fbpx

George Enescu

Enescu, mondenul din „Realitatea ilustrată”

Și faptul divers poate fi istorie, mai ales atunci când timpul așază o distanță suficient de mare între evenimentele de altă dată și actualitate. Și mai ales dacă subiectul este o celebritate, așa cum a fost (și este) George Enescu. După o cercetare care a durat două zile în arhiva revistei Realitatea ilustrată din perioada interbelică (mai precis între anii 1927 și 1938), am găsit 11 articole în care numele muzicianului român este menționat în diverse contexte, de la cele mai serioase (referințe despre compozitor din presa franceză), până la cele mai neașteptate (de exemplu, i se cere la un moment dat părerea despre celibat). O resursă extraordinară pentru această cercetare a fost proiectul Biblioteca digitală a Bucureștilor, care a digitalizat și indexat o cantitate foarte mare de periodice și cărți vechi, disponibile gratuit spre consultare.

O primă parte a acestui articol a fost publicată pe website-ul oficial al Festivalului Enescu 2015.

Înființată în anul 1927, la Cluj, Realitatea ilustrată a fost, de-a lungul perioadei interbelice, una dintre cele mai populare reviste editate de trustul Adevărul. Prea multe detalii despre istoria acestui periodic nu se găsesc, dar putem aminti câteva date. În anul 1928, periodicul se mută la București, având o apariție săptămânală neîntreruptă până la 21 Aprilie 1946. O tentativă de resuscitare în primii ani ai comunismului durează din 9 Ianuarie până 3 Aprilie 1949. Inițial, revista purta subtitlul nu prea inspirat „sau Lucrurile așa cum le vedem cu ochii”, la care s-a renunțat odată cu mutarea în București, iar din 1936 va purta un nou subtitlu explicativ: „Revistă de informaţii şi cultură generală”. În paginile periodicului, informația enciclopedică de tip magazin completa informațiile din actualitatea românească, pigmentată deseori de o consistentă secțiune mondenă.

O arhivă completă a acestei reviste, pentru anii 1927-1938, a fost digitalizată și este disponibilă online pe site-ul Biblioteca Digitală a Bucureștilor. Numele lui George Enescu apare destul de des în paginile ei, cu informații inedite sau chiar anecdotice.

Încă din perioada clujeană a săptămânalului, în numărul 10/1927, numele lui Enescu este menționat în legătură cu un concert simfonic:

Concert simfonic la Cluj

Duminecă 9 Octombrie, ora 6, în Teatrul Național a avut loc concertul simfonic dat de orchestra Reg. 3 grăniceri din Cernăuți, sub conducerea căpitanului R. Millea.

S-au cântat: 1) Rimsky-Korsakow: „La Grand Paques-Russe” ouverture. 2. Schubert: Symphonie Si-minor. 3. Saint-Saëns: „Danse macabre” Poème-symphonique. 4. a) Borodin: Scene din Asia Centrală. b) Glinca: Kamarinskaja. 5) Enescu: Rhapsodia N. 1 La-major.

Admirabila execuție a bucăților a stârnit aplauzele viforoase ale publicului asistent, iar ultima bucată, Rapsodia Maestrului Enescu a fost bisată. Ne-a mirat însă faptul că ofițerimea garnizoanei Cluj lipsea dela acest spectacol atât de izbutit, cu atât mai mult cu cât era vorba de o orhestră militară.

Greu de imaginat ce însemnau aplauzele „viforoase”, dar dincolo de acestea și de amuzamentul stârnit de absența ofițerilor clujeni, dojeniți de autorul anonim al știrii, Enescu era deja o celebritate în România, compoziția lui fiind bisată.

