Ghiţă –”
(Document aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)
 
Vederile sunt iscălite (fără excepţie) cu „GHIŢĂ” – celulă motivică supusă unui intens și elaborat travaliu tematic, din care rezultă un număr infinit de variaţiuni și metamorfoze: de la Ghiţ, Giţ, Ghiţiș, Ghiţișor, Ghiţikuţișor, până la Ghiţkiţ, Ghiţkiţik, Ghiţăkiţghiţăkiţăkiţ și multe, multe altele… Și iată ce-i scria dragei sale „Mameleben” restanţierul la corespondenţă George Enescu, cu vădită autoironie, în 21 martie 1902, din Dorohoi, la doar două ceasuri după ce părăsise Mihăilenii:
 
„Dorohoi, joi sară de la părintele (unchiul Ioan Enescu, n.n.)
Sănătate mamă,
Eată numai 2 ore că m’am dus, ș’așé’ţi scriu – zi de nu’s un băet model?
Tare frumoasă preumblare-am făcut! Înc’o dată sănătate, complimente şi iertăciuni la Cocoane că nu le-am zis bună ziua – zici că pe Dna Bianu o doare’n pântece, aşa-i?
– GHIŢĂ – ”
(Carte poștală cu vederea generală a Dorohoiului și textul „Salutări din Dorohoi”, arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)

 

O bijuterie muzicală zămislită în casa de la Mihăileni și multe coincidenţe tragice

În toamna lui 1901, George Enescu s-a aflat din nou la Mihăileni, unde a lucrat intens, având în acelaşi timp grijă de mama sa, atunci suferindă. Acestea sunt tristele împrejurări ale naşterii Simfoniei concertante pentru violoncel şi orchestră op. 8, compoziţie de mare rafinament şi originalitate, care – deşi primită cu multă reticenţă de criticii timpului – este redescoperită de celiştii contemporani, devenind tot mai mult una dintre piesele preferate în repertoriul acestora. 
Peste decenii, Enescu avea să rememoreze acele momente în Convorbirile cu Gavoty. Rănile lăsate de boala mamei, pe de o parte, şi cele provocate de insuccesul acestei muzici, la acea vreme – chiar vădita maliţiozitate a anumitor critici parizieni (unii au numit-o „Symphonie déconcertante“…) –, pe de altă parte, străbat cu tristă prospeţime din cuvintele sale: „Dacă voiau doar să mă rănească, îşi atinseseră scopul! Am fost cu atât mai lovit de aceste răutăţi cu cât traversam un moment dureros. Scrisesem această operă la ţară, stând lângă mama, grav bolnavă. O îngrijeam cum puteam eu mai bine, dar abia s-a făcut ea sănătoasă că m-am îmbolnăvit şi eu, de o nevroză cardiacă de care am suferit ani îndelungaţi”.
Piesa pare urmărită de ghinion, căci opt ani mai târziu, în preajma primei audiţii absolute de la Paris, evenimentele au luat o întorsătură şi mai dramatică. În iarna lui 1909, starea sănătăţii Mariei Enescu s-a agravat, iar doctorii nu au mai putut face nimic pentru a-i împiedica sfârşitul. Alexandru Cosmovici povestea: „După reîntoarcerea mătuşii Maria la casa ei de la Mihăileni, tata spunea că doctorul prof. Emanoil Riegler de la Facultatea ieşană de medicină, care o consultase, a spus că ea n-ar mai avea mult de trăit. După aproape 20 de ani de la o primă operaţie pentru scoaterea «racului» avut, acesta se reîntorsese şi se întindea încet spre piept şi-nspre rărunchi. Urmau să vină deci zile triste în familie. Bădia Jorj, însă, nu ştia încă nimic despre toate acestea şi îşi vedea netulburat de treburile sale frumoase pe la Paris şi-n lume.”
Prima audiţie a Simfoniei concertante pentru violoncel a avut loc la 13 februarie 1909, la Salle Gaveau din Paris, avându-l ca solist pe Joseph Salmon, cu Orchestre Colonne aflată sub conducerea lui Enescu. Moartea mamei survenea două săptămâni mai târziu, la 17 februarie/2 martie 1909, iar Enescu, aflat la Paris şi anunţat telegrafic, n-a mai putut ajunge la timp nici măcar la înmormântare (ceea ce avea să se întâmple şi zece ani mai târziu, la moartea tatălui, în 23 decembrie 1919).
Pierderea mamei avea să-l lovească profund pe tânărul compozitor, într-o perioadă în care fusese deja rănit de insuccesul parizian a două dintre lucrările sale la care ţinea mult – Octetul de coarde șiSimfonia concertantă (în ambele cazuri, Enescu fiind nemulţumit și de prestaţiile executanţilor) –, de turneul său lipsit de apreciere din Italia (1908) și de moartea prematură la Paris a verișoarei sale Mariana Cosmovici (în mai 1909), tânără compozitoare care promitea enorm. Vărul său Alexandru ne descrie unalt Enescu – dezarmat, vulnerabil, incapabil să-şi mascheze durerea şi aproape doborât de ea: „Era prin toamna anului 1909 când Bădia Jorj trecu din nou prin Iaşi, călătorind de aci spre Rusia, unde avea de dat primele sale concerte în acea ţară. S-a oprit doar o zi la noi acasă. Avea la braţul stâng al hainei şi la palton o largă bandă de stofă neagră şi ochii lui strălucitori erau adumbriţi de o adâncă tristeţe. Îşi lăsase şi o mică barbă de nu-l mai recunoşteam. A vorbit îndelung cu tata şi am observat atunci cum la marginea ochiului său luminos s-a furişat o lacrimă firavă. Da, înţelesesem. În acel an murise la Mihăileni mătuşa Maria, mama lui cea dragă, care era totul pentru el, întreaga sa viaţă”.
 
A fost odată un conac la Cracalia…
Preţioase sunt şi informaţiile părintelui Hodoroabă din interviul luat lui Enescu la Iaşi în 1927 (publicat prima dată în revista „Opinia” şi preluat de autor în volumul mai sus amintit). El depune mărturie că Bădia Jorj – cel supranumit „le Prince de l’archet” şi aclamat în lumea largă – „nu şi-a uitat obârşia, ci, dimpotrivă, se mândreşte cu ea”, căci în timpul turneelor sale prin România venea adesea pe la Cracalia, chiar ani de zile după moartea tatălui său, când în conacul vechi şi odată impunător nu mai locuia nici un membru al familiei Enescu, aici funcţionând acum o şcoală. Îl ruga pe învăţător să-l lase să intre, trecând emoţionat prin toate camerele copilăriei, după care mergea în curte şi bea apă rece de la un şipot făcut de tatăl său, rugându-l pe învăţător să-l îngrijească. La sfârşitul anilor ’20, atunci când preotul Hodoroabă stătea de vorbă cu Enescu, casa se ruina tot mai tare (precum cea de la Mihăileni în zilele noastre), privelişte care-l întrista pe compozitor din cale-afară. El îi spunea preotului „că-l doare inima”, că aici a petrecut mai bine de trei decenii din viaţă şi că a încercat să cumpere casa de la Epitropie, ca s-o salveze, dar n-a reuşit.
Conacul de la Cracalia a ars în anul foametei negre din 1947 în condiţii neelucidate. Locul a fost arat, iar astăzi nimic nu mai aminteşte de faptul că aici s-au născut capodopere muzicale nemuritoare. Doar localnicii mai vârstnici se grăbesc să-ţi povestească, arătând nostalgici cu braţul în sus, spre deal:„Uite, colo, lângă biserică, une’i lanu’ cel’ di păpuşoi, acolo o fost conacu’ boierului Costache, une’o crescut şi compus Bădia Jorj, care ne’o dus faima’n lumea-ntreagă…”.
Iar la Liveni, prin anii ’20 (citim tot la Hodoroabă), uimeşte modul în care un simplu ţăran conştientiza valoarea unei case de patrimoniu, după principiul „omul sfinţeşte locul” şi nu după valoarea intrinsecă a construcţiei:
„ – Da’ casa asta ştiţi cât face?
– Apăi, aşa mult tare, n’a hi făcând e, că-i veche!…
– Ce-are a face, moşule! Dar aici s’o născut cel mai mare muzicant al neamului…
– Hei! Apăi, dacă-i aşa, atunci a hi făcând mult tare!…”
An de an, conu’ Jorj bătea drumuri lungi şi obositoare până la Dorohoi şi Cracalia, pentru a ajunge apoi în – pe atunci – cochetul „Tărg al Nihăleştilor”, răscruce și model de convieţuire interetnică, punct de vamă înfloritor între Moldova şi Bucovina (căci Molniţa devenise râul-hotar cu Austria), centru renumit al olăritului și meșteșugurilor, având chiar o mică viaţă culturală. Subliniez aici încă o dată că în anul 1909, după moartea mamei sale, aşa cum era şi firesc, „fiul ei George, artistul” devine „posesorul casei bătrâneşti” şi „vine în fiecare an în luna octombrie, face panahidă pentru sufletele părinţilor şi moşilor lui”– după cum se precizează în „Moldova Literară”, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, nr. 7-8 din iulie-august 1932.
 
