fbpx

Blog

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii George Enescu

De mult timp nu am mai simţit într-o sală de concert o atmosferă de bine spiritual, de optimism real şi de certitudine a triumfului frumuseţii vieţii. În 29 decembrie 2011, un numeros public meloman a participat la ultimul concert simfonic din 2011, de la sala Ateneului Român. Rotonda era ocupată ca niciodată, ascultători – pe toate strapontinele, pe scările spre loji, pe culoarele dintre fotolii, la uşile de acces, în picioare ori stând pe jos – lumea aştepta să asculte muzică simfonică spumoasă, dansantă, spre a-şi reface rezerva de optimism. Iar Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Horia Andreescu a strălucit, a iradiat pur şi simplu o astfel de muzică.

Prin cuvinte pe înţelesul tuturor, pline de umor, Horia Andreescu a prezentat pe scurt fiecare piesă orchestrală în care predominant era caracterul dansant. Miniaturi simfonice de mare popularitate se succedau într-o diversitate gândită armonios, iar percepţia era una de înfrăţire a culturilor muzicale din întreaga lume. Alături de date biografice succinte, erau înfăţişate şi picanterii din viaţa unor compozitori, ale căror câteva capodopere au fost interpretate cu o virtuozitate şi cu un gust fără cusur: «Dansurile româneşti» (Joc cu bâta, Brâul, Pe loc, Buciumeanca, Poarga românească şi Mărunţelul) de Béla Bartók, Tarantella, Mazurka şi Galop din La Boutique fantastique de Rossini-Respighi, Danza del Molinero (Dansul morarului), O farruca din Tricornul de Manuel de Falla, Dansul ungar nr. 1 de Johannes Brahms, Trepak din Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski, Dans slav nr. 1 de Antonin Dvořák, Hora staccato de Grigoraş Dinicu, Kaiser Vals op. 437 şi Polka Tritsch-Trasch op. 214 de Johann Strauss, Dans chinezesc şiDans arab de Piotr Ilici Ceaikovski, Can-can din Orfeu în Infern de Jacques Offenbach, Libertango(din păcate fără bandoneón) de Ástor Piazzola şi Mambo din West Side Story de Leonard Bernstein.

Fiecare moment a avut un farmec aparte, iar interpreţii se întreceau pe sine. Emulaţia sălii acredita ideea de spectacol unic, mult aşteptat şi râvnit de orice iubitor de frumos sonor elevat. Ritmuri temperamentale se împleteau cu melodii uşor de reţinut. Artiştii reuşeau să treacă în doar câteva clipe, de la un stil la altul, de la un tempo lent la unul alert, de la un specific naţional la altul – muzică argentiniană, persană, maghiară, cubaneză, vieneză, rusească, poloneză, cehă, spaniolă ori românească.

În glumă, Horia Andreescu, dirijorul şi totodată prezentatorul concertului de Anul Nou, se întreba retoric: Oare când se va crea Uniunea Compozitorilor din Antarctica?

Înainte de ultima piesă orchestrală interpretată, membrii Orchestrei Filarmonicii George Enescu,împreună cu dirijorul Horia Andreescu au urat publicului aflat în sala Ateneului Român, tradiţionalul LA MULŢI ANI!

La cererea publicului au fost cântate apoi piesele, Marş persan şi Radetzky March de Johann Strauss. Şi, fiindcă auditoriul nu contenea cu aplauzele şi uralele la adresa artiştilor instrumentişti şi a dirijorului, Horia Andreescu a recurs la un truc muzical, punându-i pe interpreţi prin simple onomatopee să imite galopul imaginar al cailor înhămaţi la caleştile imperiale ce se îndepărtează – moment programatic, de altfel, aflat chiar în introducereaValsului Imperial – dând astfel de înţeles că sosise timpul de plecare acasă.

M-am bucurat nespus să observ comportamentul minunat al publicului: interpreţii au fost aşteptaţi şi aclamaţi în hol şi la ieşirea artiştilor din Ateneu. E un semn de mare preţuire, rar întâlnit în spaţiul cultural românesc.

Marcel Frandes

Read more

VLADIMIR COSMA – THE PORTRAIT OF A COMPOSER

Vladimir Cosma, a French composer of Romanian origin, is the author of some famous motion picture soundtracks, like ‘The Tall Blonde Man with One Black Shoe’, ‘The Party’, ‘Diva’, some productions like ‘Asterix’ or “The Mad Adventures of ‘Rabi’ Jacob”, one of Louis de Funes classic movies. Composer of more than 300 movie soundtrack and of the opera ‘Marius et Fanny’, which had the world premiere in 2007, Vladimir Cosma was to tell the story of his life and to perform his best known songs on the stage of the Byzantine Hall in the Behague Palace. He was to be accompanied by Richard Sanderson (voice and piano), Sarah Pagin (voice), David Galoustov (violin) and Philippe Catherine (guitar).

Vladimir Cosma was born in a family of Romanian Jews, originating from Craiova. His father, Theodor Cosma was a renowned pianist and conductor, his mother, a composer as well, his uncle Edgar Cosma conducted the Bucharest Cinematography Orchestra, and his grandmother, the well-known pianist, studied with Ferrucio Busoni. Vladimir Cosma has been living in France since 1963, where he settled down, earning his living as a violinist in symphonic orchestras, continuing his studies with Nadia Boulanger, at The Normal School of Music in Paris.

While he was living in Romania, Vladimir Cosma had a great admiration for Michel Legrand. The latter had listened to his recorded music and entrusted him the orchestration of the pieces broadcast live on ‘Discorama’. It was the time when Michel Legrand was composing the soundtrack of ‘The Young Girls of Rochefort’. A year later he proposes him to compose the music of ‘Alexandre le bienhereux’ (‘Alexander’) by Yves Robert, starring Philippe Noiret and Marlene Jobert, released in 1969. It is the debut of a brilliant career…

He composed the scores of films like ‘The Dinner Game’, ‘Child’s Play’ and ‘The Jaguar’, created by Francis Veber, ‘The Gold seekers’ by Gerard Oury, ‘The Favour, The Watch and the Very Big Fish’ by Ben Lewin, ‘Asterix le Breton’, the credit titles of the animated series ‘Rahan’, “C’est pas moi, c’est lui” and “Je Suis Timide Mais Je Me Soigne”, starring Pierre Richard, ‘To Each His Hell’ by Andre Cayatte, ‘Dracula father and son’, ‘The Intimate Confessions of an Exhibitionist’ by Jesus Franco… He is inspired by Romanian music and especially by Gheorghe Zamfir’s panpipe. Together they compose the soundtrack of ‘The Tall Blonde Man…’ for which he is awarded at the Cannes Festival.

He was also rewarded with two ‘Cesar’s for best film music of the motion pictures ‘Diva’ by Jean-Jacques Beineix in 1982 and Ettore Scola’s ‘Le bal’ in 1984. He also set to music the opening and closing credits of TF1, broadcast from 1975 to 1976, and the new versions from 1976 to 1984 as well.

The melody is like the plot of a book

After 30 years of film music, Cosma got interested in writing symphonic suites, most often based on famous melodies composed for the cinema. He worked for many years, composing music for ‘The Marseillaise Trilogy’ by Marcel Pagnol, creation presented at the Marseille Opera in 2007.

“When we speak about ‘contemporary music’ or ‘the 20th century music’, everyone systematically thinks about the Vienna School, forgetting that the 20th century also means Ravel, Debussy, Shostakovich, Bartok, Prokofiev… I was not interested in the Vienna School except inasmuch as it came up with something new to the traditional musical language, and not as a pattern of reference composition. I used to play pieces by Bartok or Hindemith, but I had been feeding more on the popular music of my country and later, when I got into the West, on jazz.

In a few centuries we shall see what will have come of the serial experiments and of these composers. I think that all this decadence of the Viennese romantic music is an end, and not a beginning, as for such a long time Boulez and the promoters of New Music wanted to make us believe. The end of the great era of German romanticism took place at the same with the end of the German Empire. As far as I am concerned, I have been attracted more by the French, Spanish and American music. American jazz influenced me at a great extent: Coltrane, Ellington… “ confessed Vladimir Cosma, speaking about his musical preferences.

What Vladimir Cosma appreciates in music is the melody. ‘To me, the melody is like the plot of a book. There is no book without a plot, just as there shouldn’t be any music without melody. Without melody, the music of a film is but improvisation. There are pieces that do not have either structure or a backbone. The good film music shouldn’t be descriptive only, but it should have its own life. It should be like a poetic annotation reported to image. There are movies which can do without music, just as music can do without images. But the cinematographic art is real when it reunites all arts and of course, music.’

To Vladimir Cosma music has to stimulate dreaming and the joy of living. ‘The cinema imposes certain limits and restrictions to the composer, among which the most important is the minute timing. Comedy pictures don’t have anything degrading, those of Funes are classic pictures today, loved by the public. Nowadays laughter is taken seriously, but when you compose music for Godard’s or Resnais’ films, this will propel you amongst the intellectuals and the films subsidized as authorship films.’

Vladimir Cosma has successfully introduced folkloric music to the cinema, reviving Romanian themes, with popular instruments, like the panpipe or the cymbal, just as in the ‘The Tall Blonde Man…’, but during the last years he also composed symphonic music. “When the trumpeter Bernard Soustrot commissioned ‘The trumpet concert’ in 1996, I was just about to start concentrating on Spanish, Gypsy and Flamenco folklore, which I had been studying for the soundtracks of ‘The Sands of Time’ and ‘Kitchen and annexes’. The folklore is rich both rhythmically and melodically.’ When asked by a Metz University journalist whether he was going to compose other symphonic pieces, he replied: “Some years ago I wrote ‘Oblique’, a concert for cello and orchestra, marked by the ‘60s writing where you could rediscover the influences of Spanish music. I wrote ‘Court-Metrage’, a quintet for the brasses, created at Narbonne, which resumes the theme of the picture ‘Montparnasse Pondicherry’. I have also composed a ‘Symphonic suite for concert’, adapted after the theme of ‘La gloire de mon pere’ and ‘Le chateau de ma mere’ and a ‘Triptych’ of Romanian influence on the theme of ‘Le bal’. The cymbal provides originality to this piece. For the concert version I did not try to recreate this colour but rather to rewrite the life this instrument was emanating.”

Read more

THE 3RD OF NOVEMBER 2011 ‘GEORGE ENESCU’ PHILHARMONIC ORCHESTRA CONCERT

The 3rd of November 2011 ‘George Enescu’ Philharmonic Orchestra concert conducted by Christian Badea, comprised musical works of a great beauty: The Prelude of Parsifal by Richard Wagner, The C Major Concert for Piano and Orchestra, K.V. 467 by Wolfgang Amadeus Mozart, soloist Constantin Sandu and Symphony No 1 in D Major by Gustav Mahler. We witnessed an evening music performed at a remarkable artistic level. Conductor Christian Badea is a beloved guest of the Bucharest public, a musician who knows how to enforce respect.

The genesis of the opera Parsifal is connected, on one hand, to the composer’s spiritual experiences around the celebration of Good Friday, and on the other hand, to the poem Parzival by Wolfram von Eschenbach. The plot of the opera refers to the Grail knights, a legendary order of monk knights guarding Montsalvat, the cup from which Christ drank as he was crucified on the cross. Unable to resist the witchcraft of sorceress Kundry, the head of the Grail knights, Amfortas, breaks his chastity vows and so he cannot give the knights their communion, which provided them with an invincible power. Young Parsifal reaches Klingsor’s enchanted garden, the symbol of evil, a great sinner who had not been accepted in the order of the Grail knights. Parsifal stands up beautiful Kundry and he pulls down Klingsor’s castle with the help of the spear lost by Amfortas. He is chosen the king of the Grail, in Amfortas’ place, and for the first time he performs the mass of the Holy Chalice which all the Grail knights attend.

The Prelude music of the opera Parsifal is mainly gone through by the leitmotiv of the communion and that of the Grail. The ‘George Enescu’ Philharmonic Symphonic Orchestra, under the baton of the maestro Christian Badea, offered the auditory moments full of flowing harmonies, in which the infinite melody prevailed over the sensible world.

Hans Jürgen Syberberg is the author of a filmed version, where Wagner’s opera is fully unfolding in a very significant scenery: Mahler’s death mask.

After the Wagnerian Prelude, we listened to The C Major Concert for Piano and Orchestra, K.V. 467 by Wolfgang Amadeus Mozart, glamorously and neatly performed by Constantin Sandu.

The artist studied the piano at the ‘George Enescu’ Musical National College in Bucharest, with the teacher Constantin Niṭu, then at the ‘Ciprian Porumbescu’ Musical Conservatory in Bucharest, with Constantin Ionescu-Vovu. Later on, he benefited from the guidance of some great personalities like: Tania Achot, Dmitri Bashkirov, Sequeira Costa and Helena Sá e Costa. The pianist is a laureate of International Contests of Senigallia, Łódź, Viotti-Valsesia, Palma O’Shea – Santander, Épinal and Maria Canals-Barcelona.

Constantin Sandu has been the soloist of some important European orchestras like: Arthur Rubinstein of Łódź, the Halle Philharmonic, Bodensee-Symphonie-Orchester of Konstanz, the National Orchestra of Belarus, the Kiev Radio and Television Symphonic Orchestra, the National Philharmonic of Moldova and the National Orchestra of Porto. Also, Constantin Sandu has been invited to be part of numerous juries of international contests (Vianna da Motta-Lisabona, Cidado de Porto, Ciudat de Toledo, Viotti-Valsesia, Pinerolo-Città della Cavalleria, Helena Sá e Costa-Aveiro, Propiano-Bucharest and Yamaha Music Foundation of Europe-Porto). He has taught mastery courses in different countries. The pianist has obtained the title of Doctor in Music at the Bucharest National University of Music. He has made various radio and TV recordings, and he has also released CDs as a soloist. At the moment he is the manager of the music department at the University College of Music and Dramatic Arts in Porto (Portugal).