În August 1930, Realitatea ilustrată comentează un articol apărut în presa franceză și dedicat lui George Enescu. Și atunci, ca și acum, referințele occidentale la România erau foarte apreciate. Materialul urmează după o serie de alte articole: o povestire de H. Horn intitulată Colierul de perle, apoi Iubirea văzută de Joan Crawford, un interviu cu… Mister Robott: Omul mecanic vorbește și o nouă povestire despre bijuterii, de data aceasta e vorba despre Perla tragică de W. Charnley. În orice caz, Enescu este primul subiect din acest număr care are legătură cu realitatea. Textul merită reprodus integral:

ENESCU

Biografie publicată de o revistă străină

Enescu profesor la Paris, alături de Thibaud și Cortot. – Interesante cursuri de interpretare, la care se disting tineri artiști români

REVISTA pariziană „Le monde musical”, publică o frumoasă biografie a lui Georges Enesco, cu prilejul cursului de interpretare, ținut de marele nostru violonist la „Ecole normale de musique de Paris”.

Mulți români nici nu bănuesc ce înseamnă numele Enesco la Paris…

Este adevărat, că noi ne mândrim și îl iubim pe marele nostru artist. Totuș el ne face, peste graniță, o cinste mult mai mare, decât ne închipuim. Dacă bucureștenii îl iubesc, parisienii îl adoră. Enescu este cunoscut în România; dar în străinătate e celebru.

COARDELE LUI ENESCU

Este caracteristică reclama pe care o fac marii fabricanți de coarde pentru marfa lor. „Enesco cântă numai pe coardele noastre!” – se laudă ei.

Am văzut un anunț, într’un ziar parizian, conceput astfel:

Thibaud

          Enesco

                  Yssaie

întrebuințează numai coardele „cutare”

Iată într’adevăr o splendidă trinitate: cei trei mari violoniști ai lumii!

Dar Enescu este mai cu seamă apreciat în înaltele foruri muzicale din capitala Franței; acolo este cunoscut nu numai ca violonist, ci și ca pianist, violoncelist, compozitor, șef de orchestră…

„Casals și Enescu sunt cei mai mari muzicieni actuali” – se spune. Iar unii pun chiar în frunte pe Enescu.

PORTRETELE LUI ENESCU

„Le monde musical” din Paris însoțește articolul d-lui M. Vessereau(biograful lui Enescu) de mai multe clișee și portrete; casa din Liveni, județul Dorohoi, unde s’a născut Enescu, părinții lui Enescu, ultima fotografie a maestrului…

E interesant de observat că marele muzician are o față de copil, un copil mare, aproape aceeaș față pe care o avea la cinci ani.

O întâmplare fericită face să ne cadă în mână o fotografie de pe acea vreme. Este o fotografie – credem – inedită. Poate că nici maestrul nu a știut despre existența ei și va avea o surpriză văzând-o reprodusă în „Realitatea ilustrată”. Fotografia pe care o publicăm, este mai cu seamă interesantă prin faptul că reprezintă pe „micul” Enescu așezat pe două perine, puse anume pe scaun, pentru ca astfel copilul să ajungă mai bine la masă, spre a-și nota ideile muzicale.

enescu-ri1

Maestrul Enescu la vârsta de 5 ani – Fotografie inedită

CURSUL DE INTERPRETARE

La cursul de interpretare, ținut în anul acesta la Paris de către Enescu, a asistat un public muzical numeros: specialiști, concertiști, etc., sosiți din diferite țări europene și chiar din America, unde Enescu este popular, în urma turneelor făcute.

Anul trecut cursul de interpretare pentru vioară a fost predat de către celebrul Thibaud, iar pentru literatura pianului de către Alfred Cortot, cel mai mare pianist al vremurilor actuale.

Cortot a trecut atunci în revistă muzica lui Chopin în zece conferințe speciale. Anul acesta Alfred Cortot a făcut tot zece conferințe despre compozitorii moderni francezi. La rândul său Enescu s’a ocupat de literatura viorii.

Ambele cursuri au fost considerate ca adevărate evenimente muzicale.

INTERPREȚII

Conferințele au avut loc în sala cea mare de concert, dela „Ecole normale” și au fost însoțite de demonstrații artistice alese. Elevi dintre cei mai buni ai institutului muzical parizian „Ecole normale”, sau absolvenți remarcabili, au executat piesele corespunzătoare ale autorilor muzicali, despre cari au vorbit maeștrii Cortot și Enescu.