 
Ultimul popas în ţară: la mormântul mamei și al strămoșilor de la Mihăileni
 
Să mai spunem că, în vara lui 1946, înainte de despărţirea definitivă de România, Enescu îşi ia rămas bun de la locurile dragi şi sfinte, într-un adevărat pelerinaj la Liveni, Cracalia, Dorohoi, Şendriceni, Tescani… Popasul cel din urmă va fi la Mihăileni, iar Romeo Drăghici îşi aminteşte: „[…] Apoi, cu tot cortegiul, ne-am dus şi la Mihăileni, la mormântul mamei sale. Aci, a căzut cu capul în ţărână, unde a rămas aşa o jumătate de oră încheiată, meditând. Simţea nevoia să respire aerul de acolo, înainte de despărţire. La plecarea din Mihăileni ne-a spus: «De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung.»”. Nu ştia sau nu vroia să creadă că va fi pentru totdeauna…
Peste câteva zile, pe puntea vasului „Ardealul”, cu care a părăsit la 10 septembrie 1946 ţărmul românesc către America, George Enescu avea să încropească aceste versuri:
„O, Moldovă, draga mea!
Cine pleacă şi te lasă,
E pătruns de jale grea!”
 
În așteptarea restaurării unui monument istoric de valoare naţională
La ora la care aştern aceste rânduri se aşteaptă, încă, decizia definitivă prin care casa, deşi recunoscută încă de la sfârşitul lunii mai de către Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, să capete oficial statutul ce i se cuvine: de monument istoric. România şi autorităţile ei au datoria de a salva acest colţ magic – capitol drag şi sfânt al biografiei enesciene şi sursă de inspiraţie pentru noi, umilii săi colegi de breaslă. Un talentat pianist american şi interpret al muzicii lui Enescu, Christopher Falzone, spunea cu ceva timp în urmă, alăturându-se şi sprijinind campania internaţională de salvare a casei: cum poate fi exprimat în cuvinte „norocul de a merge în acele locuri, de a atinge acelaşi copac, de a privi prin aceeaşi fereastră spre grădina unde Enescu crea şi se plimba, de a respira noaptea acelaşi aer…?” Am căpăta, astfel, o şansă în plus în strădania noastră de descifrare a enigmei inefabilului enescian, a misterului geniului ce nu poate fi cuprins doar citind o partitură.
Nu-mi mai rămâne decât să dau cuvântul părintelui Hodoroabă care, cu aproape un veac în urmă, spera că „generaţiile viitoare vor avea în sufletele lor mult mai desvoltat decât noi cultul oamenilor mari ai ţării”, „nădăjduind că nu se va întâmpla cu casele Enescu ceia ce s’a petrecut cu casa lui Eminescu din Ipoteşti, a lui B. P. Hajdău şi a altor genii ale neamului. Sper că acţiunea ce se va întreprinde în acest scop nu va fi prea târzie. Rog pe bunul Dumnezeu ca glasul meu să nu răsune în pustiu…”.
 
 
Bibliografie selectivă:
1. Bernard Gavoty, Les Souvenirs de Georges Enesco / Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
2. George Enescu. Monografie, de Mircea Voicana, Clemansa Firca, Alfred Hoffman et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei R.S.R., vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1971. 
3. George Enescu, de Fernanda Foni, Nicolae Missir et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Muzicală, Bucureşti, 1964.
4. George Enescu. Scrisori, ediţie îngrijită de Viorel Cosma, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1974 şi 1981.
5. George Enescu. Interviuri din presa românească, ediţie îngrijită de Laura Manolache, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1988 şi 1991.
6. Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.
7. Romeo Drăghici, George Enescu: Biografie documentară. Copilăria şi anii de studii (1881-1900),Muzeul de Istorie şi Artă al judeţului Bacău, 1974.
8. Nicolae Hodoroabă, Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale cu 16 clişee în text, Viaţa Românească, Iaşi, 1927.
9. „Moldova Literară“, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, Nr. 7-8 din iulie-august 1932.
10. Mihăilenii de altădată. Monografii de Nicolae Zahacinschi, Ioan C. Luca şi Zisu Lebel, Editura Fundaţiei „AXIS“, Iaşi, 2002.
11. Clemansa Liliana Firca, Noul catalog tematic al creaţiei lui George Enescu, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010.
12. C.D. Zeletin, Principesa Bibescu. Marea pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007.
13. Viorel Cosma, Enescu azi, Editura Facla, Timişoara, 1981.
14. Viorel Cosma, Muzicieni de altădată. Lexicon biobibliografic, Editura Muzicală, București, 2006.
15. O. L. Cosma, Hronicul Operei Române din București, vol. 1 (1885-1921), Editura Muzicală, București, 2003.
Articol apărut în Historia Special Nr. 4.
Read more

Djuvara: O amintire despre muzica lui Enescu

Următoarele fragmente sunt din cartea de memorii a lui Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (București, 2012, Humanitas). Deși în carte nu este specificată exact perioada, ele consemnează niște amintiri de prin 1950. Neagu Djuvara era atunci refugiat politic în Franța postbelică, într-o situație materială nesigură (așa cum era de regulă pentru foarte multă lume în epocă), departe de familie, rămasă dincolo de cortina de fier, într-o Românie comunizată violent.

Cu câteva luni înainte, avusesem norocul – pe care-l consider astăzi aproape miraculos – să asist la un concert al lui Lipatti la Paris, nu mai știu dacă era la Salle Gaveau sau la Salle Pleyel, și să trăiesc extraordinarul succes pe care îl avea prestația lui. După ultima piesă din program, după frenetice aplauze, s-a îmbulzit o parte din spectatori, în majoritate tineri, până lângă scenă, strigând în cor:
– 
Jésus, que ma joie demeure!… titlul unei corale a lui Bach – la origine pentru orgă, dar transcrisă pentru pian – pe care Lipatti (lucrul era de-acum cunoscut peste hotare) o cânta în ciuda aparentei sale monotonii, cu imperceptibile modulări, aeriene, inimitabile, care stârneau melomanilor un entuziasm de nedescris.[…]

George Enescu

George Enescu

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș cu lemne pentru soba de fontă adaptată cu un burlan la bătrânul cămin. În treacăt, înainte de a ajunge la sobă, aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă Poema română a lui Enescu, care după un șir de arii populare se încheie cu primele acorduri ale imnului național Trăiască Regele… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. Am ascultat nemișcat până la sfârșit, cu gândul departe. Când ultimele acorduri s-au stins, mi-am dat seama că uitasem de mâinile și picioarele înghețate – nu mai simțeam decât lacrimile fierbinți care-mi alunecau pe obraji. Mi-am ascuns fața în palme și am plâns în hohote, în ascuns.

Neagu-Djuvara-Amintiri-din-pribegie

(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie –  București, 2012, Humanitas)

Despre Demnitate

 

Read more

Dovadă că îngerii există

Dovadă că îngerii există

În 1948, acum 65 de ani, Columbia Records (azi Sony Music) lansa primele discuri de vinil, numite LP (Long Play). A fost o revoluție. Gramofoanele de până atunci utilizau discuri de 78 de turații cu o durată de vreo 10 minute fiecare. Ca să asculți o operă înregistrată, era nevoie de câteva zeci de  plăci, fiecare cântărind câteva sute de grame. Trecerea de la înregistrarea și redarea acustică la tehnologia bazată pe electricitate a schimbat complet experiența audiției de muzică clasică. Discurile aveau acum o durată de 45-60 minute, pe o singură față încăpea un întreg concert de pian. Calitatea redării sunetului era net superioară și se îmbunătățea continuu. Puteai în sfârșit să ai în propria sufragerie o orchestră și un instrument solist, sau un cor și soliști de operă, doar pentru tine, într-o poveste de iubire dar și de admirație pe care nu o putea întrerupe nimeni. Emoția din sala de concert putea fi repetată, într-o proporție aproape identică. Cel puțin așa ni se părea…

În același an, România intra implacabil și complet în era comunistă. Nimeni nu se mai gândea la discuri ci la supraviețuire. Regele tocmai plecase, naționalizarea tocmai se întâmpla, represiunea deja începuse. Cât despre muzicieni, George Enescu plecase la Paris din 1946, Dinu Lipatti era la Geneva încă din 1943, Constantin Silvestri va pleca și el în 1958, cam tot atunci când Lucia Bercescu-Țurcanu (cea care deschidea în 1946 stagiunea de la Teatro alla Scala) se întorcea în România doar pentru a fi interzisă. O perioadă neagră care a continuat cu arestarea unor soliști de la Opera Națională (Dinu Bădescu, Valentina Crețoiu, Șerban Tassian), condamnarea tenorului Vasile Moldoveanula moarte și apoi la închisoare (în contumacie, pentru că nu s-a mai întors din Germania). Cine s-a putut opune Imperiului Nimicului? Aproape nimeni, doar niște oameni din munți, mai asemănători unor personaje de operă ca Trovatore sau Fanciulla del West decât elitei intelectuale bucureștene. Într-o întorsătură grotescă a istoriei, Valentin Lipatti, fratele lui Dinu Lipatti, devenea ofițer al sinistrei Securități.