When performing in Bucharest, at the Romanian Athenaeum Hall, Constantin Sandu impressed the public with the elegance of phrasing and his really velvety touch. The artist accomplishes the legato with a great delicacy, in the cord manner. His sound was gold plated. In performing the interval vaults, the pianist displayed a certain naturalness, the necessary effort applied reminding of the vocal technique (a slight hesitation perfectly well-balanced). In the section which concludes the second part of the concert, the soloist synchronized the conveying manner of staccato with the pizzicato of the cords in a unitary levelness. As for the third part, those imitations, true ‘polyphonic relayings’, had a peculiar expressivity. The Mozartian musical motifs suggested some opera characters. The accuracy of the articulation – a minutely dosed polishing, unostentatious, with a consequent rhythmical pulsation – also focusing on the sonorous detail contributed to the impression of musical beauty. In the soloist cadence, the artist reiterated the themes, with the related variations, using an agogic in which the aesthetics and the classic style combined.

The orchestra backing suited the soloist: alive in the tutti’s, careful in following the soloist, with a dynamics always adapted to the moment and with a great warmth in the cantilenas. At the public request, the pianist Constantin Sandu performed Rondo alla turca in A major by Mozart, rousing prolongued applauses.

In the second part of the musical evening at the Romanian Athenaeum Hall, we listened to the Symphony No 1 in D Major by Gustav Mahler. The orchestration of this symphony is a huge one, of almost 100 players on stage. The cord debut in pianissimo sounded impressive, after which the intervention of the woodwind came ‘from afar’’. You could then hear the delicate moment of self-citation, in which the musical idea of the composer’s lied appeared, entitled Ging heut’ Morgen übers Feld/ This morning we walked over the field, initially performed on the cello, after which the entire orchestral assembly was comprised. Conductor Christian Badea managed to imprint that fiery character, but also humorous sometimes, especially in the section of the sonata reprise of the first part. In the second part, Kräftig bewegt, doch nicht zu schnell, one could fully sense the dancing character – landler in the three quarter beat. The cello part was played in a more severe manner, as imposed by the conductor. His determined gestures suggested clearly the expression. The interventions of the first violin, with a downward trend, stuffed with a glissando, on the solemn cord, were toned with a great accuracy in the spirit of the klezmer, belonging to the Jewish music. Besides, the percussion backing especially the cymbal timbre, was humorously performed. In the slow third part, the suggestion of a hunter’s funeral, with the respective animal convoy, appeared more strikingly. The bass fiddle solo was followed by the bassoon and the tuba, everything in a well graded crescendo. The famous song Frère Jacques could be heard in this part of the symphony, but performed here in a minor tonality. The end of the symphony No 1 by Mahler came as the climax of the evening. From the first thunder of the percussion up to the recurrent themes of the previous parts, huge tensions kept accumulating. The brasses had a very good performance. At the end, the entire party of horns stood up, playing in fortissimo with a quality round sound. The musical material from the beginning of the orchestra reappeared seeming to balance a ship in a dangerous rocking on a stormy ocean.

We attended a wonderful show which for some time has very intensely enlightened the path of my daily life, darkened by all kind of worries.

     

Read more

Apocalipsa după Christian Badea

Am fost tentat să cred că, pentru o săptămână, e suficient să vezi deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala și m-am decis târziu și cu greu să merg la Ateneu pentru concertul Filarmonicii “George Enescu” dirijat de Christian Badea. Un concert la Ateneu, în decembrie, chiar și fără zăpadă, are ceva special, e un fel de a te refugia concret din fața frigului într-un loc în care te poți încălzi și la minte, nu numai la trup.

Îmi amintesc de o poveste magică a lui Neagu Djuvara. Întors de pe front, în timpul unei ierni pline de ninsoare, într-un București ușor frivol, fără nici o cunoștință concretă a războiului, el ajunge la Ateneu, la un concert dirijat de George Enescu. Și acolo, în atmosfera caldă a sălii, ghemuit în primul rând, sub vraja muzicii, în mijlocul unui public care ignora tragediile de la câteva sute de kilometri distanță, având în fața ochilor reprezentările terestre ale iadului concret, de pe front, și ale raiului spiritual al muzicii, emoțiile îl copleșesc, iar el încearcă inutil să-și ascundă lacrimile de privirile celor din jur.

Temerile au părut să se adeverească după prima parte a programului. A fost o lucrare recentă a lui Cornel Țăranu, “Saramandji” – după “Don Giovanni” am înghițit destul de greu o compoziție contemporană, nu chiar inaccesibilă, dar căreia nu i-am gustat exotismul anunțat. Mi s-a părut, singura consolare, mai interesantă decât unele compoziții de-ale lui Enescu. Iar orchestra a fost în regulă, compactă și riguroasă pe niște serii de sunete și ritmuri destul de “mitraliate”.

Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Prokofiev a mers încă și mai bine. Alon Goldstein a cântat bine, corect, fără emfază, lăsând să se vadă modernitatea și influențele americane ale lui Gershwin din partea a doua. Nu m-a scos din amorțeală nici bisul pianistului, un preludiu de Chopin.

După pauză, totul s-a schimbat destul de radical. A fost Simfonia Nr. 5, Op. 47 de Dmitri Șostakovici, o lucrare cu o întreagă poveste în spate (De aceea zic să citiți și prima partea articolului). Este considerată drept debutul “cu dreptul” în perioada realism socialismului compozitorului sovietic.

Cele două teme ale primei părți, marcate de ambiguitate, au sunat foarte bine, m-au făcut atent, curios cum va decurge simfonia în continuare. Corzile au avut un rol important. O să mă repet, nu vreau să evit să spun că filarmonica a crescut mult în bine după perioada tristă și prea lungă a directoratului lui Mandeal. Sarcasmul valsului din partea a doua a bătut înspre grotesc, grotescul ideologiei mai degrabă decât autoironia declarată de Șostakovici. Solo-ul de vioară a fost memorabil.

Partea a treia a fost de-a dreptul copleșitoare. Frisonul uriaș pe care l-a declanșat vibrato-ul corzilor a fost extraordinar. Coralul suflătorilor reluând tema liturgică a slujbei ortodoxe rusești a accentuat foarte mult senzația de nesfârșită durere. Dezolarea contemplării unei pustietăți lipsite de orice urmă viață a părut că transcende sunetul instrumentelor. Dacă tragicul din Requiem-ul lui Mozart poate friza ridicolul atunci când este transpus la scara întregii umanități, aici tocmai aceasta este ideea. De imensitate a regretelor celor mai profunde. Nu găsesc acum nici un echivalent al vreunei compoziții atât de deprimante.

Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte marșul triumfal al comunismului din partea finală, într-un contrast victorios față de Largo-ul părții a treia, a devenit sub bagheta și prin meritul lui Christian Badea o apocalipsă. Pentru că în 1937, cu multă vreme înainte de instaurarea “democrației populare” în România, pentru cetățeanul sovietic, la fel ca și pentru Șostakovici, sfârșitul lumii numai așa putea să arate. Ca un triumf. Sau poate tocmai acest triumf al lui Stalin nu putea să fie asociat cu nimic altceva decât cu sfârșitul lumii. Nu există cei patru cavaleri ai Apocalipsei, există doar o colosală statuie a proletarului urcată pe vârful turnului Babel. Sunetele percuției de la început m-au adus în pragul senzației de vomă. Finalul bubuitor în care percuția și alămurile (excelente pe toată durata concertului) au dat asaltul final m-a lăsat fără speranțe. Pentru că după concert, ascultând diverse înregistrări, cu Gergiev, Kondrașin sau Mravinsky (cel care a dirijat și premiera absolută a simfoniei), am realizat că dl. Christian Badea a avut o viziune foarte întunecată  în ceea ce privește ultima parte, feroce subliniind o anumită sălbăticie a ritmurilor, aș putea spune chiar o anumită barbarie, marșul triumfător a sunat ca un galop al unor hoarde de năvălitori…

Mi-a plăcut. Foarte mult. Deși e greu de afirmat că ți-a plăcut ceva care te-a întristat. A fost aceeași stare ca după vizionarea unor filme ca “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” sau “Das Leben des Anderen”. Din nou aplauze pentru Filarmonica George Enescu. Bravo!

Autor: Despre Demnitate

Read more

Nu cred în Dumnezeu și îmi pare foarte rău pentru asta

În 1937, într-un singur an, în Uniunea Sovietică au fost executați o jumătate de milion de oameni. În același an, populația Gulagului a atins un record de 15 milioane de deportați, o populație pe care România o atingea abia în 1948. Este anul în care epurările din partidul comunist condus de Stalin ajunge la apogeu, politica internă a URSS devine ceea ce a căpătat denumirea ulterioară de “terorism de stat”.

Printre enorm de multele victime, s-a aflat și mareșalul Mihail Tuhacevsky. Acesta, deși descendent al unei vechi familii de nobili, veteran al Primului Război Mondial (în care a căzut prizonier al germanilor reușind să evadeze la a 5 a tentativă), s-a alăturat bolșevicilor în războiul civil. Dacă Armata Roșie a fost înființată de Leon Troțky, Tuhacevsky este cel care făcut-o să arate ca o armată, modernizând-o prin industrializare militară, elaborând teorii militare folosite ulterior drept doctrină. În 1936 ajunsese atât de important încât Stalin îl vedea ca pe un ultim obstacol în calea obținerii autorității absolute în URSS. Arestat, torturat și judecat în secret, a fost executat la câteva ore după pronunțarea sentinței de către un anume Vasili Blohin. Nimeni altul decât cel care a organizat rece masacrul celor peste 7000 de ofițeri polonezi, în pădurea Katyn, în aprilie 1940.

Revenind la Tuhacevsky, unele lucruri nu se pot uita, așa se face că educația primită în familia sa nobiliară îi premitea să înțeleagă muzica și s-o cânte la pian, acasă, în compania prietenilor săi, unul dintre aceștia fiind Dmitri Șostakovici. Tânărul compozitor și pianist devine protejatul său, într-un context în care, după Revoluția din Octombrie (sau Noiembrie), emigraseră toți marii compozitori ruși ai secolului XX, Rahmaninov, Prokofiev (singurul care se va întoarce), Stravinsky. Tânărul Dmitri, un copil minune, ajunge speranța muzicii sovietice, adulat de autorități, care astfel puteau arăta lumii libere o muzică bună menită să abată atenția de la munții de cadavre produse de abatorul ideologic.Toutes proportions gardees, un fel de Nicolae Labiș…

În 1934 Șostakovici primea felicitările tuturor la premiera operei sale “Lady Macbeth din districtul Mtsensk”, Stalin și apropiații săi savurând grosier “pornofonia” scenelor de sex dintre Katerina și Serghei, personajele operei. Povestea chiaburului bătrân și încornorat, ucis de soția tânără și adulteră căpăta semnificația luptei de clasă, sporind prestigiul tânărului Dmitri. Doar doi ani mai târziu, în 1936, părăsirea lojei de către același Stalin, în timpul unei noi reprezentații a operei, sub privirea îngrozită a compozitorului, avea să declanșeze celebrul atac din “Pravda”, în care acuzația de formalism avea efecte cu mult mai dramatice decât o cronică de spectacol al vreunui ziarist indispus de muzica modernă. Dmitri pierde aproape totul, singura sa bucurie rămâne venirea pe lume a primului său copil, o fată, Galina.

Un adevărat teatru absurd. Compozitorul este silit să scrie la rândul său un denunț al lui Tuhacevsky, alături de alți apropiați de-ai mareșalului arestat. Singurul motiv pentru care acest denunț nu a devenit public a fost amănuntul că anchetatorul său a fost la rândul său arestat și executat, înainte de a-și termina misiunea.

Rembrandt – Întoarcerea fiului risipitor (detaliu)

Flashback 1937. Acesta este anul în care Șostakovici a compus și a prezentat publicului Simfonia a 5 a, considerată un fel de “Întoarcere a fiului risipitor” înapoi către “lumina” ideologiei comuniste. Este supremul său efort de a reintra în grațiile puterii. Își prezintă lucrarea colegilor, scrie articole explicative în presă în care arată că simfonia reprezintă lupta sa interioară, între concepțiile sale retrograde pe care reușește să le biruiască și să vadă în sfârșit marele adevăr, reprezentat de muzica triumfală a ultimei părți. Oficialii partidului, îl cred și reputația sa este restabilită. În sală, publicul înțelege altceva. Partea a treia a simfoniei, încărcată de un tragism la o scară uriașă, dominat de tremurul corzilor și a temei prohodului rusesc, nu este nimic altceva decât un imens recviem. Pe care lumea îl percepe ca atare și cei care și-au pierdut prietenii și rudele în holocaustul acelor ani plâng în tăcere.

Avantajul muzicii în fața literaturii este că prima nu necesită nici o traducere pentru a fi înțeleasă de oamenii din orice țară. Cum poate sta alături tema triumfului “fericirii” în comunism alături de plângerea morților cauzate de aceeași “fericire”, într-o singură lucrare ține de personalitatea dedublată a lui Șostakovici. Așa cum este privit diametral opus ca un simbol al realism socialismului tot așa este văzut drept un opozant al lui Stalin. Muzica lui este considerată genială de unii dirijori, de exemplu Leonard Bernstein, dar este privită drept Mahler de mâna a doua sau odioasă politic de către alții care refuză chiar s-o interpreteze, cum a fost cazul dirijorului finladez Esa-Pekka Salonen. Doar Dmitri compusese un marș pe teme finice care urma să celebreze o ipotetică intrare triumfală a aramtei sovietice în Helsinki ca rezultat al invaziei eșuate din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În fine, Șostakovici este același personaj care, ajuns într-o poziție de putere în lumea artistică, este capabil să semneze denunțul lui Saharov și în același timp să ajute pe absolut toată lumea care-i cerea ajutorul, cu o devoțiune mergând până la abnegație, chiar propriile lui cerințe fiind ignorate din cauza insistenței diligențelor sale în numele celor care-l solicitau.

