În 1948, acum 65 de ani, Columbia Records (azi Sony Music) lansa primele discuri de vinil, numite LP (Long Play). A fost o revoluție. Gramofoanele de până atunci utilizau discuri de 78 de turații cu o durată de vreo 10 minute fiecare. Ca să asculți o operă înregistrată, era nevoie de câteva zeci de  plăci, fiecare cântărind câteva sute de grame. Trecerea de la înregistrarea și redarea acustică la tehnologia bazată pe electricitate a schimbat complet experiența audiției de muzică clasică. Discurile aveau acum o durată de 45-60 minute, pe o singură față încăpea un întreg concert de pian. Calitatea redării sunetului era net superioară și se îmbunătățea continuu. Puteai în sfârșit să ai în propria sufragerie o orchestră și un instrument solist, sau un cor și soliști de operă, doar pentru tine, într-o poveste de iubire dar și de admirație pe care nu o putea întrerupe nimeni. Emoția din sala de concert putea fi repetată, într-o proporție aproape identică. Cel puțin așa ni se părea…

În același an, România intra implacabil și complet în era comunistă. Nimeni nu se mai gândea la discuri ci la supraviețuire. Regele tocmai plecase, naționalizarea tocmai se întâmpla, represiunea deja începuse. Cât despre muzicieni, George Enescu plecase la Paris din 1946, Dinu Lipatti era la Geneva încă din 1943, Constantin Silvestri va pleca și el în 1958, cam tot atunci când Lucia Bercescu-Țurcanu (cea care deschidea în 1946 stagiunea de la Teatro alla Scala) se întorcea în România doar pentru a fi interzisă. O perioadă neagră care a continuat cu arestarea unor soliști de la Opera Națională (Dinu Bădescu, Valentina Crețoiu, Șerban Tassian), condamnarea tenorului Vasile Moldoveanula moarte și apoi la închisoare (în contumacie, pentru că nu s-a mai întors din Germania). Cine s-a putut opune Imperiului Nimicului? Aproape nimeni, doar niște oameni din munți, mai asemănători unor personaje de operă ca Trovatore sau Fanciulla del West decât elitei intelectuale bucureștene. Într-o întorsătură grotescă a istoriei, Valentin Lipatti, fratele lui Dinu Lipatti, devenea ofițer al sinistrei Securități.

Revenind la mica istorie a înregistrărilor și a caselor de discuri, să ne aducem aminte că industria fonografică a beneficiat de activitatea unui producător legendar de la EMI, un om care a influențat definitiv discul de muzică clasică, Walter Legge. Odată cu modernizarea acestei industrii, acest om, într-un demers cu accente puternic antreprenoriale, a reușit să contracteze cele mai bune voci din lume și cei mai talentați dirijori și instrumentiști, pentru a le captura minunile pe care aceștia le produceau. Maria Callas, Wilhelm Furtwängler, Herbert von Karajan, Elisabeth Schwarzkopf, în fine, o galerie imensă din care face parte și Dinu Lipatti, unul dintre cei mai luminoși pianiști din toate timpurile.

Maria Callas, Walter Legge, Tito Gobbi

Legge era pe toate fronturile, atent la tot, la ceea ce urma să fie necesar mâine și regretând că nu s-a făcut deja de astăzi. Înregistra în muzica lui Purcell un Alfred Deller necunoscut; dar la fel și cântece de promenadă vieneze, din moment ce era Kunz cel care le cânta. Își împrumuta orchestra, Philharmonia, pentru creația mondială a Vier letzte Lieder cu Flagstad și Furtwängler, fără a putea (pentru că o împingeau pe Flagstad la capătul vocii) să le înregistreze. Avea pe atunci la Viena, pregătite deja, echipe tinere pentru Mozart, așa cum nu se vor mai regăsi niciodată: cu ele și cu Karajan va grava în toamna lui 1950 Figaro (fără recitative) și Die Zauberflöte (fără dialoguri). Starurile erau atunci oameni de echipă: Jurinac îl adăuga pe Cherubino rolului Erste Dame (ea îndrăznea chiar în Non so piu un legato al cărui suflu a rămas legendar: un întreg teatru, caracter, acțiune, pe disc, cu o singură voce); London dubla Contele și Oratorul. Cu Seefried în Pamina și Susanna, Schwarzkopf în Contesa, Dermonta în Tamino, Kunz în Figaro și Papageno, reușea niște finale și niște cvintete de o viață și de o imaginație scenică inegalate până în prezent. (André Tubeuf).

Un autocrat al discului, amator, dar un amator genial, cu viziune, capabil să intuiască succesul acolo unde educația formală ajunsese la un rafinament care împiedica discernământul. Azi, colecția Great Recordings of The XXth Century de la EMI conține aproape exclusiv producțiile sale. Pentru Callas a inaugurat seria Teatro alla Scala. A înființat o orchestră special pentru studioul de înregistrare, pentru a putea să-l înregistreze pe Karajan, interzis să apară în public, o orchestră al cărei dirijor adevărat era el, chiar fără să fi urcat vreodată pe podium.

Dacă presa bucureșteană nu mai avea loc de nimic în afară de propagandă, de entuziasmul în pas de defilare al unei societăți noi, dar care ne împingea înapoi într-o regresie pe care o deplângem și azi, în schimb mă uit fermecat pe un număr vechi, din februarie 1951, al revistei Gramophone. Coperta îi este dedicată lui George Bernard Shaw, dispărut cu o lună înaintea lui Lipatti, și căruia EMI îi înregistrase un ultim interviu, pe care acum îl publica pe disc. Reclamele la noile pick-up-uri debordează de argumente metaforice care recurg la povești pentru a demonstra revoluția tehnologică a LP-ului. Claudio Arrau avea 48 de ani deja și își lansa discul cu Sonata lunii de Beethoven. Finalul revistei de critică muzicală era dedicat unor scheme electronice ale unui amplificator. Cum arăta oare publicul fidel unei asemenea reviste?

În decembrie 1950, Dinu Lipatti se stingea, mult prea devreme, lăsând lumea să viseze cu ochii deschiși la ceea ce ar fi putut urma după Chopin și Bach, după Schumann și Mozart. Un Imperial de Beethoven, ale cărui note doar ni le vom imagina mereu, încercând să distingem tușa aceea fantastică în cumplita nostalgie a unei vedenii. În numărul din luna februarie 1951, dar apărut în ianuarie, Walter Legge a scris un articol despre pianistul român, aproape neobișnuit pentru omul energic și activ care era producătorul, dar emoționant la infinit pentru cel care i-a fost lui Lipatti în primul rând un mare prieten. În articolul următor, veți putea citi traducerea acestui text al lui Walter Legge. Pentru mine, el este o dovadă că îngerii există. Printre noi.