Revenind la mica istorie a înregistrărilor și a caselor de discuri, să ne aducem aminte că industria fonografică a beneficiat de activitatea unui producător legendar de la EMI, un om care a influențat definitiv discul de muzică clasică, Walter Legge. Odată cu modernizarea acestei industrii, acest om, într-un demers cu accente puternic antreprenoriale, a reușit să contracteze cele mai bune voci din lume și cei mai talentați dirijori și instrumentiști, pentru a le captura minunile pe care aceștia le produceau. Maria Callas, Wilhelm Furtwängler, Herbert von Karajan, Elisabeth Schwarzkopf, în fine, o galerie imensă din care face parte și Dinu Lipatti, unul dintre cei mai luminoși pianiști din toate timpurile.

 

Maria Callas, Walter Legge, Tito Gobbi

Maria Callas, Walter Legge, Tito Gobbi

Legge era pe toate fronturile, atent la tot, la ceea ce urma să fie necesar mâine și regretând că nu s-a făcut deja de astăzi. Înregistra în muzica lui Purcell un Alfred Deller necunoscut; dar la fel și cântece de promenadă vieneze, din moment ce era Kunz cel care le cânta. Își împrumuta orchestra, Philharmonia, pentru creația mondială a Vier letzte Lieder cu Flagstad și Furtwängler, fără a putea (pentru că o împingeau pe Flagstad la capătul vocii) să le înregistreze. Avea pe atunci la Viena, pregătite deja, echipe tinere pentru Mozart, așa cum nu se vor mai regăsi niciodată: cu ele și cu Karajan va grava în toamna lui 1950 Figaro (fără recitative) și Die Zauberflöte (fără dialoguri). Starurile erau atunci oameni de echipă: Jurinac îl adăuga pe Cherubino rolului Erste Dame (ea îndrăznea chiar în Non so piu un legato al cărui suflu a rămas legendar: un întreg teatru, caracter, acțiune, pe disc, cu o singură voce); London dubla Contele și Oratorul. Cu Seefried în Pamina și Susanna, Schwarzkopf în Contesa, Dermonta în Tamino, Kunz în Figaro și Papageno, reușea niște finale și niște cvintete de o viață și de o imaginație scenică inegalate până în prezent. (André Tubeuf).

Un autocrat al discului, amator, dar un amator genial, cu viziune, capabil să intuiască succesul acolo unde educația formală ajunsese la un rafinament care împiedica discernământul. Azi, colecția Great Recordings of The XXth Century de la EMI conține aproape exclusiv producțiile sale. Pentru Callas a inaugurat seria Teatro alla Scala. A înființat o orchestră special pentru studioul de înregistrare, pentru a putea să-l înregistreze pe Karajan, interzis să apară în public, o orchestră al cărei dirijor adevărat era el, chiar fără să fi urcat vreodată pe podium.

Dacă presa bucureșteană nu mai avea loc de nimic în afară de propagandă, de entuziasmul în pas de defilare al unei societăți noi, dar care ne împingea înapoi într-o regresie pe care o deplângem și azi, în schimb mă uit fermecat pe un număr vechi, din februarie 1951, al revistei Gramophone. Coperta îi este dedicată lui George Bernard Shaw, dispărut cu o lună înaintea lui Lipatti, și căruia EMI îi înregistrase un ultim interviu, pe care acum îl publica pe disc. Reclamele la noile pick-up-uri debordează de argumente metaforice care recurg la povești pentru a demonstra revoluția tehnologică a LP-ului. Claudio Arrau avea 48 de ani deja și își lansa discul cu Sonata lunii de Beethoven. Finalul revistei de critică muzicală era dedicat unor scheme electronice ale unui amplificator. Cum arăta oare publicul fidel unei asemenea reviste?

photo_0

În decembrie 1950, Dinu Lipatti se stingea, mult prea devreme, lăsând lumea să viseze cu ochii deschiși la ceea ce ar fi putut urma după Chopin și Bach, după Schumann și Mozart. Un Imperial de Beethoven, ale cărui note doar ni le vom imagina mereu, încercând să distingem tușa aceea fantastică în cumplita nostalgie a unei vedenii. În numărul din luna februarie 1951, dar apărut în ianuarie, Walter Legge a scris un articol despre pianistul român, aproape neobișnuit pentru omul energic și activ care era producătorul, dar emoționant la infinit pentru cel care i-a fost lui Lipatti în primul rând un mare prieten. În articolul următor, veți putea citi traducerea acestui text al lui Walter Legge. Pentru mine, el este o dovadă că îngerii există. Printre noi.

photo_1

photo_2photo_6photo_7

Autor: Despre Demnitate

Read more

Requiem la Ateneu

Requiem la Ateneu

4 iulie 2013, joi, la Ateneul Român

GIUSEPPE VERDIMessa da Requiem
Dirijor: Jin Wang
Orchestra și Corul Filarmonicii “George Enescu” (dir. cor: Iosif Ion Prunner)
Sorina Munteanu (s), Carmen Topciu (a), Ionuț Popescu (t), Bogdan Taloș (b)

Final de stagiune și la Ateneu, cu un program identic cu al spectacolului final al Orchestrei Naționale Radio: Requiem-ul de Verdi, la o distanță de două săptămâni. Automat comparațiile devin inevitabile. Într-o țară care a pierdut demult legătura cu muzica sacră, înlocuită zeci de ani de proletcultism, redescoperită prea timid după 1989, cum va arăta viziunea unui dirijor de origine chineză asupra uneia dintre cele mai romantice și spectaculoase compoziții ale muzicii creștine?

Ceva neobișnuit s-a putut observa chiar înainte de începerea concertului, atunci când muzicienii și-au ocupat locurile. Corul a fost împărțit în două și plasat pe marginile scenei, amintind de imaginea primei reprezentații de la Teatro alla Scala, din 1874. Apoi, trompetele care încep Tuba mirum au apărut lângă scenă, pentru a provoca un efect și mai spectaculos pentru una dintre piesele muzicale cele mai intense sonor din istoria muzicii.

Verdi - Requiem - Teatro alla Scala, 1874

Verdi – Requiem – Teatro alla Scala, 1874

Jin Wang a imaginat o imensă emoție, plină de dramatism. Nu și-a propus să leviteze odată cu muzica. Ci să se lase copleșit de ea și de filosofia ei. Drept urmare, Dies irae,leit motivul Requiem-ului, a fost de o violență ieșită din comun. Extincția totală, de dincolo de moarte, cea a Judecății de Apoi, este scrutată recurent cu teamă de tot mai bătrânul compozitor. Impresia este a unei muzici neomenești. Iar percuția comandată de Jin Wang a fost de o intensitate extremă, pe care toată lumea a observat-o. Alămurile din Tuba mirum, de care aminteam mai devreme, au cântat într-un soi de concert, la rândul său solemn și înfricoșător. Îmi vine să cred că, dacă Christian Badea a construit în ultimii ani un sound al orchestrei, tridimensional și învăluitor, în schimb dirijorul chinez a știut ce să facă cu acest sound, dându-i și o dimensiune emoțională, pe care el pare să o transmită orchestrei. Pentru a mări dramatismul, s-a cântat fără legato între părțile lucrării, cum e cazul de exemplu între Requiem și Kyrie. Dar asta nu a exclus nici o clipă poezia muzicii, a reverberațiilor fantomelor operelor lui Verdi (ah! preludiul acela din Libera me, despre care te-ai aștepta parcă să continue cu Addio de pasato… sau lunga pauză de dupăSequenz, care tot a părut insuficientă pentru reculegere, aproape că m-am mirat că nu a început nimeni să aplaude). Mi-a plăcut mult și corul, neașteptat de clar, cu o dicție foarte bună, cu toate vocile separate și strunite cum trebuie.

Soliștii au cântat cât au putut ei de bine, efortul de a căuta perfecțiunea a fost cât se poate de evident. Sorina Munteanu a fost mai în formă decât acum două săptămâni. Îmi place foarte mult cum i se distinge vocea în secvențele în care cântă la unison cu corul. Partitura sopranei mi se pare dificilă și ea a traversat-o cu mare siguranță. În ciuda unei aparențe severe, a fost capabilă și de nuanțe, de momente înduioșătoare, dar totul integrat în concepția dramatică a dirijorului, care a limitat fericit entropia cvartetului de soliști. Acesta este probabil și motivul pentru care nimic nu a fost disonant, nici măcar în părțile în care un solist rămânea singur cu publicul. De exemplu, Ingemisco, când tenorul Ionuț Popescu a cântat foarte bine, chiar dacă limitele sale nu i-au permis un final grandios (Statuens in parte dextra), ceea ce făcuse până atunci a fost emoționant. Lucrurile au mers și mai departe în cazul lui Carmen Topciu, care nu a ieșit în evidență cu nimic, nici în bine și nici în rău, dar fără de care impresia de unitate a întregului concert nu ar fi existat. În fine, Bogdan Taloș a cântat și el foarte bine, în pofida unui registru grav mai puțin consistent sonor, dar cu o declamație (Mors stupebit sau Confutatis maledictis ) impecabilă.

Jin Wang

Jin Wang – foto: Romeo Zaharia

Comparația cu spectacolul de la Sala Radio? Acum două săptămâni, Tiberiu Soare ne-a oferit o operă în concert, dar o operă solemnă și nu mai puțin emoționantă. Ieri, Jin Wang a amplificat drama, tensiunea, opera din Requiem s-a arătat mai discret, dar a existat și ea. Sound-ul general a fost mai bun la Ateneu, mai dens, mai apăsător, dar, spre mulțumirea spectatorilor, diferența nu a fost mare. Cvartetul solistic a fost mai bun “pe hârtie” la Sala Radio, mai aproape de teatru, de laic, cu momente de virtuozitate, la Ateneu a fost mai omogen, mai sobru, potrivit cu mesajul intrinsec al Requiem-ului, în fond, o lucrare de muzică sacră.