Se poate vorbi de “rezistență prin cultură/muzică”? Nu știu. Se poate vorbi de colaboraționism, obediență, compromis? Nu chiar. Promovat intens și gălăgios de regimul sovietic, a fost subiectul a două epurări, căci după episodul din 1936-37 a mai urmat un nou auto dafe în în 1948. Aceleași lucrări ale sale erau, pe rând și mediatizate și interzise…

Această dualitate dureroasă ajunge să capete și o semnificație metafizică, atunci când, ateul comunist Șostakovici e întrebat dacă crede în Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: “Nu. Și îmi pare foarte rău pentru asta”.

Continuarea acestui articol, despre cum a fost concertul de la Ateneu cu Simfonia a 5 a de Șostakovici o găsiți aici, pe celălalt blog: Apocalipsa după Christian Badea

Autor: Despre Demnitate

Read more

Muzica de film a lui Vladimir Cosma dirijată de compozitorul însuşi la Ateneul Român

Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, din 18 noiembrie 2011 a fost dedicat dirijorului şi compozitorului Vladimir Cosma. Sub bagheta maestrului au fost interpretate o serie de lucrări aparţinând muzicii de film, atât de savurată astăzi. Alături de îndrăgiţii solişti români, soprana Irina Iordăchescu şi violonistul Gabriel Croitoru, pe scena Ateneului au cântat şi câţiva intrumentişti de jazz: Philip Catherine – chitară, Marius Preda – ţambal, Fiona Monbet – vioară jazz, Eugen Tegu – chitară bas şi Tudy Zaharescu – baterie. Sala Ateneului Român era plină până la refuz, iar atmosfera avea trăsăturile unei zile de celebrare hedonistică a frumosului muzical.

Violonistul, compozitorul şi dirijorul francez Vladimir Cosma s-a născut la 13 aprilie 1940, la Bucureşti într-o familie de muzicieni.

După câştigarea primelor sale premii la Conservatorul Naţional de la Bucureşti, Vladimir Cosma ajunge la Paris, în 1963, unde urmează cursurile Conservatorului Naţional din Paris şi unde va studia cu renumita profesoară Nadia Boulanger. Pe lângă formaţia clasică, Vladimir Cosma s-a simţit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film şi toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziţiei. În 1968, Yves Robert îi încredinţează prima muzică de film: Alexandre le Bienheureux. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese. A colaborat cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayatte, Gérard Lauzier, Jean-Pierre Mocky, Edouard Molinaro, Jean-Marie Poiré. Astfel au rezultat pelicule precum: Marele Blond cu un pantof negru, Diva, Aventurile Rabinului Iacob, La Boum, La Chevre, La Gloire de mon Père, Le Diner de cons… De asemenea, compozitorul a participat cu succes la realizarea unor importante producţii pentru televiziunile franceză şi americană (Michel Strogoff, Fata lui Mistral, Cheateau Vallon, Misterele Parisului şi Les coeurs brûlés).

Muzica de film i-a permis să abordeze şi să aprofundeze diferite tendinţe muzicale: jazz-ul (cu opere scrise pentru mari solişti ca: Toots Thielmans, Chet Baker, Don Byas, Stéphane Grappelli, Jean-Luc Ponty, Philip Catherine, Tony Coe, Pepper Adams), melodii (pentru Nana Mouskouri, Marie Laforêt, Richard Sanderson, Diane Dufresne, Herbert Léonard, Mireille Mathieu, Nicole Croisille, Lara Fabian şi Guy Marchand), lucrări de inspiraţie folclorică (pentru Gheorghe Zamfir, Stanciu Simion Syrinx-nai, Liam O’Flynn – cimpoi, Romane- chitară) precum şi formele clasice –Concertul Berlinului pentru vioară şi orchestrăConcertul pentru eufoniu şi orchestră, Concertul iberic pentru trompetă şi orchestră şi Scurt-metraje pentru cvintete de alămuri. În 2006, a dirijat, în premieră mondială, creaţia Divertisment pentru narator şi orchestră simfonică, după Fabulele lui Jean de La Fontaine, într-un concert dat la Victoria Hall din Geneva, cu Orchestre de la Suisse Romande, avându-l ca recitator pe Lambert Wilson. Vladimir Cosma a compus opera Marius şi Fanny, după Marcel Pagnol, a cărei premieră a avut loc la Opera din Marsilia, în distribuţie cu Roberto Alagna şi Angela Gheorghiu, în rolurile titulare şi Jean-Philippe Lafont, în rolul lui César. În paralel, s-a consacrat dirijării şi rescrierii propriilor compoziţii muzicale pentru film, în scopul de a fi interpretate în afara sălilor de cinematograf, în cadrul concertelor de muzică simfonică.

A dirijat mari orchestre simfonice în Franţa şi în străinătate, în compania unor solişti prestigioşi precum: Ivry Gitlis, Vadim Repin, Wilhelmenia Fernandez, Silvia Marcovici, Patrice Fontanarosa, Jean-Luc Ponty, Didier Lockwood.

Vladimir Cosma a primit două premii Cézar pentru “Cea mai buna muzică de film”: Diva (1982) şiLe Bal (1984), apoi două premii Sept d’Or pentru “Cea mai buna muzică TV” în 1986 şi 1991 şi diferite premii şi distincţii în Franţa şi în lume. De asemenea, a obţinut numeroase Discuri de Aur şi Platină în întreaga lume. Este Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de OnoareMare Ofiţer al Meritului Cultural Român şi Comandor al Ordinului “Des Arts et des Lettres”.

Înaintea concertelor dirijate de Vladimir Cosma la Filarmonica George Enescu, în 16 noiembrie 2011, Senatul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

În concertul de la Bucureşti, Vladimir Cosma a realizat o adevărată călătorie sonoră printr-un spaţiu emoţional cuprinzând muzici de diferite facturi – de la clasic la etnic, jazz sau pop. În muzica scrisă pentru L’As des As (Asul aşilor) de Gérard Ourys, cu trăsături de uvertură, se putea recunoaşte tenta eroică. Optimismul debordant era predominant. Totul părea o muzică de paradă, în care limbajul era foarte viu colorat. Pianul era în prim plan, enunţând idei muzicale pline de temperament. Am ascultat o muzică consonantică, de un mare dinamism, cu accente tonice. Intervenţiile viorilor aduceau câteva clipe de nostalgie, fără a pierde prea mult din elanul general.


A urmat Thème de Nadia (Tema Nadiei), din suita simfonică Michel Strogoff, interpretată cu o melancolie răscolitoare. Simplu dar emoţionant a răsunat tema clarinetului, iar sonorităţile saxofoanelor au intensificat atmosfera sumbră. Foarte frumos a fost şi episodul central intonat de corzile grave, după care tema iniţială a fost reauzită.

Am ascultat apoi dansurile simfonice Les Aventures du Rabbi Jacob (Aventurile rabinului Jacob), în care este evocată sosirea celebrului rabin în comunitatea evreiască din Rue des Rosiers, la Paris. Am remarcat în interpretarea orchestrei simfonice o fermitate a ritmului în afirmarea sonoră a ideii principale. Acele pauze intercalate între acorduri aveau darul de a insufla muzicii caracterul dansant. Dirijorul Vladimir Cosma a impulsionat interpreţii atât prin jovialitatea mimicii sale faciale, cât şi prin gesturile sale dirijorale. Momentul dansului hasidic[1] a fostul unul de excepţie. Apoi, compartimentul percuţiei a provocat o adevărată jubilaţie sonoră.

Soprana Irina Iordăchescu acaparează publicul la orice apariţie scenică. Vocea ei are o calitate timbrală excelentă, expresivitatea pe care o degajă cântul ei este clădită cu o mare ştiinţă vocală. Frazarea sa are ceva din linia unei sculpturi de Rodin, unde marmura ascunde însăşi căldura vieţii.

Înainte de a interpreta Your Eyes, tema principală din La Boum 2, dirijorul Vladimir Cosma l-a prezentat publicului pe regizorul Claude Pinoteau, aflat în sala Ateneului Român. Apoi am ascultat naraţiunea muzicală a unei declaraţii de dragoste adolescentine, unde – prin linia vocală foarte sinuoasă a sopranei – se recunoştea atmosfera sentimentală cu unde juvenile. Am remarcat minunata orchestraţie simfonică, supleţea liniei melodice şi un deosebit rafinament armonic.

În continuare, auditoriul s-a bucurat de cântecul de mare succes internaţional, L’Amour en héritage[2], melodie cunoscută mai ales în interpretarea Nanei Mouskuri şi expusă în genericul serialului TV, Mistral’s Daughter.

În interpretarea orchestrei condusă de Vladimir Cosma simţeai cum te învăluie mulţumirea, iar o beatitudine pune parcă stăpânire pe fiinţa ta. Irina Iordăchescu îşi controla perfect emisia vocală, iar în secţiunea centrală, acolo unde tensiunea resimţită se datora în special registrului acut în care interpreta, ea avea o strălucire deosebită.

Piesa Le Chateau de ma Mère (Castelul mamei mele) face referire mai degrabă la atmosfera începutului secolului al XX-lea decât la vremea copilăriei scriitorului Marcel Pagnol, după amintirile căruia este compusă. Fermecător a răsunat în sala Ateneului această temă a Valsului pentru Augustine.

Apoi a urmat piesa La gloire de mon Père (Gloria tatălui meu) care a debutat cu un ţârâit de greieri înregistrat în prealabil. De aici încet, încet s-a insinuat ritmul de habaneră care a cuprins treptat întreaga orchestră. Tema circula de la clarinet la fagot, oboi şi la flautul piccolo, firesc şi curgător. În Codă, crescendo-ul era potenţat de instrumentele de suflat de alamă.

Concerto de Berlin a fost interpretat de violonistul Gabriel Croitoru cu un mare lirism. Sunetul viorii sale copleşea prin densitate şi prin dulceaţa timbrului. El ataşa ideilor muzicale, în funcţie de sensul lor, când expresivitatea pasională, când impulsul ritmic dinamizator. Emisia sa se transforma camelionic. Culorile treceau de la argintiul pasajelor de virtuozitate la bronzul greu al punctelor culminante intens vibrate.

După pauză, interpretarea Cantatei 1209 a avut un impact extraordinar asupra publicului. Scrisă pentru comemorarea a 800 de ani de la nimicirea oraşului Béziers din sud-vestul Franţei, lucrarea reprezintă o reflecţie profundă asupra violenţei comise uneori în numele celor mai înalte idealuri. Sonorităţile clopotelor erau impresionante. Orga, apoi corul confereau prin intermediul sunetelor prelungi, o grandoare tragică. Momentul introductiv, cu acel coral dureros, a fost realizat sublim. În secţiunea La Croisade, marşul obstinat avea un efect tensional extraordinar. În toate variaţiunile temei se simţea măiestria instrumentaţiei.

În continuare s-au putut asculta fragmente din opera Marius et Fanny. Soprana Irina Iordăchescu a cântat aria Est-ce le monde qui s’écroule? cu multă duioşie şi cu o mare autenticitate a trăirii.

Piesa Bal des casse-pied conţinea o temă plină de sarcasm, sugerând nesuferiţii pisălogi, fără vârstă, regăsiţi în toate vremurile. Am recunoscut aici intonaţii şi ritmuri amestecate de blues cu dans românesc. Orchestrei simfonice i s-au alăturat un grup de muzicieni de jazz, care au avut intervenţii solistice savuroase. Violonista Fiona Monbet s-a remarcat prin maniera de execuţie a portamento-urilor şi prin temperamentul ei nestăvilit. Accentele  metrice ordonau însă, fiecare frază intonată.

Au urmat piesele Salut l’Artiste şi Diner de cons cuprinzând inflexiuni modale atractive, interpretate cu mult bun gust.

L’Aile ou la Cuisse amintea de muzica Barocului francez. Acea toccată  a dat prilejul etalării capacităţilor interpretative ale compartimentului de percuţie şi suflătorilor.

Tempo-ul de Slow al temei Reality din celebrul La Boum de Claude Pinoteau, a captat prin curba seducătoare a liniei sale melodice.

La finalul serii muzicale de excepţie, am ascultat piesa Le grand Blond avec une chaussure noire,utilizată în filmul lui Yves Robert, o partitură în care din nou se puteau recunoaşte inspiraţia melodică românească în special ritmul de sârbă.

Darul muzical minunat oferit de Vladimir Cosma a fost apreciat de numerosul public aflat în sala Ateneului Român, atât prin aplauzele interminabile, cât şi prin fluxul empatic intens.

Mulţumim maestre Vladimir Cosma!

Marcel Frandes

Read more

Lawrence Foster: „Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala daca vei programa o lucrare a lui“

Putini sint marii muzicieni ai lumii care sa fie atit de atasati de Romania, de Bucuresti si de Festivalul International „George Enescu“. Nu neaparat pentru ca parintii sai erau evrei din Romania, pentru ca a fost director artistic in 1998, pentru ca ii cunoaste pe toti marii dirijori, cintareti si instrumentisti romani sau pentru ca este casatorit cu o romanca. Iubirea lui Lawrence Foster pentru noi trebuie cautata in primul rind in partiturile lui Enescu. Si gratie lui, compozitorul fetis al Romaniei se bucura de recunoastere internationala.

Sinteti unul dintre pionierii creatiilor enesciene in toata lumea, daca nu chiar primul dintre ei. Cind ati constientizat valoarea acestora?

Nu cred ca sint chiar primul, poate doar primul din afara Romaniei, desi parintii mei erau romani. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea fata de Enescu, nascuta din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat intotdeauna si, pe masura ce il dirijam mai mult, descopeream ca a avut o relatie minunata cu Enescu. Mi-am dat seama ca aproape toata lumea dirija Bartok – nu chiar un compozitor popular, dar, in orice caz, apreciat –, in timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel putin in America acelor vremuri. Nici in Europa lumea nu se prea inghesuia, nici macar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: „De ce sa n-o fac eu?“. Din ce ii studiam compozitiile, din ce descopeream cit de remarcabile sint. Era mare pacat ca nu se programau. Cind eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, cautam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astazi) a decis sa inregistram cit de mult Enescu puteam. Am imprimat mult si a venit momentul pentru Oedipe…

…dar pentru EMI…

Da, pentru ca Erato nu avea banii necesari unei asemenea inregistrari. L-am sunat pe Alain Lancerot de la EMI si l-am intrebat daca vrea el acest proiect. „Lasa-ma sa ma gindesc“ a fost raspunsul lui. Era o cheltuiala uriasa. A avut nevoie de… 45 de minute. M-a sunat inapoi si mi-a spus: „Se face“. Trebuia sa inregistram in 1987, cu Samuel Ramey in rolul titular. I-a placut mult rolul, dar tot atunci trebuia sa debuteze in Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus ca, daca va inregistra Oedipe in iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, asa ca a anulat. Ne-am tot gindit cine ar fi putut sa il inlocuiasca si am decis sa asteptam doi ani. José van Dam ne spusese ca, daca mai asteptam putin, il va cinta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am cistigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am cistigat-o pe Marijana Lipovsek.

Marilyn Horne trebuia sa fie Sfinxul?

Da. I-a placut rolul la nebunie, dar nu putea sa astepte doi ani. Nici Lipovsek nu era libera, asa ca am inregistrat cu ea in playback. A fost in regula, pentru ca, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn insa a spus ca nu ar fi putut niciodata sa inregistreze asa.

Asadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu dvs. a trebuit sa ii convingeti sau sa luptati cu ele…

L-am propus, dar nu am luptat. Am primit si ajutorul Printului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Printul a apreciat ideea si a finantat aceasta inregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat sa dezvolte Orchestra din Monte Carlo si sa ii creasca prestigiul.

Astazi, unde il plasam pe Enescu pe harta muzicii clasice?

Cred ca inca nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce in ce mai apreciat si mai cintat. Multi dirijori si solisti ii abordeaza compozitiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de camera, Gidon Kremer este un mare sustinator al lui Enescu. Cintam cu el odata Concertul pentru vioara si orchestra de Brahms si mi-a spus ca are o surpriza pentru mine. Mi-a cintat cadenta lui Enescu. Am vazut ca Vasily Petrenko si Orchestra din Liverpool cinta Suita a II-a. Dupa cum stiti, Gennady Rozhdestvensky il adora pe Enescu si il cinta mult, la fel si Leonard Slatkin. Stiu ca Gustavo Dudamel vrea si el sa faca ceva. Am cintat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus ca este o muzica uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea sa cinte Sonatele a doua si a treia penru vioara. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala daca vei programa o lucrare a lui. Oedipe, de asemenea, se bucura de multe productii. Eu l-am facut concertant la Barcelona, a fost o productie foarte frumoasa la Toulouse…

V-ati gindit sa faceti o productie de Oedipe si la Festivalul Radio France de la Montpellier?

Nu, pentru ca parasesc festivalul. Nu il apreciez pe noul director al orchestrei, asa ca plec de acolo cu un an mai devreme. Sigur ca mi-ar fi placut sa fac Oedipe, desi atit de aproape de productia din Toulouse nu ar fi avut un mare impact. Vorbisem despre asta cu René Koering. Poate il voi face cu Orchestra Gulbenkian peste vreo doi ani, cel putin mari fragmente.

Lasind de-o parte originile dvs. romanesti, cind ati devenit constient de contributia Romaniei la patrimoniul international al muzicii clasice?

Inca de cind eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut ca Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianisti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre solistii mei preferati, iar prima inregistrare pe care a facut-o dupa ce a parasit Romania a fost Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra de Beethoven cu London Symphony si cu mine. Mi-a placut mereu sa ajut – nu, „sa ajut“ suna condescendent –, sa incurajez si sa prezint mari artisti romani. I-am adus pe Stefan Ruha si pe Dan Grigore la Londra si Birmingham, ca sa nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocirlie lucrez mult, de asemenea.

Ati avut ocazia sa il intilniti pe Sergiu Celibidache?

Da, mergeam cit de des puteam la repetitiile lui, dar n-am vrut sa il cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut sa ramin sub vraja sa. Mi se parea ca muzicienii care ii sucombau, cu exceptia celor foarte puternici, isi anulau personalitatea. Mi-a fost teama. L-am urmarit cu mare interes, a fost una dintre marile minti si unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am intilnit doar o data, in lift.

Si dintre cintaretii romani?

Eram la cineva acasa aseara si ascultam inregistrari vechi. E uimitor, dar, proportional, cred ca Romania a dat lumii cintareti valorosi mai mult decit orice alta tara, chiar si Italia. Daca pornim de la Stella Roman si Virginia Zeani… Ascultam Forta destinului cu Ludovic Spiess si Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea imi spunea ca, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat in paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate ca vocea lui a fost, cu adevarat, cea mai frumoasa voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forta cu el si cu Spiess e incredibil. Lumea a avut multi cintareti mari, dar Romania, aceasta tara mica si oropsita, a produs un numar incredibil de cintareti. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubas, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseti si o artista desavirsita. Nu inteleg toate problemele legate de ea. Am lucrat impreuna de doua ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisura. A repetat si a fost o placere sa colaboram. E o artista delicata, poate ca trebuie sa o abordezi cu grija, dar, Doamne, frumusetea vocii ei… Romania a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a cistigat Concursul „Enescu“ in anul in care eu am fost director artistic. M-am mindrit cu el. Iata ce cariera face astazi. Si vor mai fi si altii. Nu stiu ce mincati sau poate e de la lumina, de la vreme, de la limba… Sau genele slave si latine ne dau acesti cintareti incredibili.

Sinteti si directorul muzical al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona. De citi ani?

S-au implinit opt ani. A fost o mare bucurie. Veti auzi, este o orchestra minunata. Cind am venit aici ultima data, lumea a fost foarte surprinsa. Nimeni nu se astepta la o orchestra de o asemenea calitate. Sper sa vi se para si dvs. ca am devenit si mai buni. E o atmosfera de lucru minunata, am facut multe inregistrari pentru Pentatone, o companie buna. Unul dintre cele mai recente programe ale noastre a fost bazat pe piese virtuozistice din repertoriul ungar, cu multe accente romanesti: Rapsodia I de Bartok, Concertul romanesc de Lygeti, Kodaly…

Pe linga Enescu, va rog sa imi numiti trei compozitori care v-au facut sa fiti cine sinteti astazi!

Nu pot! Bruno Walter a fost intrebat odata acelasi lucru si a spus ca are o inima prea mare!

Cinci?

Nu. V-as putea spune citiva pe care ii iubesc acum. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok si Ravel. Cred ca Ravel nu a scris niciodata o nota in plus, desi a scris multe note.

Nu Mozart, nu compozitori rusi.

Nu acum. Ceaikovsky, fireste. Da, si Mozart… Obligé… Obisnuiam sa spun ca, pe o insula pustie, l-as lua pe Mozart. Acum nu mai sint atit de sigur. Compozitorul pe care inca nu il abordez suficient este Haydn. Imi place sa ma scufund in muzica lui, dar „fascistii Barocului“ ma asteapta la cotitura. Si apoi, mai este si toata aceasta fascinatie a instrumentelor vechi… Ii spuneam unui prieten ca, daca vreodata se va pune problema unei operatii de bypass, macar el sa nu aiba obsesia instrumentelor vechi… Am invatat foarte mult din demersurile acestor oameni si imi place sa ascult unele concerte ale lui John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, marii pionieri si exponenti ai acestei muzici. Pe de alta parte, zilele trecute ascultam o simfonie de Haydn dirijata de Colin Davis. Era superb. Cu alta ocazie, i-am auzit la radio pe Neeme Järvi cu Orchestra Santa Cecilia. Minunat! Dati-mi o simfonie de Haydn sau de Mozart dirijata de Daniel Barenboim. Nu-i rau deloc…

Daca ati fi fost solist, cine v-ar fi placut sa va dirijeze?

Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi si altii… Greu de spus… Sint multi dirijori care imi plac, dar nu m-am gindit cine mi-ar fi placut sa ma dirijeze pe mine… Cu Barenboim nu cinti, pur si simplu, ci stai si lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lectii si inveti de la el, ceea ce ar trebui sa incerce toata lumea. Cred ca mi-ar placea sa cint cu cineva ca Dudamel si mi-ar fi placut sa fac muzica impreuna cu George Szell sau Bruno Walter. Mi-ar fi fost frica sa cint cu Toscanini. Nu-mi imaginez cum as fi supravietuit unei asemenea experiente, desi se pare ca era extrem de ingaduitor ca acompaniator… Sint si dirijori mai putini cunoscuti, dar o placere sa lucrezi cu ei: Edo de Waart sau Jésus Lopez-Cobos… Cred ca mi-ar fi placut sa cint si cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecuta cu Orchestra de Camera din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al festivalului in 1998. Cind Cristian Mandeal mi-a luat locul, in 2001, a fost foarte elegant si a subliniat la conferinta de presa ca programul acelei editii a fost facut, in cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Camera din Lausanne, iar invitatia a venit din partea mea. Poate ca a fost cea mai buna investitie a mea. Ei considera Bucurestiul acum ca a doua lor casa. Si orchestra, si Zacharias sint atit de iubiti aici! Trei lucruri am stabilit cit timp am fost director al festivalului. Ma bucur ca ele au fost dezvoltate atit de frumos de domnul Holender. Festivalul este la un nivel extraordinar! Aproape ca nu-mi dau seama cum sint aduse laolalta atitea idei, dar festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate moneda pe repertoriul standard, ci sint atit de multe lucrari interesante. Nu mai vorbesc de oamenii alesi sa interpreteze aceste lucrari (inclusiv Enescu) – citeodata o fac cu brio, uneori nu. Iata, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cintat-o si eu cu o orchestra italiana acum citiva ani. Va spuneam ca am initiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul noptii. Toata lumea spunea „n-o sa mearga, nu va veni nimeni!“.

Numele dvs. a fost pe buzele tuturor vara aceasta, cind ati dirijat orchestra pentru poate cel mai stralucitor eveniment al sezonului: nunta princiara din Monte Carlo.

Ce bucurie a fost! Atmosfera a fost minunata. Multi au fost de parere ca programul a fost mai uman si mai emotionant decit la nunta regala britanica. A fost o placere sa iau parte la casatoria monegasca. Am lucrat bine si relaxat. Albert are grija de fiecare detaliu, Caroline s-a ingrijit de cum vor cinta copiii ei, toata familia s-a purtat minunat… Pentru mine, a fost in primul rind un omagiu la adresa Printului Rainier si a Printesei Grace. Nu ma intereseaza toate mizeriile care se scriu despre familia Grimaldi. Cunosc partile lor frumoase. Orice familie are probleme sau momente proaste. De la Rainier incoace, in Monaco, familia a incercat sa se implice in cauze nobile, sa foloseasca bogatiile tarii in actiuni de binefacere sau de protectie a mediului. Am avut ocazia sa o cunosc destul de putin pe Printesa Charlene, dar sper sa le dea peste nas tabloidelor care au incercat sa compromita frumusetea acelor momente. Sint o pereche frumoasa si sper ca vor face treaba buna. Stiti, la repetitii nu am avut camere, nu am avut jurnalisti, nu am avut fotografi. Puteai sa vezi cum sotii se completau unul pe celalalt, ce ambianta frumoasa era. Albert a venit la mine, m-a imbratisat cu lacrimi in ochi… Eu ii spun „Albert“. Noi, americanii, nu credem ca regalitatea vine de la Dumnezeu, ci ca este o forma de dezvoltare sociala. Mi-a spus: „Larry, ma gindesc la continuitate, pentru ca tu ai dirijat si inmormintarea mamei mele“. Asa este. In 1982, cind Grace a avut teribilul accident. Eram in vacanta si m-am intors de urgenta la Monte Carlo unde, in Catedrala, am dirijat muzica nefericitului eveniment. Sint atitia care spun: „Sint prieten cu Printul, sint prieten cu Printesa!“. Cred ca longevitatea si continuitatea de care ma bucur in Monte Carlo se datoreaza faptului ca eu nu am spus niciodata asta. Nici eu, nici sotia mea, Angela, consul onorific al Romaniei in Monaco, numita de Printul Rainier. Au fost patru candidati. Ceilalti trei erau oligarhi, putred de bogati. El a ales-o pe ea, fiind convins ca va face o treaba buna si niciodata nu a obligat-o sa ia parte la marile evenimente sociale. Face lucruri nemaipomenite. Sarbatoreste in fiecare an Ziua Romaniei cu ansambluri muzicale remarcabile, a organizat seri de poezie din creatia lui Eminescu, serate despre episoade importante din istoria Romaniei, a adus la Monaco mai multe companii de teatru. Fiica mea, Nicole, vorbeste foarte bine romaneste gratie sotiei mele. E deja un nucleu romanesc la Monaco. Mai ales cu Caroline sintem in relatii foarte apropiate. Citeodata iesim la cina sau stam de vorba ore intregi. Din toata familia, ea stie cel mai mult despre muzica si ei i se datoreaza reconstructia celebrului Balet din Monte Carlo, una dintre cele mai bune companii din Europa. Fac treaba buna.

V-ati gindit vreodata la dvs. ca la un amabasador al Romaniei?

Nu. Nu sint atit de apropiat de tara. Iubesc Romania, imi place sa revin aici. Poate m-am simtit un pic asa cind eram director al festivalului. E o investitura prea pompoasa pentru mine. Imi place sa contribui atunci cind pot. Apreciez si alti compozitori romani, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cintat lucrarile si in strainatate. Nu ma simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.