Aceste două finaluri de stagiune ale celor mai importante orchestre bucureștene a fost un regal. M-am lăsat provocat de comparație și asta m-a făcut să mă gândesc de multe ori în ultimele două – trei săptămâni la Giuseppe Verdi, cu o anumită melancolie pe care nu o putea provoca nici un banner al bicentenarului Verdi. Ci numai copleșitoarea lui creație.

Să nu uit. Ultima reprezentație cu Messa da Requiem e chiar azi! Mai aveți o ultimă șansă.

Autor: Despre Demnitate

Read more

Verdi 100% – Nicole Mancas – soprano

Sambata, 08 Iunie 2013, 19:00 – 21:00
Ateneul Roman – Sala mica

VERDI 100%

NICOLE MANCAȘ – soprană

VERONA MAIER – pian

Invitați

HARICLEEA MARICA – mezzosoprană

IONUȚ POPESCU – tenor

RĂZVAN GEORGESCU – bariton

 

Program:

Giuseppe Verdi – Arii si duete

 

Vestimentatia solistei: Designer Lector Univ. Dr. Liliana Turoiu

logo_LT

 

 

 

 

 

 

Aranjamentele florale sunt asigurate de STYLISH FLOWERS DESIGN SRL
http://www.floridesign.ro/

 

prezentare

 

Read more

100 de ani de rock pur și (extrem de) dur

23 Mai 2013, joi, la Ateneul Român
GIOACHINO ROSSINI: Uvertura operei La scala di seta
CARMEN PETRA BASACOPOL: Concert pentru flaut şi orchestră
GEORGES BIZET/ FRANCOIS BORNE: Fantezia Carmen
IGOR STRAVINSKY: Le sacre du printemps
Dirijor: Jin Wang, Orchestra Filarmonicii George Enescu, flaut: Ion Bogdan Ștefănescu

E clar, ziua aleasă pentru celebrarea a 100 de ani de la premiera capodoperei lui Stravinsky a fost premonitorie. O furtună apărută de nicăieri a zguduit Bucureștii pentru câteva ore înainte de concertul de la Ateneu, așa, ca o uvertură. Astfel încât uvertura propriu-zisă a lui Rossini am ratat-o din cauza aglomerației infernale provocate de stihii. Dar am ajuns la timp pentru a prinde aproape integral Concertul pentru flaut și orchestră al doamnei Carmen Petra Basacopol. Un concert de muzică modernă, contemporană, care urmărea, în mare parte, să producă sonorități neobișnuite din instrumentul solist. La un moment dat m-am gândit la Jethro Tull, dar numai pentru câteva secunde. Ceea ce făcea Ion Bogdan Ștefănescu pe scenă era mult mai complex. Trei mișcări clasice, dar cu ritmuri de muzică de dans, sugerate mai mult și de solo-uri de o virtuozitate extremă. Mi-ar plăcea să-l mai ascult, cine știe, poate într-un program care să cuprindă evoluția acestui instrument de la Bach până în zilele noastre. Moment emoționant la sfârșitul execuției lucrării, când compozitoarea a urcat pe scenă pentru a primi aplauzele sincere ale spectatorilor.

Carmen Petra Basacopol

Carmen Petra Basacopol (c) Romeo Zaharia

Fantezia după opera Carmen a lui Bizet a avut în prim plan tot flautul, în variațiunile imaginate de François Borne. Habanera și Seguidilla au produs tot felul de sunete surprinzătoare ale instrumentului lui Ion Ștefănescu, spre deliciul publicului main stream. Un public ce venise probabil în mod special pentru această lucrare, întrucât, după pauză, sala a căpătat câteva locuri goale în plus. Cred că Stravinsky este încă prea modern în România, cu toată senectutea unui centenar.

Ion Bogdan Ștefănescu (c) Romeo Zaharia

Ion Bogdan Ștefănescu (c) Romeo Zaharia

Le sacre du printemps este cea mai bună compoziție a lui Stravinsky, după părerea mea. Paradoxal, deși această lucrare este un moment de cotitură în muzică, în care trecutul glorios al lui Mozart sau Beethoven este aneantizat, ca și cum n-ar fi existat niciodată, în același timp poate fi o cale de acces spre muzica simfonică pentru cei care sunt la începutul descoperirii acestei arte. Nu este primul experiment pe care-l fac, aducând cu mine la Ateneu un tânăr rocker, ca să-i arăt minunea unei alte lumi. Experiment reușit, se înțelege. Stravinsky a explicat natura și justificarea compoziției sale prin apelul la miturile primordiale păgâne, după care și-a și botezat părțile lucrării. La premiera din 1913, Diaghilev a imaginat o coregrafie în care costumele populare rusești mai domoleau din explozia sonoră brută creată de orchestră. Într-un mod care nu demonstrează decât că percepția fiecăruia are o mare doză de subiectivitate, n-am reușit niciodată să asociez decorurile, costumele și mișcările lui Diaghilev cu semnificația muzicii lui Stravinsky. Nici măcar coregrafia imaginată 50 de ani mai târziu de Maurice Béjart nu mi se pare mai mult decât o aproximare pudică a dezlănțuirii orchestrale. Tocmai imaginea care pare să se potrivească cel mai puțin cu muzica, respectiv animația din filmul Fantasia (1940) al lui Disney, cu dinozauri preistorici, mă încurajează să mă descotorosesc de orice încercare de a găsi un caracter programatic acestei lucrări.

Le sacre du printemps este un concert de muzică rock. Față de compozițiile lui Mozart, această lucrare se află la o distanță oarecum similară cu aceea dintre Elvis Presley și Sepultura. Este actul de naștere al tuturor curentelor rock pentru că e inspirată de ritualuri ancestrale, așa cum e rock-ul. Violența cu care Stravinsky sodomizează orchestra simfonică este de aceeași factură cu imaginea celor de la The Who distrugându-și instrumentele la finalul unui show.

Aseară, Jin Wang a reușit două performanțe. Prima a fost aceea de a surprinde această violență primitivă a muzicii, în toată brutalitatea ei. A doua a fost aceea de a o fi făcut cu suplețe. Oricât de tare a cântat orchestra în Glorification de l’élue spre exemplu, nu m-am simțit nici o clipă strivit sonor. Masa orchestrală enormă a rămas în niște limite acustice din domeniul suportabilului. Tensiunea însă, cea provocată de ritmurile aproape haotice din Jeu des cités rivales (un alt exemplu aproape întâmplător), a fost de natură să mă lipească de spătarul scaunului ca într-o cursă auto cu 350 km/h. Nu este deloc puțin lucru această strunire a decibelilor dar descătușare a muzicii și a ritmului. De aceea Le sacre du printemps este considerată o lucrare greu de executat de către orchestră. Odinioară, acum vreo 50 de ani, se spune că doar Igor Markevich sau Rafael Frühbeck puteau să stăpânească furia lui Stravinsky. Azi, orchestrele simfonice au evoluat atât de mult încât lucrarea a început să devină un hit simfonic. Cu toate astea, Orchestra FilarmoniciiGeorge Enescu n-a fost scutită în întregime de momente dificile. Nimic evident, câteva aproape insesizabile desincronizări între percuție și alămuri, impresia generală de mare calitate a rămas intactă. Probabil că azi (cum e cazul de obicei vinerea) se va atinge impecabilul.

Le sacre du printemps nu este doar violență, ci și viol. Rondes printanières nu este nimic altceva decât sexualitate brută, lipsită de orice sentiment, un ritual de împerechere brutal și lipsit de grabă. Moment accentuat de Jin Wang, care a ales un tempo și mai lent decât cel uzual, cu un ritm la limita împiedicării. Ca să nu fie confuzii.

flowers

Dar, așa cum spuneam, totul a fost executat și cu o anumită grație, cu naturalețe, netrădată decât de lunga pauză, ca o meditație, pe care dirijorul chinez și-a acordat-o între cele două părți ale lucrării.

Jin Wang

Jin Wang (c) Romeo Zaharia

Le sacre de la Ateneu… it rocked. Într-o interpretare la rândul ei modernă, ca un film de David Lynch care reinventează basmul într-o peliculă de Palme d’or ca Wild at Heart. La polul opus al realității politice românești, de care mi-am amintit brusc, cu amuzament, printr-un episod din serialul acela demențial de hilar, Yes, Prime Minister. Premierul ficțional dar atât de plauzibil vrea să se adreseze națiunii, iar consultantul media îi spune că dacă discursul este unul inovator, fundalul sonor va fi cu muzică de Mozart. Dacă, dimpotrivă, mesajul este unul de continuitate, de conservare a prezentului oricât de detestat de națiune, atunci background-ul va fi asigurat de Stravinsky…

Mergeți să vedeți Le sacre du printemps. Mai e și azi. Pentru că Să descoperi muzica citind despre ea e ca și cum ai face dragoste prin corespondență (Luciano Pavarotti)

Rock hello

P.S. Fotografiile din concert sunt ca de obicei oferite de Romeo Zaharia

Autor: Despre Demnitate

Read more

145 de ani de la infiintare !!!

Filarmonica aniversează astăzi 29 aprilie 2013,145 de ani de la înfiinţarea, în 1868, la Bucureşti, a ”Societăţii Filarmonice Române”, astăzi Filarmonica ”George Enescu”, instituţie muzicală reprezentativă a României.

ateneu.vechi

Fondată sub conducerea lui Eduard Wachmann, ‘Societatea Filarmonică Română’ avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale şi popularizării capodoperelor muzicii clasice. Sub bagheta iniţiatorului său, ‘Societatea Filarmonică Română’ a organizat primul concert în 15 decembrie a aceluiaşi an. Odată cu inaugurarea palatului Ateneului Român, la 5 martie 1889, concertele au început să se desfăşoare în acest loc, aşa cum se întâmplă şi în prezent, Ateneul devenind emblemă a culturii româneşti şi sediu al instituției.

ateneul-roman-foto-vechi

La conducerea Filarmonicii din Bucureşti s-au succedat muzicieni de prestigiu: Eduard Wachmann (1868-1906, primul ei dirijor şi director), Dimitrie Dinicu (1906-1920); George Georgescu (1920-1944 și între1954-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch şi Richard Strauss. În perioada directoratului lui George Georgescu, repertoriul s-a modernizat, iar Filarmonica a intrat în circuitul muzical internaţional, prin participarea la primele turnee peste hotare şi invitarea unor mari personalităţi ale lumii muzicale interbelice precum: Jacques Thibaud, Pablo Casals, Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Alfred Cortot, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan. După război, instituţia şi-a diversificat activitatea: se înfiinţează Corul academic, se constituie un valoros corp de solişti (concertişti şi cântăreţi), diverse ansambluri camerale (de la orchestră până la trio cu pian).

Read more

Victor Nicoara – Ateneul Roman – 7 aprilie 2013

ATENEUL ROMAN – sala mare

Duminica 7 aprilie 2013, ora 11 

Recital de pian al pianistului si compozitorului Victor Nicoara

program:
Liszt – Consolations
Nicoara – Something that may or may not be about Prometheus
Busoni – Sonatina nr. 4
Morton Feldman – Intermission 3
pauza
Schubert – Sonata in la minor D 845

 

 

Victor Nicoara – pianist si compozitorvictor-nicoara

Victor Nicoara s-a nascut la Bucuresti in 1984, Dupa o indrumare muzicala initiala primita de la mama sa, urmeaza cursurile Liceului de Muzica Geroge Enescu. In 2003 este admis la Royal College of Music de la Londra de unde isi obtine atat diploma de BMus (Bachelor) cat si cea de MMus (Master). La Londra studiaza pian cu Andrew Ball si compozitie cu Huw Watkins si Jonathan Cole. Urmeaza de asemenea cursuri de dirijat cu Neil Thomson.

In timpul studiilor si dupa terminarea lor beneficiaza de indrumarea a mai multor profesori si artisti care ii marcheaza evolutia artistica si profesionala: Lawrence Foster – dirijor; Olga Babadjan, Dimitri Alexeev, Jacques Rouvier, Vitaly Margulis, Fabio Bidini – pian; Dan Dediu, Simeon Ulubeanu, Julian Anderson, Stefan Niculescu – compozitie.

Isi incepe o bogata activitate concertistica odata cu debutul la Ateneul Roman din 2005. Sustine concerte in Marea Britanie (Londra, Southampton), Franta (Paris, Ouistreham), Belgia (Bruxelles), Luxemburg, Elvetia, Germania (Berlin, Frankfurt, Dresden, Wiesbaden, München), Italia, Austria, Rusia (St. Petersburg) si Abu-Dhabi. Apare si in ca solist cu diverse orchestre printre care Filarmonica “Ion Dumitrescu” Ramnicu-Valcea, Filarmonica “Mihail Jora” Bacau si Neue Philharmonie München.

In 2009, in urma succesului unui recital la Conservatorul din Luxemburg, este invitat sa sustina un concert la Philharmonie in Berlin care la randul sau conduce la o stransa colaborare cu International Mahler Orchestra unde devine consultant artistic si director al seriei de concerte camerale a solistilor orchestrei.

Concerteaza frecvent ca muzician de camera, participand la festivaluri precum Podium Festival Esslingen (2010, 2011) si seria de muzica de camera de la Literaturhaus Berlin (2012, 2013). In 2011 pune bazele grupului Ensemble Images care isi face debutul atat in Italia (2011) cat si la Berlin si Londra (2012). Printre muzicienii exceptionali cu care a colaborat se numara Leontina Vaduva, Eliana Pretorian (soprane); Emanuel Graf, Stefan Hadjiev (violoncellisti); Yoel Gamzou, Valentin Doni (dirijori); Afonso Fesch, Vlad Maistorovici, Nora Hapca, Takis Papanikolau (violonisti); Carolina Eyck (theremin); Lionel Wartelle (clarinetist).

La invitatia Institutului Cultural Roman, participa in 2005 la un recital de pian si poezie la Londra impreuna cu distinsul actor roman Ion Caramitru. Astfel de colaborari inter-artistice s-au perpetuat si in anii urmatori, culminand in 2010 si 2011 cu spectacolele “Sonata Kreutzer” dupa Tolstoy pentru un actor si un muzician si “Nunta in Cer” dupa Eliade pentru actor, muzician si film. Ambele spectacole au fost realizate la Berlin impreuna cu actorul si regizorul Ionut Chiriac.

Compozitiile sale au fost cantate in Romania, Marea Britanie, Germania, Belgia, Luxemburg, Olanda, Franta si Elvetia. In 2009, lucrarea “Sfarsit” pentru saxofon, viola si pian a fost comandata si cantata in prima auditie la Ateneul Roman de catre ansamblul “Trio Alto” al saxofonistului Daniel Kientzy. La o noua invitatie a ICR Londra, sustine in 2011 un recital cu propriile sale lucrari pentru pian la St. Martin-in-the-Fields – aici are loc si prima auditie a lucrarii “Something that may or may not be about Prometheus”. 2012 marcheaza debutul sau in muzica de film cand scrie si inregistreaza coloana sonora pentru filmul mut “Bubico” – adaptat dupa schita lui I.L. Caragiale. Filmul a fost prezentat in festivalul “Caragiale 100” ce a avut loc la Berlin.

Victor are un interes deosebit pentru muzica lui Ferruccio Busoni, ale carui lucrari originale – destul de putin cunoscute – le include frecvent in programele concertelor sale. 

Read more

Cristian Mancas – Dan Cavassi – Ateneul Roman – Martie 2013

 

Duminica, 31 Martie 2013, 19:00 – 21:00

Ateneul Roman – Sala mare

 

CRISTIAN MANCAŞ – clarinet

DAN CAVASSI – violoncel

VIORELA CIUCUR – pian

 

Program

Johannes Brahms

Trio în la minor, op. 116

 