Marius Constantinescu, TVR Cultural

Read more

VLADIMIR COSMA – PORTRET COMPONISTIC

Vladimir Cosma, compozitor francez de origine romana, este autorul coloanelor sonore ale unor pelicule cunoscute, ca “Marele blond cu un pantof negru”, “La Boum”, “Diva”, cateva productii “Asterix” sau “Aventurile Rabinului Iacob”, unul din clasicele Louis de Funes. Compozitor al muzicii din mai bine de 300 de filme, si al operei “Marius et Fanny”, care a avut premiera mondiala in 2007, Vladimir Cosma isi va povesti viata si va interpreta, pe scena Salii Bizantine a Palatului Behague, cele mai cunoscute melodii ale sale. Va fi acompaniat de Richard Sanderson (voce si pian), Sarah Pagin (voce), David Galoustov (vioara) si Philippe Catherine (chitara).

Vladimir Cosma s-a nascut intr-o familie de muzicieni evrei-romani, originari din Craiova. Tatal sau, Theodor Cosma, a fost un renumit pianist si dirijor, mama sa, de asemenea compozitoare, unchiul sau Edgar Cosma a condus Orchestra Cinematografiei din Bucuresti, iar bunica sa, cunoscuta pianista, a studiat cu Ferruccio Busoni. Vladimir Cosma traieste in Franta din 1963, unde se stabileste castigandu-si existenta ca violonist in orchestre simfonice, continuandu-si studiile cu Nadia Boulanger, la Scoala Normala de Muzica din Paris.

Pe vremea cand traia in Romania, Vladimir Cosma avea o mare admiratie pentru Michel Legrand. Acesta ii ascultase pe benzi muzica si i-a incredintat orchestrarea pieselor transmise in direct la “Discorama”. Era perioada in care Michel Legrand realiza coloana sonora la “Domnisoarele din Rochefort”. Dupa un an ii ofera sa compuna muzica din “Alexandre le bienheureux” (“Alexandru cel fericit”) de Yves Robert, cu Philippe Noiret si Marlene Jobert, lansat in 1969. Este debutul unei cariere stralucitoare…

A compus muzica pentru filme ca “Dineu cu prosti”, “Jucaria” si “Jaguarul”, create de Francis Veber, “Setea de aur” de Gerard Oury, “Ceasul, crucea si maniera” de Ben Lewin, “Asterix la Bretoni”, genericul seriei animate “Rahan”, “C’est pas moi, c’est lui” si “Sunt timid dar ma tratez”, cu Pierre Richard, “Fiecare cu infernul sau”, de Andre Cayatte, “Dracula tatal si fiul” de Edouard Molinaro, “Jurnalul intim al unei nimfomane”, de Jesus Franco… Este inspirat de muzica romaneasca si in special de naiul lui Gheorghe Zamfir. Realizeaza impreuna cu acesta coloana sonora la “Marele Blond…” pentru care este premiat la Festivalul de la Cannes.

A fost rasplatit si cu doua “Cesar” pentru cea mai buna muzica de film pentru peliculele “Diva” de Jean-Jacques Beineix in 1982 si “Le Bal” al lui Ettore Scola in 1984. A compus si genericele de deschidere si inchidere pentru TF1, difuzate intre 1975 si 1976, dar si noile versiuni din 1976 si 1984.

Melodia este ca subiectul unei carti

Dupa 30 de ani de muzica de film, Cosma se dedica acum scrierii suitelor simfonice, bazate cel mai adesea pe celebrele melodii compuse pentru cinema. A lucrat timp de mai multi ani, compunand muzica pentru “Trilogia marseilleza” de Marcel Pagnol creatie ce a fost prezentata la Opera din Marsilia in 2007.

“Cand se vorbeste despre «muzica contemporana» sau «muzica secolului al XX-lea», toata lumea se gandeste sistematic la Scoala de la Viena, uitand ca secolul XX inseamna si Ravel, Debussy, Sostakovici, Bartok, Prokofiev… Scoala de la Viena nu m-a interesat decat in masura in care aducea ceva nou in limbajul muzical traditional, si nu ca model de compozitie de referinta. Cantam piese de Bartok sau Hindemith, dar ma hranisem mai mult cu muzica populara a tarii mele si mai tarziu, cand am ajuns in Occident, cu jazz.

Se va vedea in cateva secole ce va ramane din experimentele seriale si din acesti compozitori. Cred ca toata aceasta decadenta a muzicii romantice vieneze este un sfarsit, si nu un inceput, asa cum au vrut sa ne faca sa credem, mult timp, Boulez si promotorii Noii Muzici. Sfarsitul marii epoci a romantismului german s-a petrecut odata cu sfarsitul Imperiului German. In ce ma priveste, am fost mult mai atras de muzica franceza, spaniola si americana. Jazzul american m-a influentat si el in mare masura: Coltrane, Ellington…”, marturisea Vladimir Cosma, vorbind despre preferintele sale muzicale.

Ceea ce apreciaza Vladimir Cosma in muzica este melodia. “Pentru mine, melodia este ca subiectul unei carti. Nu exista carte fara subiect, cum n-ar trebui sa existe muzica fara melodie. Fara melodie, muzica unui film nu este decat improvizatie. Sunt piese care nu au structura si nici coloana vertebrala. Muzica buna de film nu trebuie sa fie doar descriptiva, ci trebuie sa aiba existenta sa proprie. Trebuie sa fie ca un comentariu poetic in raport cu imaginea. Exista filme care se pot lipsi de muzica, la fel cum muzica de film se poate lipsi de imagini. Dar arta cinematografica este adevarata atunci cand reuneste toate artele si bineinteles muzica.”

Pentru Vladimir Cosma muzica trebuie sa incite la visare si la bucuria de a trai. “Cinematograful impune compozitorului limite si constrangeri, printre care, cea mai importanta este minutajul. Filmele de comedie nu au nimic degradant, cele ale lui Funes sunt astazi pelicule clasice, iubite de public. Astazi rasul nu este luat in serios, dar cand compui muzica pentru filmele lui Godard sau Resnais, aceasta te propulseaza in randul intelectualilor si a filmelor subventionate drept filme de autor”.

Vladimir Cosma a adus cu brio muzica folclorica in cinema, reluand teme romanesti, cu instrumente populare, asa cum sunt naiul si tambalul, ca in “Marele Blond…”, dar a compus, in ultimii ani si muzica simfonica. “Atunci cand trompetistul Bernard Soustrot mi-a comandat, in 1996, «Concertul pentru trompeta», eram pe punctul de a ma apleca asupra folclorului spaniol, gitan si flamenco, pe care le cercetasem pentru muzica la filmele «Nisipurile miscatoare» si «Bucatarie si dependinte». Folclorul este bogat atat in plan ritmic, cat si melodic”. Intrebat de jurnalisul de la Universitatea din Metz daca are de gand sa compuna si alte piese simfonice, acesta a replicat: “Am scris acum cativa ani «Oblique», un concert pentru violoncel si orchestra, marcat de scriitura anilor 60 unde se regasesc influentele muzicii spaniole. Am scris «Court-Metrage», un cvintet pentru alamuri, creat la Narbonne, care reia tema filmului «Montparnasse Pondicherry». Am mai compus o «Suita simfonica pentru concert», adaptata dupa tema «La gloire de mon pere» si «Le chateau de ma mere si un «Triptic» de influenta romaneasca, pe tema «Balului». Tambalul da originalitate acestei piese. Pentru versiunea de concert nu am incercat sa recreez aceasta culoare ci, mai curand, sa retranscriu viata pe care o degaja acest instrument.                                                                                                                                                                                                                                              

       

Read more

Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, din 3 noiembrie 2011

Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, din 3 noiembrie 2011, dirijat de Christian Badea, a cuprins lucrări muzicale de o mare frumuseţe : Preludiul la opera Parsifal de Richard Wagner, Concertul în Do major pentru pian şi orchestră, K.V.467 de Wolfgang Amadeus Mozart, solist Constantin Sandu şi Simfonia nr. 1 în Re major de Gustav Mahler. Am asistat la o seară de muzică interpretată la un nivel artistic deosebit. Dirijorul Christian Badea este un oaspete îndrăgit al publicului bucureştean, un muzician ce ştie să se impună.

Geneza operei Parsifal este legată, pe de-o parte, de trăirile sufleteşti ale compozitorului din preajma sărbătoririi Vinerii Mari, iar pe de alta, de poemul Parzival de Wolfram von Eschenbach. Subiectul operei se referă la cavalerii Graalului, ordin legendar de călugări-cavaleri, care păzeau Montsalvat, cupa din care a băut Christos răstignit pe cruce. Neputând rezista farmecelor vrăjitoarei Kundry, căpetenia cavalerilor Graalului, Amfortas, îşi calcă jurământul de castitate, încât nu mai poate da cavalerilor împărtăşania, care le asigura o putere de neînvins. Tânărul Parsifal ajunge în grădina vrăjită a lui Klingsor, simbolul răului, un mare păcătos care nu a fost primit în rândul cavalerilor Graalului. Parsifal rezistă frumoasei Kundry şi dărâmă castelul lui Klingsor cu ajutorul lăncii pierdute de Amfortas. El este ales regele Graalului, în locul lui Amfortas şi săvârşeşte prima oară slujba Sfântului Potir la care participă toţi cavalerii Graalului.

Muzica Preludiului operei Parsifal este străbătută, în principal, de leitmotivul comuniunii şi de cel al Graalului. Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta maestrului Christian Badea, a dăruit auditoriul clipe pline de armonii curgătoare, în care melodia infinită domina lumea sensibilului.

Hans Jürgen Syberberg este cel ce a realizat o adaptare filmată, în care opera lui Wagner se derulează integral într-un decor foarte sugestiv: masca mortuară a lui Mahler.

După Preludiul wagnerian, am ascultat Concertul în Do major pentru pian şi orchestră, K.V. 467 de Wolfgang Amadeus Mozart, în interpretarea plină de farmec şi bun-gust muzical a lui Constantin Sandu.

Artistul a studiat pianul la Colegiul Naţional de Muzică “George Enescu” din Bucureşti, cu profesorul Constantin Niţu, apoi la Conservatorul de Muzică “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, cu Constantin Ionescu-Vovu. Ulterior, a beneficiat de îndrumările unor mari personalităţi precum: Tania Achot, Dmitri Bashkirov, Sequeira Costa şi Helena Sá e Costa. Pianistul este laureat al Concursurilor Internaţionale de la Senigallia, Łódź, Viotti-Valsesia, Palma O’Shea – Santander, Épinal şi Maria Canals-Barcelona.

Constantin Sandu a fost solistul unor importante orchestre europene precum: Arthur Rubinstein din Łódź, Filarmonica din Halle, Bodensee-Symphonie-Orchester din Konstanz, Orchestra Naţională a Bielorusiei, Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii din Kiev, Filarmonica Naţională a Moldovei şi Orchestra Naţională din Porto. De asemenea, Constantin Sandu a fost invitat în numeroase jurii de concursuri internaţionale (Vianna da Motta-Lisabona, Cidado de Porto, Ciudat de Toledo, Viotti-Valsesia, Pinerolo-Città della Cavalleria, Helena Sá e Costa-Aveiro, Propiano-Bucureşti şi Yamaha Music Foundation of Europe-Porto. A predat  cursuri de măiestrie în diferite ţări. Pianistul a obţinut titlul de Doctor în Muzică al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. A realizat diverse înregistrări la radio şi televiziune, cât şi pe CD-uri, ca solist. Actualmente este directorul departamentului de muzică al Şcolii Superioare de Muzică şi Artele Spectacolului din Porto (Portugalia).

Cântând la Bucureşti, în sala Ateneului Român, Constantin Sandu a impresionat publicul prin eleganţa frazării şi prin tuşeul său de o mare catifelare. Artistul realiza legato-ul cu o mare fineţe, în maniera corzilor. Sunetul său era poleit cu aur. În execuţia salturilor intervalice, pianistul etala un anume firesc, efortul necesar aplicat, amintind de tehnica vocală (o uşoară ezitare perfect calculată). În secţiunea ce încheie părtea a doua a concertului solistul sincroniza modul de emisie staccato cu pizzicato-ul corzilor într-o orizontalitate unitară. Iar în partea a treia, acele imitaţii, veritabile “predări polifonice de ştafetă”, aveau o expresivitate aparte. Motivele muzicale mozartiene sugerau personaje din opere. Acurateţea articulaţiei – o perlatură minuţios dozată, neostentativă, cu o pulsaţie ritmică consecventă – cât şi aplecarea asupra detaliului sonor au contribuit la impresia de frumos muzical. În cadenţa solistică artistul reitera temele, cu variaţiunile aferente, uzând de o agogică în care simţul estetic şi stilul clasic se contopeau. Acompaniamentul orchestral a fost pe măsura solistului: viu în tutti-uri, atent în urmărirea solistului, cu dinamica mereu adaptată momentului şi cu o mare caldură în cantilene. La cererea publicului, pianistul Constantin Sandu a interpretat Rondo alla turca în La major de Mozart, stârnind aplauze îndelungi.

În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român am ascultat Simfonia nr. 1 în Re major de Gustav Mahler. Orchestraţia acestei simfonii este una uriaşă, aproape 100 de instrumentişti pe scenă. Impresionant a sunat debutul în pianissimo la corzi, după care intervenţia suflătorilor  venea “din depărtare”. Se auzea apoi, delicatul moment de autocitare, în care apărea ideea muzicală din liedul compozitorului, intitulat Ging heut’ Morgen übers Feld /Am fost astă dimineaţă peste câmp, iniţial la violoncel, după care cuprindea întreg ansamblul orchestral. Dirijorul Christian Badea a reuşit să imprime acel caracter înflăcărat, dar uneori şi plin de umor, mai ales în secţiunea Reprizei formei de sonată a primei părţi. În partea a doua,Kräftig bewegt, doch nicht zu schnell, se simţea cu prisosinţă caracterul dansant-ländler în măsura de trei pătrimi. Partida de violoncel a cântat în manieră mai austeră, impusă de dirijor. Gestica sa hotărâtă sugera cu claritate expresia. Intervenţiile viorii prime, cu mersul descendent, împănat cu glissando, pe coarda gravă, au fost intonate cu mare acurateţe şi în spiritul klezmer-ului, aparţinând muzicii evreieşti. De altfel, acompaniamentul percuţiei, mai ales timbrul de cinel, a fost interpretat cu mult umor. În partea a treia, lentă, sugestia înmormântării unui vânător, cu alaiul de animale respectiv, apărea cu multă pregnanţă. Solo-ul de contrabaşi era urmat de fagot şi tubă, totul într-un crescendo bine gradat. Cunoscuta melodie Frère Jacques s-a putut auzi în această parte a simfoniei, cântată aici însă în tonalitate minoră. Finalul Simfoniei nr. 1 de Mahler a constituit un adevărat punct culminant al serii. De la primul trăznet al percuţiei, până la temele ce reveneau din părţile anterioare, tensiuni uriaşe se tot acumulau. Alămurile au avut o prestaţie foarte bună. În final, toată partida de corni s-a ridicat în picioare, cântând în fortissimo, cu sunet rotund şi calitativ. Materialul muzical din inceputul simfoniei a reapărut, echilibrând parcă o corabie ce se afla într-un tangaj periculos, pe un ocean în furtună.