Max Bruch

Opt piese, op. 83

trio

Read more

“Ateneul Roman” Istorie si Cultura

10 lucruri pe care nu le stiai despre Ateneul Roman din Bucuresti
Poate nu trecem pe langa el chiar in fiecare zi, dar este cu siguranta una dintre cladirile reprezentative ale tarii, adanc inradacinata in constiinta colectiva a poporului roman.  Pe 14 februarie 2013,  Ateneul Roman din Bucuresti implineste 125 de ani de la inaugurarea din 1888 – nu putem decat sa-i spunem la multi ani si sa va chemam sa aflati alaturi de noi 10 lucruri inedite despre emblematicul monument!
Despre Ateneu stim cu totii ca a fost construit in 2 ani, intre 1886 si 1888, iar constructia a fost finantata prin colecta publica – deja celebrul motto “Dati un leu pentru Ateneu”. Insa dincolo de asta, unele detalii din trecutul cladirii raman necunoscute multora dintre noi. Haideti sa aruncam niste lumina asupra celor 125 de ani de istorie pe care Ateneul ii adaposteste!
1. In 1886, terenul pe care urma sa fie construit Ateneul se situa mai degraba la periferie.
Bucurestii anilor 1880 aratau cu mult diferit de ceea ce cunoastem noi astazi. Multe din cladirile reprezentative pentru orasul de mai tarziu nu existau inca, iar orasul insusi era mult mai mic – numarul de locuitori era pe undeva pe la 200,000. Astfel, n-ar trebui sa ne surprinda ca parcela pe care avea sa fie construit Ateneul se afla departe de ceea ce reprezenta atunci “centrul orasului”; una dintre opiniile critice ale vremii considera amplasamentul viitorului Ateneu ca fiind “prea departe de centrul orasului si foarte greu de ajuns mai cu seama iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neaparat ales acest loc la marginea orasului?” 
2. Pe amplasamentul Ateneului ar fi trebuit sa se construiasca un manej pentru cai.
No joke! Terenul, care pe vremea aceea apartinea familiei boierilor Vacaresti, ar fi trebuit sa gazduiasca un circ si un manej de cai. Mai mult decat atat, constructia manejului incepuse deja, sub patronajul Fundatiei Ecvestre Romane. Pe fundatiile acestuia s-a construit de fapt cladirea Ateneului – arhitectul francez Albert Galleron a proiectat cladirea special pentru ca vechiile fundatii sa poata fi folosite [2], [3].
3. Ateneul din Bucuresti este “inrudit” cu Opera din Paris .
V-am spus deja la punctul anterior ca Albert Galleron, arhitect francez, a fost cel care a proiectat cladirea Ateneului. Nu v-am spus insa ca el a fost ales pentru asta de catre Constantin Esarcu, fondatorul Societatii Ateneul Roman, la recomandarea nimeni altuia decat a lui Charles Garnier. Daca va suna cunoscut numele sau, este pentru ca ar trebui – Garnier a fost unul dintre cei mai mari arhitecti francezi, de numele caruia se leaga printre altele si monumentala cladire a Operei din Paris .
pattern3.jpg
4. La Ateneu s-a mai construit si dupa 1888, anul inaugurarii.
In stilul romanesc cu care ne-am obisnuit de-a lungul vremii, constructia Ateneului a mai durat o buna bucata de vreme dupa ce acesta a fost inaugurat. Aripa din spate, dinspre str. Nicolae Golescu, n-a fost gata decat in 1897, an din care dateaza si scara monumentala din rotonda de la parter, opera arhitectului Leonida Negrescu. Salile de la subsol au ramas neamenajate pana in anii ’20, iar celebra fresca ce reprezinta istoria poporului roman a fost gata abia la 50 de ani de la inaugurarea cladirii, in 1938 [2]. Ceea ce ne duce la punctul urmator:
5. Timp de 50 de ani, in locul monumentalei fresce istorice a fost un spatiu gol.
Ideea ca pe friza ce inconjoara sala circulara a Ateneului sa existe o fresca reprezentand imagini din istoria nationala data inca de la inaugurare, fiind exprimata de catre Alexandru Odobescu. Vreme de mai multi ani dupa aceea, in locul frescei a stat scris cu litere aurite textul “Loc rezervat marei fresce ce va reprezenta fazele principale ale istoriei romanilor”. In 1901 era cat pe ce sa inceapa realizarea acesteia, dar oferta pictorului Stefan Popescu a fost considerata exagerata (el cerea 80,000 de lei, in banii vremii, in conditiile in care constructia intregului edificiu a costat 836,000 lei [4] ). Spatiul a ramas gol pana in 1933, cand a inceput realizarea frescei actuale, opera pictorului Costin Petrescu.
Ateneul_Român_-_Sala
6. Gradina Ateneului adapostea pe timpuri o alee cu sculpturi.
S-ar putea sa fiti familiarizati cu statuia din bronz a lui Eminescu ce se afla acum in gradina Ateneului, opera sculptorului Gheorghe Anghel (1963), dar in perioada antebelica in gradina exista un adevarat complex statuar in care erau reprezentati, printre altii, Mihai Eminescu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, Ienachita Vacarescu, Constantin Esarcu sau C. A. Rosetti. Din pacate, aceste statui au fost distruse de catre regimul comunist [3].
7. Orga de concert a fost instalata la initiativa lui George Enescu.
Pana in 1935, Ateneul nu avea o orga de concert. Aceasta a fost instalata la initiativa lui George Enescu, cel care a demarat de altfel si strangerea de fonduri in acest sens.
filarmonica_george_enescu_11887700
8. In al doilea Razboi Mondial, Ateneul a fost aproape distrus de bombardamente.
In aprilie – mai 1944, Capitala a fost bombardata de catre fortele Aliate conduse de catre americani si britanici (in razboi, Romania se afla inca de partea Axei, pana la momentul intoarcerii armelor din 23 august 1944). Pe langa obiective strategice precum Gara de Nord sau zonele industriale, au fost atacate si obiective civile precum hoteluri ( Athenee Palace , Splendid, Ambasador), Fundatia “Carol I” (Biblioteca Centrala Universitara) sau Universitatea [5]. Cladirea Teatrului National de pe Calea Victoriei a fost complet distrusa, iar Ateneul a fost serios afectat. Ulterior, reconstructia acestuia a fost finantata printr-o noua colecta publica, reluand traditia “dati un leu pentru Ateneu”.

9. Timp de aproape 20 de ani, in perioada comunista, fresca istorica a stat acoperita.
Inceputul regimului comunist in Romania a insemnat un efort sustinut de stergere din memoria colectiva a mostenirii perioadei Regatului. In acest sens, fresca monumentala din interior a stat acoperita cu catifea rosie vreme de aproape 20 de ani, din 1948 pana in 1966, deoarece includea referinte la monarhia din Romania si la rolul acesteia in istoria tarii [3].
10. Ateneul face oficial parte din patrimoniul european.
La Berlin , pe 13 februarie 2007, Consiliul informal al ministrilor culturii din Uniunea Europeana a aprobat introducerea Ateneului Roman pe lista Patrimoniului European. Acest lucru este consfintit de catre o placa instalata pe zidul cladirii o luna mai tarziu, in martie 2007.
Read more

Cristian Mancas – Dan Cavassi – Filarmonica Pitesti – Martie 2013

 

Joi, 28 Martie 2013, 19:00 – 21:00

Filarmonica Pitesti

CRISTIAN MANCAŞ – clarinet
DAN CAVASSI – violoncel
VIORELA CIUCUR – pian

Program

Johannes Brahms
Trio în la minor, op. 116

Max Bruch
Opt piese, op. 83 

trio-2012

Read more

George Georgescu

Biografie

1906 – 1910 – Conservatorul din Bucureşti (a terminat în 4 ani, în loc de 7 ani)
1911 – 1918 – a studiat violoncelul la Berlin, cu cu virtuosul Hugo Becker
4 ianuarie 1920 – a susţinut primul concert la Ateneul Român
1921 – a fost numit Director artistic al Societăţii Filarmonica, al cărei preşedinte de onoare era Regele Ferdinand
1922-1926 şi 1930-1940 – a fost directorul Operei Române
1926-1927 – a condus Filarmonica din New York şi orchestra Operei din Washington, preluând bagheta lui Arturo Toscanini
1927 – 1944 – directorul Orchestrei Filarmonice Române
1944 – a fost “epurat pe viaţă”, acuzat de “crima” de a fi interpretat muzică germană
1947 – la intervenţia autoritară a lui George Enescu, a revenit la pupitru, conducând nu Filarmonica, ci Orchestra Radio
1954-1964 – a redevenit directorul Filarmonicii Române

“Georgescu dragă, Pentru a treia sau a patra oară în viaţa mea de compozitor care a început acum vreo 24 de ani – am avut adevărata emoţie, nespus de dulce, care o resimte autorul când se simte în fine înţeles şi se vede in terpretat cu convingere … îndrăznesc să zic, cu dragoste! Îţi mulţumesc din inimă şi mulţumesc şi tuturor camarazilor din orchestră. Să trăiesşti pentru bucuria noastră a Românilor şi muzicienilor.”           George Enescu, După Simfonia I-a în 25 nov. 1925

Richard STRAUSS, 1921
“Dem lieben meisterschüler und freund George Georgescu in dankbarkeit für hohe künstlerische genüsse zu Bukarest als prophet einer glorreichen dirigentenlaufbahn aufrichtig ergeben.””With my most sincere regards to master student and friend, George Georgescu, and my thanks for the artistry and creative talent he has brought to Bucharest in the beginning of what promises to be a glorious career as conductor.”

Le Courrier Musical, 15 noiembrie 1921
“El debută astfel (ca dirijor) la Berlin, cu orchestra filarmonică, şi, cu toate că şi momentul ales şi naţionalitatea îi erau puţin favorabile, a cucerit publicul şi presa berlineze, care nu ezitară să-l claseze încă de la început într-un plan superior, printre Nikisch, Weingartner şi Richard Strauss… Concertele următoare nu făcură decât să amplifice această excelentă impresie şi această aureolă, atât de uşor cucerite.”

Robert Brussel, Le Figaro, 30 martie, 1926
“Dl. Georgescu posedă în germene sau chiar bine dezvoltate toate calităţile ce compun personalitatea unui mare şef : autoritate naturală, ascendent -asupra orchestrei-, uşurinţă, gesturi elegante; nu e nici avar nici risipitor cu acestea din urmă, şi are exact atâta exuberanţă câtă trebuie pentru a impresiona favorabil auditoriul.”

“Păşim în fiecare săptămână sub cupola Ateneului. Urmărim noi generaţii de interpreţi. Unii excepţionali. Amintirea lui George Georgescu este însă veşnic vie în noi. Concertele sale rămân momente de referinţă ale istoriei veacului.” Iosiv Sava, 1993

“George Georgescu a fost un mare orator muzical pe cheia tumultuosului… Dirijorul domină şi inspiră, stăpâneşte orchestra, fiind conştiinţa ei în act. George Georgescu a fost, nu încape îndoială, un un mare dirijor şi nu pot să-mi închipui orchestra Filarmonică fără el; cel puţin vreau să spun că fără el n-ar fi ajuns la forma de corp constituit.” George Călinescu.

„Ca dirijor, George Georgescu a fost un talent mare, un meșter de necontestat. Eleganța gestului său, firescul actului muzical erau în afara discuției; accentul era pus tocmai pe firesc, pe echilibru, pe avânt. Georgescu iubea voia bună și detesta cazna; pentru el, dirijorul trebuia să fie „născut și nu făcut”. Georgescu a fost un dirijor născut, chiar dacă a fost și violoncelist sau membru al unui cvartet de coarde. Perimetrul său predilect a fost, cred, Beethoven-Brahms-Wagner-Richard Strauss; el cunoștea tradiția interpretării acestei muzici la ea acasă și te convingea prin naturalețea cu care alegea tempii și cu care desena frazele. Totul curgea de la sine, avea monumentalitate, era cald. Din muzica românească prefera desigur pe marele George Enescu și avea o mare simpatie pentru Paul Constantinescu; altminteri, a dirijat multă muzică românească – piese mari și mici. A cântat muzică franceză și muzică rusă; activitatea sa a fost prodigioasă.”     Anatol Vieru.

“Mi-am îngăduit plăcerea de a merge astăzi la repetiţia concursului simfonic. Georgescu a îmbunătățit minunat orchestra și a adus muzicieni excelenţi din Austria, ca să o completeze. Acum este de prima mâna. Ei îşi ţin repetiţiile într-o sală mult prea mică, folosesc nişte dispozitive speciale pentru corzi, un sistem de bile de sticlă sau de lemn care atârnă la capătul lor, facând ca rezonanţa să nu fie prea puternică. S-a cântat ceva dintr-un foarte tânăr compozitor român, Jora. Mi-a placut, deşi, întrucât Jora a dirijat, orchestra a cam luat-o razna. A urmat apoi “Nocturna tragică” de Brahms si “Simfonia a 4-a” de Beethoven. A fost superb. Aveam senzaţia ca toţi porii mei absorbeau muzica.” Regina Maria

“George Georgescu a modelat timp de decenii Filarmonica din București din care a făcut o orchestră de prim rang. El a știut să impună instrumentiștilor români o disciplină cu totul germană, moștenită din anii săi de formație petrecuți la Berlin. (….) Beethoven a fost de la început compozitorul său prin excelență. Studiind simfoniile acestuia cu Nikisch – și indirect cu Strauss pe care l-a urmărit dirijând la Berlin – Georgescu a beneficiat de o abordare deplin modernă a corpusului simfonic beethovenian.” Jean-Charles Hoffelé.

“Muzica este spirit, suflet, care răsună nemijlocit pentru sine însuşi şi se simte mulţumit auzindu-se pe sine.” Hegel (27 august 1770 – 14 noiembrie 1831)

“Muzica e necenzurabilă. Pentru că nu exprimă nimic univoc. A spune despre o melodie că e injurioasă, calomnioasă, servilă etc. e a face simple metafore. În realitate, melodia dă numai fundalul unei teze posibile, niciodată teza însăși. În afara unor coordonate generice, muzica lasă totul pe seama ascultătorului. Ea solicită imaginația mai mult decât oricare altă artă.” Andrei Pleșu

 

Read more

Un trio performant

Trebuie să recunosc faptul că, la Ateneu, am ascultat pentru prima oară Trio „Pro Musica“, alcătuit însă din instrumentişti binecunoscuţi şi apreciaţi de public, începând cu reputatul pianist Viniciu Moroianu, al cărui rafinament în tălmăcirea muzicii impresioniste s-a reliefat încă o dată în interpretarea ciclului Estampes, dar şi, în compania clarinetistului Cristian Mancaş, în Rapsodia nr. 1, apoi a violoncelistului Dan Cavassi, în Sonata de Debussy, cei doi membri de marcă ai Filarmonicii bucureştene demonstrând, la rândul lor, nu doar prin sunetul rotund şi tehnica riguroasă, ci mai ales prin maniera de a cânta, dorinţa şi disponibilitatea de aface muzică în cel mai bun sens al cuvântului.

   Cei trei instrumentişti au format, în 2010, un ansamblu într-o formulă mai puţin întâlnită, dar care le-a permis să abordeze, acum, şi opusuri prea puţin cunoscute la noi – Trio patetic de Glinka şi Trei piese pentru trio de Bruch –, cuceritoare prin frumuseţea şi farmecul lor, păstrând însă o tentă uşor nostalgică, alternând cu secvenţe virtuoze, deosebit de bine „combinate“ cu lucrările din prima parte, dominantele serii fiind astfel transparenţa, linia amplă, introspecţia şi fineţea.

   Aplauzele entuziaste ale celor aflaţi în sală au fost răsplătite cu un bis care a prelungit acea atmosferă poetică, în interpretarea unor muzicieni care, pe lângă performanţa tehnică şi ştiinţa muzicii camerale, au convins că se implică în ceea ce cântă cu o plăcere deosebită, determinată şi de posibilitatea de a aborda un repertoriu aparte şi, cu siguranţă, de bucuria de a ieşi din canoanele zilnice, de a face „altceva“… Un trio pe care sper să-l reascult cât de curând, pentru că… merită!
Read more

Top 100 CD-uri uluitoare

Pentru primele 10 CD-uri, argumentele le găsiți în articolul acesta: Dintr-o suflareÎn continuare, de la #11 mai departe titlurile includ link pentru iTunes România sau Amazon.