Am asistat la un spectacol minunat, care mi-a luminat pentru câtva timp, foarte intens, calea vieţii cotidiene, înnegurată de griji.

Marcel Frandes

Read more

Gerd Schaller

BIOGRAPHY

was born in Bamberg. He studied conducting at the Musikhochschule Wurzburg.

His conducting career began in 1993 at the Staatsoper Hannover. In 1998, he became principal conductor of the Staatstheater Braunschweig, and from 2003 to 2006 he was general music director at the Theater Magdeburg. Since this time, he has collaborated with numerous well known orchestras both in Germany and in other countries.

In the field of opera, Gerd Schaller has celebrated considerable successes in the German and Italian repertoire and has an excellent name especially in connection with the works of Richard Wagner, Richard Strauss and Giuseppe Verdi. In addition to the well-known repertoire, he actively furthers the music of lesser known composers as well, and has for example conducted several performances of Alban Berg’s Wozzeck at the National Theatre in Warsaw, Jules Massenet’s Herodiade, Erich Wolfgang Korngold’s Die tote Stadt or Francesco Cilea’s Adriana Lecouvreur.

With his distinct thirst for knowledge and his penchant for new and unknown music, the conductor also enthusiastically pursues the rediscovery of forgotten operas and rarities of the concert repertoire, which in the meantime form an important part of his extensive couvre. For example, his performance of Carl Goldmark’s opera The Queen of Sheba as well as the first recording of Johann Simon Mayr’s Fedra in co-operation with North German Radio have been highly praised. Schaller’s interpretation of Carl Goldmark’s romantic opera Merlin, alsorecorded for the first time and released in co-operation with Bavarian Radio and the Profil Hanssler label, was highly praised by both the public and the musical press. This world’s first recording was accorded the well known ECHO Classic Prize 2010 in the category Opera recording of the year (19th century).

In the course of his career, Schaller has also compiled a very diverse repertoire , encompassing music from the Baroque up to the present day. Particularly his knowledgeable interpretations of late Romantic music, as well as the music of the 20th century moderns, have received excellent reviews. He is particularly devoted to the pursuit of his interest in performing contemporary music.

His many recordings for broadcasting studios and CD span a wide range of styles, with particular focus on the works of the Vienna Classics and the Romantics, especially the symphonies of Anton Bruckner.

Schaller is a welcome guest conductor, collaborating with many well known orchestras, including the Hannover State Orchestra, the Radio Philharmonic Orchestra Hannover of the North German Radio, the Munich Radio Orchestra, the Radio Symphony Orchestra Budapest, the George Enescu Philharmonic Orchestra Bucharest, the Symphony Orchestra of the Prague National Theatre, the National Opera Orchestra Warsaw, the Meininger Hofkapelle, the Dresden Kapellsolisten Chamber Orchestra, the Chamber Philharmonic Orchestra Leipzig, the Munich Bach Soloists, the Magdeburg Philharmonic Orchestra, the Chamber Philharmonic Orchestra Bamberg, the Braunschweig State Orchestra, the Lower Saxony Chamber Orchestra and others.

For several years, he also lectured on conducting at the Hochschule fur Musik und Theater in Hannover.
Gerd Schaller is the founder and musical director of the Ebracher Musiksommer Festival, which in co-operation with Bavarian Radio has been an established part of the Musikzauber Franken concerts for many years. <

Read more

THE OPENING OF THE ‘CAMIL MARINESCU’ SYMPHONIC SEASON 2011-2012 AND ‘GEORGE ENESCU’ PHILHARMONIC

When it comes to the opening concert of the Bucharest ‘George Enescu’ Philharmonic season I remember the participation of this first Romanian musical symphonic institution within ‘George Enescu’ International Festival, the 20th edition, which has ended recently. At that time, on the 10th of September 2011, in the Palace Hall I listened to a vocal-symphonic concert where, compared to other great orchestras of the world, the Romanian artists – conducted by the famous musician Gennady Rozhdestvensky – have performed at a very high artistical level. The oratory ‘Ivan the Terrible’ (adapted by Alexander Stasevich) has remained in my memory as a landmark of interpretation.

At the opening concert of the new ‘George Enescu’ Philharmonic season at the Romanian Athenaeum on the 6th of October 2011, the Symphonic Orchestra conducted by Camil Marinescu performed ‘Symphony no. 9 in D major’ by Gustav Mahler. A gigantic symphony from all points of view. The four parts, Andante comodo, Im Tempo eines gemachlichen Landlers, Etwas tappisch und sehr derb, Rondo-Burleske, Allegro assai. Sehr trotzig and Adagio. Sehr langsam und noch zuruckhaltend, unfolded over an approximately total duration of 85 minutes. I witnessed an impressive concert, of a perfect artistical presence. Conductor Camil Marinescu, along with the huge orchestral apparatus, managed to convey to the audience in the Athenaeum Hall, the dramatism of this highly deep music. And the auditory echoed this feeling that we all experience in the present times of crisis, when even the Earth shakes. The artists made an impression right from the beginning by their seriousness of tackling upon such a complex opus. An overwhelming force was felt in the hall, generated by the sonorous canvas released by the orchestra, capturing the most profound layers of the unconscious.

The andante comodo, this exceptional page of Mahler’s creation, indeed benefited by an exacerbated emotional power, as a matter of fact, a peculiarity of the Austrian composer’s style. The chimes in the beginning of the symphony made you go through frames of mind of a high rigidity. You could see before your eyes a funeral convoy. Those sounds conveyed by the tuba in a low tone, gave you a thrill, without any possibility of oposing, they would smash all your cynical armour gathered after the walks outside the temple of music.

The firm entrances of the second violins, the huge dynamic contrasts were very skillfully accomplished, and the feelings of the moment authentically reflected the musical meanings. They were succeeding in a lot of antagonistic moods: tenderness, anger, hope, dispair. The first movement coda of the symphony was magnificently brought about, where the replay of the initial musical idea unfolded without any trace of struggle, with quiet sonorities, diminished somewhere in the acute register, like the second before a final separation, when we say goodbye. In the second part of the work, the woodwind managed to suggest the beauty of the rural scenery where the hero seems to return fugaciously. The music of the landler sounded apparently innocent. And still the irony reappeared due to the acid timbre combinations and the modulations denying any intention of stating naivety.

In the third part of the symphony, the atmosphere totally changed. The interrogative releases of the trumpets seemed real volcanic erruptions. The audience could also notice the wonderful interventions of the bass fiddles with their descendent scales and those of the harps with their velvety glissando. The viola solo was of a great expressiveness, with a really quality warm timbre, in a fully coherent statement. The following march emphasised the impression of extremely agitated movement. A ghoulish fortissimo dance concluded this part. The end of Sympnony no. 9, Adagio, in its sluggishness, announced the resignation by its D flat major bleak tonality. The debut of the movement sounded wonderful, where the first violins with their solemn string excelled in homogenity in a heart rending tension. You could feel the will of bringing a homage to life and love before death. The sonorous heights at the end of the first part of the work returned insistently. The consonant harmonies prevailed, and the music unfolded in an immaterial pianissimo. An obsessive musical motif was passing by all the symphonic orchestra compartments like in a puzzle. Outlining a vast space appeared vaguely contoured, due to the interwining of the string sounds which played softly, in their extreme registers – the first violins and the bass fiddles. The horns, with the colour of their sounds brought about a state of floating into light.

The symphonic orchestra of the Bucharest ‘George Enescu’ Philharmonic, conducted by Camil Marinescu, ended the symphony successfully. The sonorous disintegration in the last page of Mahler’s scores left the audience for minutes on end in a pious, purifying, magnificent silence. The the generous applause and cheers resounded. The conductor pronounced a few warm words to thank the member of this excellent orchestra.

Read more

DESCHIDEREA STAGIUNII SIMFONICE 2011 – 2012 CAMIL MARINESCU si FILARMONICA GEORGE ENESCU

Vorbind despre concertul de deschidere a stagiunii Filarmonicii George Enescu din Bucuresti Imi amintesc de participarea acestei prime institutii muzicale simfonice a Romaniei In cadrul Festivalului International George Enescu, editia a XX-a, care s-a Incheiat de curand. Atunci, la 10 septembrie 2011, In Sala Palatului am ascultat un concert vocal-simfonic In care, prin comparatie cu alte mari orchestre ale lumii, artistii romani – dirijati de celebrul muzician Gennady Rozhdestvensky – au evoluat la un nivel artistic foarte Inalt. Oratoriul Ivan cel Groaznic(In aranjamentul lui Alexander Stasevich) mi-a ramas Intiparit In memorie ca un etalon interpretativ.

In concertul de deschidere a noii stagiuni a Filarmonicii George Enescu, de la Ateneul Roman, din 6 octombrie 2011, Orchestra simfonica dirijata de Camil Marinescu a interpretat Simfonia nr. 9 In Re major de Gustav Mahler. O simfonie gigant, sub toate aspectele. Cele patru parti, Andante comodo, Im Tempo eines gemachlichen Landlers, Etwas tappisch und sehr derb, Rondo-Burleske, Allegro assai. Sehr trotzig si Adagio. Sehr langsam und noch zuruckhaltend, s-au desfasurat pe o durata totala de aproximativ 85 de minute. Am asistat la un concert impresionant, de o desavarsita tinuta artistica. Dirijorul Camil Marinescu, Impreuna cu uriasul aparat orchestral, au reusit sa transmita publicului aflat In sala Ateneului, tragismul acestei muzici de o mare adancime. Iar auditoriul a intrat In rezonanta cu acest sentiment pe care-l resimtim cu totii In perioada actuala de criza, In care pana si Pamantul se cutremura. Artistii au impresionat de la bun Inceput prin seriozitatea abordarii unui opus atat de complex. O forta covarsitoare se resimtea In sala, generata de panza sonora venita dinspre orchestra, captand cele mai profunde straturi ale inconstientului.

Andantele comodo, aceasta pagina de exceptie a creatiei mahleriene, a beneficiat Intr-adevar de o putere emotionala exacerbata, In fond, o caracteristica a stilului compozitorului austriac. Timbrul de clopote din debutul simfoniei te facea sa treci prin stari sufletesti de o maxima severitate. Vedeai In fata ochilor un convoi funerar. Acele sunete emise de tuba cu surdina te Infiorau, fara putinta de a te opune, Iti zdrobeau toata armura de cinism adunata dupa preumblarile In afara templului muzicii.

Intrarile ferme ale viorilor secunde, imensele contraste dinamice au fost realizate cu multa maiestrie, iar afectele de moment reflectau autentic sensurile muzicale. Se succedau o multime de stari antagonice: tandrete, furie, nadejde, disperare. Splendid a fost realizata Coda primei miscari a simfoniei, acolo unde reluarea ideii muzicale initiale se petrecea fara urma de lupta, cu sonoritati linistite, pure, diminuate, undeva In registrul acut, asemenea clipei dinaintea despartirii finale, cand pronuntam un Adio. In cea de-a doua parte a lucrarii, suflatorii de lemn au reusit sa sugereze frumusetea peisajului campestru In care eroul pare a reveni trecator. Muzica landler-ului suna aparent inocent. Si totusi ironia reaparea datorita combinatiilor timbrale acide si a modulatiilor ce negau orice intentie de afirmare a naivitatii.

In partea a treia a simfoniei, atmosfera s-a schimbat total. Emisiile interogative ale trompetelor pareau adevarate eruptii vulcanice. Publicul a putut remarca totodata, minunatele interventii ale contrabasilor cu gamele lor descendente si cele, ale harpelor cu glissando-ul lor catifelat. De o mare expresivitate a fost si solo-ul de viola, cu un timbru cald, foarte calitativ, Intr-o afirmatie plina de coerenta. Marsul ce a urmat a Intarit impresia de miscare extrem de agitata. Un dans macabru In fortissimo a Incheiat aceasta parte. Finalul Simfoniei nr. 9, Adagio, cu lentoarea lui, anunta prin tonalitatea lui sumbra, Re bemol major, resemnarea. Minunat a sunat debutul miscarii, acolo unde viorile prime, pe coarda lor grava, Intr-o tensiune sfasietoare, au excelat prin omogenitate. Se simtea vointa de a aduce un omagiu vietii si iubirii, Inainte de moarte. Inaltimile sonore din finalul primei parti a lucrarii reveneau cu insistenta. Armoniile consonante predominau, iar muzica se desfasura Intr-unpianissimo imaterial. Un motiv muzical obsedant se perinda pe la toate compartimentele orchestrei simfonice precum Intr-un puzzle. Creionarea unui spatiu Intins aparea conturata vag, datorita Intrepatrunderii sunetelor corzilor ce cantau soptit, In registrele lor extreme – viorile prime si contrabasii. Cornii, prin coloritul sunetelor lor induceau o stare de plutire In lumina.

Orchestra simfonica a Filarmonicii George Enescu din Bucuresti, dirijata de Camil Marinescu, a reusit un final de simfonie de zile mari. Dezintegrarea sonora din ultima pagina a partiturii mahleriene a lasat minute In sir auditoriul Intr-o tacere pioasa, purificatoare, magnifica. Apoi au rasunat aplauzele generoase si uralele. Dirijorul a rostit cateva cuvinte calde de multumire membrilor acestei excelente orchestre.

Marcel Frandes

Read more

‘GEORGE ENESCU’ PHILHARMONIC ORCHESTRA CHOIR – Director: GENNADY ROZHDESTVENSKY – Palace Hall

On Saturday evening the venerable maestro Genaddy Rozhdestvensky succeeded in bringing back to the concertgoers’ ears – by means of an almost severe gesture, but of an unmatched precision and plasticity – the old times’ sound, specific to ‘George Enescu’ Philharmonic Orchestra: homogenous, stylish, expressive and full of light and shade. Both the orchestra and the Choir – trained by Iosif Ion Prunner – answered to the suggesstions of this true aristocrat of the baton, not only promptly, but also with obvious joy for singing, surpassing the limits of routine. That is why each piece had its glamour and personality.

Less diverse about shades and rhythmical-dynamic contrasts, the music of the Poem Vox Maris, op.31 by George Enescu left the impression of a stagnant sea, rather calm than ‘disturbed’, as the composer imagined it. Even in the moments of transcendence, the sound of the orchestra had a marmoreal consistency, I could say. On the other hand, the progressive artistical dosing of the crescendos, the extravert or diaphanous interventions of the choir, the acute passages of the tenor voice and the shrill of the soprano created a welcome intensity game, thus avoiding tediousness.

The exuberance, with unexpected tempo changes, the agogic, the rhythm, expressivity, the scores of Concert no. 1 for piano and orchestra (1911-1912) by Sergei Prokofiev benefited by the fascinating performing of Victoria Postnikova: poetical, imaginative, subtle, but also energetic, self-assured and confident about the authenticity of conveying the intrinsic meaning of the music. The arpeggios and the rhythmical-harmonic formulas, as well as the bravery and pianistic vigour passages in extreme parts – Allegro brioso and Allegro scherzando – succeeded in volatile polishing, as if they were not touched by human hands, while the cantabile of the Andante assai had the consistency of spiritual essence captured in sounds. The impression was prolongued with the piece ‘Sounds of autumn’ by Tchaikovsky, offered as an encore.

Gennady Rozhdestvensky proved to be a perspicacous, empathetic accompanist, precisely noticing the soloist’s intentions – which was well worth demonstrated in the last piece of the programme; the oratory ‘Ivan the Terrible’, op. 116, for narrator, mezzosoprano, baritone, mixed choir, children’s choir and orchestra, also written by Prokofiev, initially (1942-1945) as music for the film by the same title by Eisensstein. The author uses here almost all ‘directions’ that he recognizes as being specific to his composing style: ‘resourcefulness, the propellent element, the lyricism and the grotesque’. Out of their interwining, Porkofiev builds a gigantic fresco of the bloody history of the first Muscovite prince, Ivan IV (1530-1584), self-entitled ‘tsar’.

Along with the harmonic-melodic resourcefulness and the lush orchestration, along with the propellence present from the first beats, then endowed with the role of a laitmotiv, along with the irony and the grotesque of the moments when he parodies the arogance and megalomania of the tsar, along with the lyricism of Russian popular songs – heard both from the choir and orchestra, always oposing the dramatic parts -, Prokofiev inserts a series of polyphonic sequences, and others reminding of the stacatto rhythm of ‘Carmina Burana’ by Carl Orff. Not once the choral writing offers the assembly the echo of the famous Cossack choirs upon the river Don and also a liturgical tint, when the divine judgement is conjured.

With an accomplished art, Ghennady Rozhdestvensky mentained all these composite segments in a perfectly logical, harmonious balance, getting involved, with an actor’s talent and humour, by taking turns with narrator Igor Chernevich, even in uttering the sentences destined to the tsar. The well-timbred voice and the intelligent phrasing of the mezzosoprano Larissa Diadkova, the voice of the baritone Alexei Tanovitski, impressive by volume and plasticity of the phrasing – although his apparition was short lived, at the end of the oratory – , the musicality and faultless diction of the Philharmonic Choir, as well as the accuracy of the Radio children’s choir, trained by Voicu Popescu, have contributed to the full success of the concert conducted with an aristocratic authority by Ghennady Rozhdestvensky on the evening of the 10th September.

Read more

Ivan cel Bun

Unul dintre miile de motive pentru care presa din România e praf și pulbere, cu tiraje care scad în ritm amețitor, este absența unor rubrici culturale serioase. Totul e o glumă tabloidă când vine vorba de cultură, se discută cu lux de detalii toate frivolitățile pseudo artiștilor. Un exemplu este ideea universal răspândită printre gazetarii români după care maximul de succes pe care l-ar putea avea vreun cântăreț de operă român este de a apărea pe scenă alături de Sting. Iar ziarele din România au tupeul să-și facă reclamă lipindu-și cu scuipat pe frunte eticheta de “quality”. Ce-i drept, Jurnalul Național a preluat publicarea fițuicii Festivalului Enescu, fără să aibe nici o contribuție editorială proprie, ci doar în calitate de sponsor. Drept urmare, acest supliment abundă ca în fiecare an de texte care mai de care mai dulcege, diabetul îți bate la ușă numai răsfoindu-l. Nu văd nicăieri un gazetar care să scrie într-un ziar măcar 3 rânduri de tipul “Am fost aseară la concertul lui X și nu mi-a plăcut”. Peste tot sunt numai prezentări despre cine va cânta sau interviuri comunistoide ce amintesc de “Cerbul de Aur” (versiunea anii ’60) de genul “România/Bucureștiul/Festivalul Enescu e nemaipomenit” Parcă toată planeta se învârte în jurul unui oraș care are puține de arătat. În fine, vreau de fapt să scriu despre altceva. Despre concertul pe care tocmai l-am văzut.

Dacă România a scăpat de Ceaușescu acum 21 de ani, în schimb Filarmonica “George Enescu” a reușit să scape de Cristian Mandeal abia după ediția precedentă a Festivalului Enescu, acum doar 2 ani. Mandeal avea un singur defect, dar esențial: îi lipsea cu desăvârșire talentul. În rest avea absolut totul: carte, cultură, putere de muncă și o lipsă totală a oricărei critici. Eu nu știu să fi scris cineva în România ceva rău despre el. Dar, ce s-a schimbat în orchestra noastră națională în ultimii 2 ani, de când “maestrul” a plecat? Ei bine, cam totul. E alt sound, există chiar bucuria de a cânta. Wilhelm Furtwangler spunea în anii ’30 că nu există orchestre proaste ci doar dirijori proști. Ultimii 2 ani ai Filarmonicii de la Ateneul Român confirmă 100% această butadă.

Filarmonica “George Enescu” – 2011

Cum a fost concertul însă?

În primul rând, trebuie s-o spun clar și tare, răspicat: Nu îmi place deloc “Vox Maris” de George Enescu. Am ascultat-o forțat de organizatorii festivalului, în diverse ediții, în interpretarea unora dintre cele mai mari orchestre ale lumii. Degeaba, nu îmi va spune niciodată nimic. Muzică contemporană? Ar trebui să privesc din cauza asta lucrarea cu mai multă deschidere? Nici vorbă! Contemporan este și “Turandot” de Puccini, și “Le sacre de printemps” de Stravinsky și Prokofiev și multe alte minunății. Cu toate astea, astă seară, dirijorul Ghenadi Rojdestvensky  a reușit totuși să facă acestă muzică exasperant de plictisitoare să pară interesantă de urmărit. Să nu creez confuzii: Enescu dirijându-l pe Menuhin adolescent în concertele de vioară ale lui Mozart, în anii ’30 pe discurile de patefon ale Decca, e ceva care ține de o minune, relația profesor-elev este de o delicatețe incomparabilă. Enescu la vioară făcând dragoste cu muzica lui Bach e iarăși ceva de povestit. Dar compoziția “Vox Maris” este o oboseală inutilă a creierului, chiar și cu un dirijor foarte, foarte bun.

“Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră” de Prokofiev a fost însă altceva. Victoria Postinkova, soția dirijorului, a cântat excelent. O lucrare relativ scurtă dar reprezentativă pentru modelul lui Prokofiev, de muzică modernă, decadentă, cu influențe americane și chiar de cafe concert. Subtil și puternic în același timp, concertul m-a făcut să regret că s-a terminat. Iar bis-ul, o romanță rusească probabil de-a lui Ceaikovsky (sau cel puțin așa părea) a fost de o melancolie nemaipomenită, interpretarea de un bun gust absolut m-a emoționat cu adevărat. Nu prea există ceva mai frumos decât un rus (sau o rusoaică aici) care să cânte cu “corazon” muzică rusească.

Genadi Rojdestvensky

Iar “Ivan cel Groaznic”, ei bine, nu m-am așteptat nici o clipă să fie atât de Bun. Cu “B” mare, evident! Eisenstein, cel mai mare regizor rus al tuturor timpurilor a filmat pelicula în 1943, departe de câmpul de luptă, tocmai la Alma-Ata, în Kazahstan. Prokofiev a compus muzica, atât de bună încât a devenit o lucrare de sine stătătoare. Norocul lui a fost că Occidentul l-a [re]descoperit mai repede decât pe Korngold, austriacul care sătul de insucces a plecat la Hollywood în anii ’30 ca să compună muzica unor filme celebre (“Robin Hood” cel cu Errol Flynn e cel mai notoriu exemplu). Continuăm. Influențele lui Mussorgsky atât din Tablouri cât și din Boris Godunov par evidente, la fel și cele ale lui Ceaikovsky din muzica lui bisericească. Dar aceste influențe sunt preluate cu subtilitate, nu se pot face confuzii. Acest gen modern de oratoriu a devenit specific lui Prokofiev, o altă lucrare de-a sa, “Petrică și lupul” devenind încă și mai cunoscută.

Mereu am fost de părere că limba rusă folosită de un reprezentant autentic al “intelighenției” sună extraordinar de estetic, în totală contradicție cu repulsia viscerală pe care o poate provoca aceeași limbă folosită de propaganda sovietică de acum câteva decade. Surpriza cea mai mare a fost tocmai aceea că rolul lui Ivan, recitativ, a fost interpretat chiar de Rojdestvensky la cei 80 de ani ai săi. O voce caldă, foarte clară, o intonație perfectă. Abia termină de recitat și se pornesc toate cavalcadele luptelor cu tătarii, corurile bisericești (ce frumos a cântat corul de copii, inocență absolută!). Muzica a curs atât de bine încât am senzația, acum, la câteva ore după spectacol, că parcă n-ar fi fost cântată integral. Și totuși s-a terminat foarte târziu…

Orchestra a răspuns perfect, dar și dirijorul parcă ar fi avut 30 de ani, a dat toate intrările, perfect, tuturor, neobosit, precis, seren, chiar a arătat câtă artă dar și meserie a strâns într-o carieră atât de lungă. Muzica infernală, înfiorătoare aproape de grotesc, în unele pasaje a avut susținerea unor alămuri de nivelul cel mai bun de oriunde pe lumea asta (ce mai tubă!), percuția impecabilă, corzile fără nici un cusur. Corul? Perfect. Baritonul Alexei Tanovițky a avut o intrare cel puțin spectaculoasă, iar mezzosoprana Larissa Diadkova a fost calul de povară al partiturii vocale, excelentă.

Pe scurt, a fost minunat, merita apoi celebrată seara cu o masă copioasă la o terasă bucureșteană în aceste ultime zile de timp superb. Dar cum blogul ăsta e despre muzică și nu despre arta culinară, mă opresc aici. Și vă îndemn: mergeți să vedeți Filarmonica “George Enescu”!

Autor: Despre Demnitate

Read more

CORUL Si ORCHESTRA FILARMONICII “GEORGE ENESCU” dirijor GENNADY ROZHDESTVENSKY Sala Palatului

Venerabilul Maestru Ghennady Rozhdestvensky a reusit sa readuca in auzul melomanilor, sambata seara – printr-o gestica de o discretie aproape austera, dar de o precizie si plasticitate incomparabile – sonoritatea de odinioara, caracteristica Orchestrei Filarmonice George Enescu: omogena, stilata, expresiv si bogat nuantata. Atat orchestra, cat si Corul – pregatit de Iosif Ion Prunner – au raspuns sugestiilor acestui veritabil aristocrat al baghetei, nu doar cu promptitudine, dar si cu bucuria vadita de a canta, depasind limitele rutinei. De aceea, fiecare lucrare a avut farmec si personalitate proprii.

Mai putin diversificata in privinta nuantelor si a contrastelor ritmicodinamice, muzica Poemului Vox maris, op. 31 de George Enescu a lasat impresia unei mari statice, mai degraba calme decat “agitate”, asa cum si-o imagina compozitorul. Pana si in clipele de transcendenta, sunetul orchestrei a avut consistenta marmoreana as spune. In schimb, dozajul artistic, progresiv, al crescendo-urilor, interventiile extravertite sau cele diafane ale corului, pasajele acute ale vocii de tenor si tipatul ascutit al sopranei au creat un binevenit joc de intensitati, evitandu-se astfel riscul monotoniei.

Exuberanta, cu modifi cari neasteptate de tempo, agogica, ritmica, expresivitate, partitura Concertului nr. 1 pentru pian si orchestra (1911-1912) de Serghei Prokofiev a benefi ciat de interpretarea seducatoare a Viktoriei Postnikova: poetica, imaginativa, subtila, dar si energica, sigura pe sine si pe autenticitatea redarii sensului intrinsec al muzicii. Arpegierile si formulele ritmico-armonice, ca si pasajele de bravura si vigoare pianistica din partile extreme – Allegro brioso si Allegro scherzando – s-au succedat in perlaje volatile, ca si cand nu ar fi fost atinse de maini omenesti, in timp ce cantabilitatea celor din Andante assai a avut consistenta esentei spirituale captata in sunete. Impresia s-a prelungit in piesa Sunetele toamnei de Ceaikovski, oferita ca bis.