  1. Dinu Lipatti – Ultimul recital, Besançon – Live 1950
  2. Ludwig van Beethoven – Concertul pentru vioară și orchestră, în Re major, Op.61 – Yehudi Menuhin, vioară, Wilhelm Furtwängler, Philharmonia Orchestra, studio (EMI) 1953.
  3. Gaetano Donizetti – Lucia di Lammermoor – Herbert von Karajan, RIAS Orchester, Maria Callas, Giuseppe di Stefano, Rolando Panerai, Live 1955
  4. Giacomo Puccini – Tosca – Victor de Sabata, Teatro alla Scala, Maria Callas, Giuseppe di Stefano, Tito Gobbi, studio (EMI), 1953
  5. Ludwig van Beethoven – Simfonia a IX a în Re minor, Op.125, “Oda bucuriei” – Wilhelm Furtwängler, Orchestra și corul Festivalului Bayreuth, Elisabeth Schwarzkopf, Elisabeth Hongen, Hans Hopf, Otto Edelmann – Live 1951
  6. Giuseppe Verdi – Simon Boccanegra – Claudio Abbado, Teatro alla Scala, Piero Cappuccilli, Nikolai Ghiaurov, Mirella Freni, Jose Carreras, Jose van Dam, studio (DG) 1977
  7. Giacomo Puccini – Gianni Schicchi – Gabriele Santini, Opera di Roma, Tito Gobbi, Victoria de Los Angeles, Carlo del Monte, studio (EMI) 1950
  8. Giovanni Pergolesi – Stabat mater – Ettore Gracis, Orchestra “Scarlatti” di Roma, Mirella Freni, Teresa Berganza, studio (Archiv) 1972
  9.  Ludwig van Beethoven – Simfonia a VI a, în Fa major, Op.68, “Pastorala” – Bruno Walter, CBS Orchestra, studio (Sony) 1958
  10. Antonio Vivaldi – Le quattro stagioni – Il Giardino Armonico, studio (Teldec) 1994
  11. Piotr Ilici Ceaikovsky – Simfoniile 4,5,6 – Antonio Pappano, Santa Cecilia, live 2007
  12. Hector Berlioz – Simphonie fantastique – Gustavo Dudamel, Los Angeles Philharmonic, Live 2008
  13. Concertul de redeschidere al Teatro alla Scala – Arturo Toscanini, Teatro alla Scala, Live 1946
  14. Gustav Mahler – Adagietto din Simfonia Nr. 5 – Willem Mengelberg, Concertgebouw, Live 1926
  15. Jean-Baptiste Lully – Atys – Guy de Mey, Guillemette Laurens, Agnès Mellon, Jean-François Gardeil, William Christie, Les Arts Florissants, 1987
  16. Francois Couperin – Les Nations – Jordi Savall, Hesperion XX, 1983
  17. Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice – Reinhard Goebel, Musica Antiqua Koln, 1990
  18. Jacqueline du Pre – Favourite Cello Concertos
  19. Johann Sebastian Bach – Matthäus-Passion – Bostridge, Selig, Rubens, Scholl, Güra & Henschel, Herreweghe, La Chapelle Royale, Collegium Vocale Gent, 1998
  20. Dimitrie Cantemir – Istanbul – Jordi Savall, Hesperion XX, 2009
  21. Antonio Vivaldi – Gloria. Magnificat – Lucia Valentini-Terrani, Teresa Berganza – Ricardo Muti, New Philharmonia Orchestra, 1982
  22. Richard Wagner – Der Ring des Nibelungen – Birgit Nilsson, Kirsten Flagstad, George London etc. – Georg Solti, Wienner Philharmoniker, 1961
  23. Gaetano Donizetti – Lucrezia Borgia – Montserrat Caballe, Alfredo Kraus, Shirley Verrett – Ionel Perlea, Opera di Roma, 1966
  24. Giacomo Puccini – Turandot – Burgit Nilsson, Franco Corelli, Renata Scotto – Francesco Mollinari-Pradelli, Santa Cecillia, 1965
  25. Giacomo Puccini – La rondine – Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Inva Mula etc. – Antonio Pappano, London Symphony Orchestra, 1996
  26. Francois Couperin – Pieces pour clavecin – Blandine Rannou, 2003
  27. Jean-Phillip Rameau: Les Indes Galantes –  Piau, Poulenard, Crook, Fouchecourt etc. – William Christie, Les Arts Florissants, 1992
  28. Marc-Antoine Charpentier – Te Deum, Missa “Assumpta est Maria”, Litanies de la Vièrge – William Christie, Les Arts Florissants (Harmonia Mundi, 1989)
  29. George Friederich Händel – Ariodante – von Otter, Dawson, Cangemi, Podles, Croft etc. – Minkowski, Les Musiciens du Louvre (Archiv, 1999)
  30. Giuseppe Verdi – Otello – Giovanni Martinelli, Elisabeth Rethberg, Lawrence Tibbett – Ettore Panizza, Metropolitan, live 1938
  31. Giuseppe Verdi – La Traviata – Maria Callas, Alfredo Kraus, Mario Sereni – Franco Ghione, Lisabona, live 1958
  32. Pietro Mascagni – Cavalleria rusticana – Lisa Bruna Rasa, Beniamino Gigli, Gino Bechi – Pietro Mascagni, Teatro alla Scala, 1940
  33. Wolfgang Amadeus Mozart – Cosi fan tutte – Elisabeth Schwarzkopf, Nan Meeriman, Leopold Simoneau, Rolando Panerai, Lisa Otto, Sesto Bruscanitini – Herbert von Karajan, Philharmonia Orchestra, 1954
  34. Wolfgang Amadeus Mozart – Don Giovanni – Eberhard Wachter, Giuseppe Taddei, Luigi Alva, Gottlob Frick, Piero Cappuccilli, Joan Sutherland, Elisabeth Schwarzkopf, Graziella Sciutti – Carlo Maria Giulini, Philharmonia Orchestra, 1959
  35. Ludwig van Beethoven – Concertul pentru pian și orchestră Nr.5, în mi bemol major, Op. 73, “Imperialul” – Stephen Bishop-Kovacevich, Colin Davis, London Symphony Orchestra, 1969
  36. Giuseppe Verdi – Un ballo in maschera – Maria Callas, Giuseppe di Stefano, Ettore Bastianini etc. – Gianandrea Gavazzeni, Teatro alla Scala, live 1957
  37. Giuseppe Verdi – Il Trovatore – Jussi Bjorling, Zinka Milanov, Leonard Warren, Nicola Moscona – Renato Cellini, RCA Orchestra, 1952
  38. Giacomo Puccini – La boheme – Licia Albanese, Jan Peerce, Francesco Valentino, Anne McKnight, George Cehanosky – Arturo Toscanini, NBC Orchestra, 1946
  39. Giacomo Puccini – Manon Lescaut – Licia Albanese, Jussi Bjorling, Robert Merrill, Franco Calabrese – Ionel Perlea, RCA, 1954
  40. Claudio Monteverdi – Vespro della beata Vergine – Jill Gomez, Felicity Palmer, James Bowman, Robert Tear, Philip Langridge, John Shirley-Quirk, Michael Rippon – John Eliott Gardiner, Monteverdi Choir and Orchestra, 1974
  41. Wolfgang Amadeus Mozart – Simfonia Nr.40 în sol minor, KV550 – Josef Krips, Concertgebouw, 1965
  42. Wolfgang Amadeus Mozart – Simfonia nr. 25, în sol minor, KV183 – Neville Marriner, Academy of St. Martin-in-the-Fields, 1975
  43. Johann Sebastian Bach – Missa în si minor – Johanette Zomer, Veronique Gens, Christoph Pregardien – Philip Herreweghe, Collegium Vocale, 1998
  44. Giuseppe Verdi – Rigoletto – Maria Callas, Giuseppe di Stefano, Tito Gobbi – Tullio Serafin, Teatro alla Scala, 1955
  45. Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru pian și orchestră nr.20, în re minor, KV466 – Clara Haskil, Igor Markevici, Orchestre des concerts Lamoureux, 1961
  46. Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru pian și orchestră nr.21, în do major, KV467, “Elvira Madigan” – Dinu Lipatti, Herbert von Karajan, Orchestra Festivalului de la Lucerna, live 1949
  47. Nikolai Rimsky-Korsakov – Șeherazada – Valery Gergiev, Mariinsky Orchestra, 2002
  48. Piotr Ilici Ceaikovsky – Simfonia Nr.5 – Valery Gergiev, Wienner Philharmoniker, live 1999
  49. Dmitri Șostakovici – Simfonia Nr.5 – Valery Gergiev, Mariinsky Orchestra, 2004
  50. Wolfgang Amadeus Mozart – Concerte pentru flaut  – Emmanuel Pahud, Claudio Abbado, Berliner Philharmoniker, 1997
  51. Modest Mussorgsky – Tablouri dintr-o expoziție – Sergiu Celibidache, Munchenr Philharmoniker, live 1991
  52. Piotr Ilici Ceaikovsky – Concertul pentru pian și orchestră nr.1, Op.23 – Vladimir Horowiz, Arturo Toscanini, NBC Orchestra, 1951
  53. Piotr Ilici Ceaikovsky – Concertul pentru vioară și orchestră în re major, Op.35 – David Oistrakh, Franz Konwitschny, Staatskapelle Dresden, 1965
  54. Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru vioară și orchestră nr. 3, în sol major, KV216 – Yehudi Menuhin, George Enescu, Orchestra Filarmonică din Paris, 1936
  55. Joseph Haydn – Creațiunea – Gundula Janowitz, Christa Ludwig, Fritz Wunderlich/Werner Krenn, Dietrich Fischer-Dieskau, Walter Berry – Herbert von Karajan, Berliner Philharmoniker, 1974
  56. Wolfgang Amadeus Mozart – Die Zauberflote – Kiri Te Kanawa, Francisco Araiza, Samuel Ramey, Cheryl Studer, Olaf Bar etc. – Neville Mariner, Academy of St Martin-in-the-Fields, 1989
  57. Piotr Ilici Ceaikovsky – Evgheni Oneghin – Eugene Belov, Galina Vișnevskaya, Serghei Lemeșev, Ivan Petrov – Boris Haikin, Orchestra Filarmonica din Moscova, 1955
  58. Giuseppe Verdi – Don Carlo – Jon Vickers, Gre Brouwenstijn, Tito Gobbi, Fedora Barbieri, Boris Christoff – Carlo Maria Giulini, Royal Opera House, live 1958
  59. George Friedrich Haendel – Messiah – Margaret marshall, John Shirley-Quirk, Anthony Rolfe Johnson, Saul Quirke, Catherine Robbin, Charles Brett, Robert Halle – John Eliott Gardiner, Monteverdi Choir, English Baroque Soloists, 1982
  60. George Friedrich Haendel – Il Trionfo del Tempo e del Disinganno – Dessay, Hallenberg, Prina, Breslik – Emmanuelle Haïm, Le Concert d`Astrée, 2007
  61. Telemann – Tafelmusik –  Gottfried von der Goltz & Petra Müllejans, Freiburger Barockorchester,  2010
  62. Wolfgang Amadeus Mozart – Flute Quartets – Emmanuel Pahud, Christoph Poppen, Hariolf Schlichtig, Jean-Guyhen Queyras, 1999
  63. Gioachino Rossini – Il barbiere di Siviglia – Maria Callas, Luigi Alva, Tito Gobbi etc. – Alceo Galliera, Philharmonia Orchestra, 1956
  64. Charles Gounod – Faust – Placido Domingo, Mirella Freni, Nicolai Ghiaurov – Georges Pretre, Theatre national de l”opera de Paris, 1986
  65. Carl Philip Emmanuel Bach – Sonatas & Fantasien – Andreas Staier, 1989
  66. Antonio Caldara: Maddalena ai piedi di Cristo – Kiehr, Dominguez, Fink, Scholl, Türk, Messthaler, René Jacobs, Orchestre de la Schola Cantorum Basiliensis 1995
  67. Éstienne Moulinié – L`humaine comédie – Le Poème Harmonique, Vincent Dumestre, 2001
  68. Johannes Brahms – Concertul pentru pian și orchestră nr.1, în reminor, Op. 15– Claudio Arrau, Carlo Maria Giulini, Philharmonia Orchestra, 1960
  69. Wolfgang Amadeus Mozart – Requiem în re minor, KV626 – Barbara Schlick, Carolyn Watkinson, Cristoph Pregardien, Harry van der Kamp – Ton Koopman, Amsterdam Baroque Orchestra, Live 1992
  70. Johannes Brahms – Ein Deutsches Requiem – Elisabeth Schwarzkopf, Dietrich Fischer-Dieskau – Otto Klemperer, Philharmonia Orchestra, 1961
  71. Marin Marais – Suitte d’un Goût Etranger – Andrew Lawrence-King, Pedro Estevan, Philippe Pierlot, Pierre Hantai, etc. Jordi Savall, 2007
  72. Ludwig van Beethoven – Missa solemnis în re major, Op. 125 – Gundula Janowitz, Agnes Baltsa, Peter Schreier, Jose van Dam – Herbert von Karajan, Berliner Philharmoniker, 1975
  73. Vincenzo Bellini – I Puritani – Montserrat Caballe, Alfredo Kraus, Matteo Manuguerra etc. – Ricardo Mutti, Philharmonia Orchestra, 1979
  74. Modest Mussorgsky – Boris Godunov (fragmente) – Feodor Șaliapin, Royal Opera House, 1928
  75. Gaetano Donizetti – Anna Bolena – Maria Callas, Giulietta Simionato, Gianni Raimondi, Nicola Rossi-Lemeni – Gianandrea Gavazzeni, Teatro alla Scala, live 1957

va urma….

Autor: Despre Demnitate

Read more
Enable Notifications    OK No thanks