Gennady Rozhdestvensky s-a dovedit a fi si un acompaniator perspicace, empatic, sesizand cu precizie intentiile solistei – fapt probat cu prisosinta in ultima lucrare din program: oratoriul Ivan cel groaznic, op. 116, pentru narator, mezzosoprana, bariton, cor mixt, cor de copii si orchestra, scris tot de Prokofiev, initial (1942-1945) ca muzica pentru filmul cu acelasi titlu de Eisenstein. Autorul utilizeaza aici aproape toate “directiile” pe care le recunoaste ca fiind specifice stilului sau componistic: “inventivitatea, elementul motric, lirismul si grotescul”. Din imbinarea lor, Porkofiev construieste o fresca gigantica a istoriei sangeroase a primului cneaz moscovit, Ivan al IV-lea (1530-1584), auto-intitulat “tar.”

Pe langa inventivitatea armonico-melodica si orchestratia luxurianta, pe langa motricitatea prezenta inca de la primele masuri, investita apoi cu rol de leit-motiv, pe langa ironia si grotescul momentelor in care parodiaza aroganta si grandomania tarului, pe langa lirismul melodiilor populare rusesti – auzite la cor si orchestra deopotriva, mereu in opozitie cu partile dramatice -, Prokofiev insereaza o serie de secvente polifonice, si altele amintitnd de ritmul sacadat al cantatei Carmina Burana de Carl Orff. Nu o data, scriitura corala confera ansamblului rezonanta de bronz a vestitelor coruri ale cazacilor de pe Don, dar si o tenta liturgica, atunci cand e invocata instanta divina.

Cu o arta desavarsita, Ghennady Rozhdestvensky a mentinut toate aceste segmente compozite intr-un echilibru perfect logic, armonios, implicandu-se, cu talent actoricesc si umor, in alternanta cu naratorul Igor Chernevich, chiar in rostirea frazelor destinate tarului. Vocea bine timbrata si frazarea inteligenta ale mezzosopranei Larissa Diadkova, glasul baritonului Alexei Tanovitski, impresionat prin volum si plasticitatea frazarilor – desi aparitia lui a fost de scurta durata, in finalul oratoriului -, muzicalitatea si dictia impecabila ale Corului Filarmonicii, precum si acuratetea corului de copii al Radiodifuziunii, pregatit de Voicu Popescu, au contribuit la reusita deplina a concertului dirijat cu autoritate aristocratica de catre Ghennady Rozhdestvensky, in seara zilei de 10 Septembrie.

Read more

THE ‘GEORGE ENESCU’ PHILHARMONIC CHOIR AT ITS 60TH ANNIVERSARY

The conductor and pianist Iosif Prunner has been leading the GEORGE ENESCU Philharmonic Choir since December 1986. For a start, I asked him to outline in just a few but essential words, the history of this assembly.

The Philharmonic Choir was started on the 1st of December 1950, on the initiative of the great conductor Constantin Silvestri, the director of the institution at that time. A professional assembly of great dimensions was missing from the musical life of Bucharest, one which would continue the tradition of the ‘Carmen’ Choir and which would perform at the same time, along with the Philharmonic Symphonic orchestra, at a professional level, the vocal and vocal-symphonic masterpieces of both Romanian and universal classical and contemporary music. During the following 60 years, hundreds of works in the genre repertoire were presented, under the baton of some great Romanian conductors, starting with George Georgescu and Constantin Silvestri and ending with Cristian Mandeal and Horia Andreescu, but also of some remarcable guests such as Igor Markevitch, George Prêtre, Lawrence Foster, Sergiu Comissiona, Ion Marin, Krzysztof Penderecki, Michel Plasson, Sergiu Celibidache …

In the history of the Philharmonic Choir there are thousands of recording minutes (Radio, records, TV and CDs), tours in the most important European musical centres, the collaboration with great orchestras, among which can be mentioned the Bolshoi Orchestra, München Philharmonic, The French National Orchestra, The National Orchestra of Catalonia, ‘Arturo Toscanini’ Orchestra, The Warsaw Festival Orchestra etc.

What are the most important successes of the Philharmonic Choir during these six decades of uninterrupted concert activity?

Hundreds of Romanian works were presented on their first audition, starting from ‘Tudor Vladimirescu Oratory’ by Gh. Dumitrescu – with George Georgescu at the music stand, and ending with Stefan Niculescu’s ‘Requiem’ under the baton of H. Andreescu. There were unforgettable moments like ‘Missa solemnis’ by Beethoven with Constantin Silvestri, which can be found on an Electrecord record, the full recording of Enescu’s choir works with Cristian Mandeal, which can be found on a CD. Together with the Choir and the Philharmonic Symphonic Orchestra, we were also happy to offer the Bucharest audience the first audition of Das Klagende Lied by Mahler, Te Deum by Bruckner, motets by Bruckner, Bach, Brahms … I would also like to remind you the first audition introduction in Romania of some of the 20th century landmark works: ‘The Seven Gates of Jerusalem’ by Penderecki, with the author at the music stand, ‘The Psalm Symphony’ by Stravinski, ‘The third Symphony’ and ‘Missa’ by  Bernstein. Another unforgettable moment was carrying out Enescu’s ‘Oedipus’ in collaboration with L Foster and The French National Orchestra. It was a premiere for the Philharmonic Orchestra. And of course, there would be a lot more to mention – we are talking about a 60-year rich activity!

GEORGE ENESCU Philharmonic placed the entire season 2010-2011 under the sign of the Choir anniversary.

Yes, and we are very happy about this fine gesture. We have tried to mark these last 60 years by means of events, artists and masterpieces, firts auditions for us and the audience, serving music and its friends whom we have invited to the Athenaeum to listen to, among others: ‘The Third Symphony’ by Mahler, ‘Stabat Mater’ by Dvořák, ‘The Christmas Oratory’ by Paul Constantinescu, Simphony ‘Faustus’ by Liszt, ‘Missa in F’ by Bruckner, Simfony no 9′ by Beethoven, Schumann’s ‘Requiem’, Brahms’ ‘Requiem’, Verdi’s ‘Requiem’, ‘The Great Missa’ by Bruckner, ‘Via Crucis’ by Liszt, Bach and Bruckner’s complete motets.

Read more

Corul Filarmonicii George Enescu – 60 de ani

Diijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner conduce, din decembrie 1986, Corul Filarmonicii GEORGE ENESCU. Pentru început, l-am rugat să schiţeze, în cuvinte puţine dar esenţiale, istoria acestui ansamblu.

Corul Filarmonicii s-a înfi inţat la 1 Decembrie 1950, din iniţiativa marelui dirijor Constantin Silvestri, directorul de atunci al instituţiei. Din viaţa muzicală a Bucureştiului lipsea un ansamblu profesionist de mari dimensiuni, care să continue tradiţia Corului “Carmen” şi în acelaşi timp să interpreteze, alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii, la un nivel profesionist capodoperele vocale şi vocal-simfonice ale muzicii clasice şi contemporane româneşti şi universale. În cei 60 de ani care au urmat, s-au prezentat sute de lucrări din repertoriul de gen, sub bagheta unor mari dirijori români, de la George Georgescu şi Constantin Silvestri până la Cristian Mandeal şi Horia Andreescu, dar şi a unor invitaţi de marcă precum Igor Markevitch, George Prêtre, Lawrence Foster, Sergiu Comissiona, Ion Marin, Krzysztof Penderecki, Michel Plasson, Sergiu Celibidache …

În istoria Corului Filarmonicii sunt cuprinse mii de minute de înregistrări (Radio, disc, T.V. şi C.D.), turnee în cele mai importante centre muzicale europene, colaborarea cu mari orchestre, printre ele Orchestra de la Balşoi, Filarmonica din München, Orchestra Naţională a Franţei, Orchestra Naţională a Catalonei, Orchestra Arturo Toscanini, Orchestra Festivalului din Varşovia etc.

● Care sunt cele mai importante reuşite ale Corului Filarmonicii în ale aceste şase decenii de activitate concertistică neîntreruptă 
● S-au prezentat sute de lucrări româneşti în primă audiţie, de la oratoriul Tudor Vladimirescu de Gh. Dumitrescu – cu George Georgescu la pupitru, la Recviemul lui Ştefan Niculescu sub bagheta lui H. Andreescu. Momente de neuitat au fost Missa solemnis de Beethoven cu Constantin Silvestri, afl ată pe un disc Electrecord, inregistrarea integrală a lucrărilor cu cor ale lui Enescu cu Cristian Mandeal, pe care le puteţi asculta pe C.D. Am avut de asemenea bucuria ca, împreună cu Corul şi Orchestra simfonică ale Filarmonicii, să oferim publicului bucureştean şi prima audiţie cu Das Klagende Lied de Mahler, Te Deum de Bruckner, motete de Bruckner, Bach, Brahms … Aş dori să mai evoc prezentarea în primă audiţie în România a unor lucrări definitorii pentru muzica secolului XX: Cele 7 porţi ale Ierusalimului de Penderecki, cu autorul la pupitru, Simfonia Psalmilor de Stravinski, Simfonia a III-a şi Missa de  Bernstein. Un moment de neuitat a fost în 1998 realizarea Oedip-ului enescian, în colaborare cu L. Foster şi Orchestra naţională a Franţei. A fost o premieră pentru Corul Filarmonicii. Şi desigur, ar mai fi multe de spus – vorbim doar de o activitate intensă de 60 de ani !

● Filarmonica GEORGE ENESCU a pus întreaga stagiune 2010-2011 sub semnul aniversării Corului.
● Da, şi gestul ne bucură mult. Am încercat să marcăm cei 60 de ani, care au trecut, cu evenimente, artişti şi capodopere, prime audiţii pentru noi şi public, slujind muzica şi pe prietenii ei pe care i-am invitat la Ateneu să asculte, printre altele: Simfonia a III-a de Mahler, Stabat Mater de Dvořák, Oratoriul de Crăciun de Paul Constantinescu, Simfonia Faust de Liszt, Missa în fa de Bruckner, Simfonia a IX-a de Beethoven, Recviemul de Schumann, Recviemul de Brahms, Recviemul de Verdi, Marea Missă de Bruckner, Via Crucis de Liszt, Integrala motetelor de Bach şi Bruckner.

jurnalul.ro

Read more

Tablouri dintr-o expoziție

Seară foarte frumoasă la Ateneu, ieri după o zi de căldură insuportabilă.

Un program de muzică rusească, un adevărat regal. S-a cântat:

1. Piotr Ilici Ceaikovski – Francesca da Rimini
2. Serghei Rachmaninov – Rapsodie pe o temă de Paganini
3. Modest Mussorgski/Maurice Ravel – Tablouri dintr-o expoziție

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “George Enescu”
Christian Badea – dirijor
Ekaterina Mecetina – pian

O sală plină, în așteptarea programului promițător, la un spectacol de final de stagiune, a fost “luată tare” de Francesca da Rimini. Christian Badea are, după părerea mea, o manieră foarte bună de a interpreta muzica rusească. Nu urmărește cu orice preț să “sune” rusește” ci mai degrabă elegant, riguros, cu un sunet de orchestră clasic occidentală. Îmi sugerează o orchestră franțuzească, nu știu de ce. Am avut aceeași senzație și acum câteva luni, când a dirijat “Simfonia Nr. 5″ de Ceaikovski, cu aceeași orchestră, tot la Ateneu. De altfel, mi se pare că și Gergiev a imprimat Orchestrei Teatrului Mariinsky același tip de rigoare și eleganță în defavoarea “corazon”-ului rusesc, fermecător – e adevărat – dar nu mereu exact. Iar până la urmă Ceaikovski e mai întâi un mare romantic, și abia pe urmă “rus”.

Publicul, a fost, în orice caz, luat prin surprindere de “Francesca da Rimini”, stilul lui Badea s-a potrivit de minune cu muzica, la sfârșit aplauzele au explodat, de-a dreptul.

Trecem la “Rapsodia pe o temă de Paganini”, care a fost, pur și simplu, superbă. Ekaterina Mecetina, a fost un soi de reîncarnare a lui Rachmaninov pianistul, chiar dacă, în anumite momente, pianul părea acoperit de sunetul orchestrei (sau poate așa se auzea în locul unde eram eu). Mie mi se pare uneori că în pasajele acelea în care și pianul și orchetra trebuie să sune tare, ar trebui ca pianistul să folosească niște ciocane cu care să izbească în claviatură ca să se poată auzi distinct. Nu a contat, zic eu, prea mult, dacă țin seama că în pasajele lirice mi-au dat lacrimile de emoție. Pianista a avut clar succes și la public, ce scurte par momentele lor de glorie!

După pauză, așteptările au fost mari de la “Tablouri” și interpretarea a fost pe măsură. Mi-au plăcut toate, dar, mai ales de la “Limoges” încolo, până la sfărșit a fost chiar electrizant (bine, și muzica e… cum e – nu că ar fi fost ceva rău până atunci). Dar “Mare Poartă a Kievului” chiar a ieșit în evidență, a fost excepțională, s-a și bisat. “Promenadele”, așa cum trebuie, colorate (vesele, meditative, triste), “Bydlo” – superb, vizual ca un “Car cu boi” de-a lui Grigorescu, în fine, mă opresc aici ca să nu devin plictisitor cu laudele.

Concluzia e una de-a dreptul naționalistă. Așa mă simt mândru că sunt român. Atunci când prima orchestră simfonică a României cântă la fel de bine ca orice orchestră bună din Europa. Mă simt mult mai mândru când e elegantă pe notele lui Ceaikovski decât atunci când cântă prost și fără criterii de comparație Enescu.

De doi ani, de când a plecat Cristian Mandeal, ceva s-a schimbat mult în bine. De doi ani sunt mândru că sunt român, în acest fel.

Superb. Bravoooo!

http://despreopera.wordpress.com/2011/06/24/tablouri-dintr-o-expozitie/

Read more