Este interesant de notat că, cu prilejul acestor importante cursuri din capitala Franței, s’au distins ca remarcabili interpreți, câțiva tineri muzicieni români, cari actualmente își perfecționează studiile muzicale la Paris.

D-ra Clementina Cristescu, violonistă-concertistă, a cântat împreună cu Radu Mihail, la cursul lui Enescu. O altă excelentă violonistă româncă, doamna Alexandrescu s’a relevat deasemeni la aceste cursuri. Doamna Alexandrescu  este soția compozitorului Romeo Alexandrescu.

Tânărul pianist, Radu Mihail, absolvent cu două premii al Conservatorului din București, care în cursul stagiunii de iarnă s’a mai produs de câteva ori în public, la Paris, a cântat, atât la cursul de interpretare al lui Enescu, cât și la conferințele maestrului Cortot relative la muzica lui Chopin. Apoi a cântat la ultima ședință, de încheiere, a maestrului Cortot, relativ la muzica modernă franceză.

Tinerii muziciani români au fot urmăriți cu mult interes, făcând impresie și fiind cât se poate de bine apreciați de către publicul select internațional venit în metropola lumei pentru scop artistic. Ei ne-au făcut alături de Enescu, toată cinstea și se cuvine să-i cităm cu acest prilej.

DIN COPILĂRIA LUI ENESCU

Vessereau promite o carte despre Enescu; acum ocupându-se în special de copilăria maestrului arată că șapte frați ai lui, mai mari, au murit cu toți de mici, dintre cari cinci secerați dintr’o dată de o difterie nemiloasă. Biograful francez descrie cu multă tandreță viața de familie a copilului genial, grija și spaima mamei terorizată de nenorocirile avute. Pe tatăl lui Enescu îl descrie ca pe un om de o vastă cultură intelectuală, iubit de țăranii de pe moșia sa, pentru energia lui dreaptă și bunătatea-i rămasă proverbială.

Bunicul lui Enescu a fost preot. Preotul Gheorghe Enescu avea o voce magnifică, răsunând în bolta bisericuței din sat, voce care a lăsat amintiri neșterse în inima și mintea nepotului. Mama lui Enescu, acompaniindu-se la chitară compunea cântece cu caracter românesc…

Autorul acestor rânduri poate adăuga, că a cunoscut, în orașul Mihăileni, din nordul Moldovei, pe un unchiu al marelui muzician, tot preot, un bărbat distins, o rară inteligență, de asemeni cu aplecări muzicale.

De altfel tatăl lui Enescu era și el violonist. Dar puțin timp, după ce fiul a început să ia lecții de vioară, auzindu-l într’o zi, a exclamat:

— Mi-arunc vioara în pod! De-acum înainte vei cânta tu, George!

Și George a cântat, ca nimeni altul; vioara lui a răsunat peste hotarele țării noastre, ducând faima de român până dincolo de ocean. Acum Enescu locuiește mai mult la Paris, dar în compozițiile sale muzicale se reflectă solemnitatea impresionantă neuitată a slujbelor religioase dela bisericuța din sat, fluerul păstorului, parfumul florilor, misticismul doinei românești….

— Nu! Nu mi-am părăsit țara: am luat-o cu mine! – spune Enescu.

Fotografia inedită din Realitatea ilustrată este acum una foarte cunoscută, chiar dacă este datată ca fiind făcută pe vremea când Enescu avea 3 ani. Cât despre elevii români de la Paris, dacă despre violonista Clementina Cristescu n-am aflat nimic, în schimb Nina Alexandrescu a devenit profesor de vioară, iar Romeo Alexandrescu a trăit până în 1976, fiind cunoscut în lumea muzicală românească nu doar în calitate de compozitor, dar și  ca muzicolog, profesor, critic muzical sau eseist. Radu Mihail (1911-1950) a avut o soartă tragică: deși era un pianist apreciat, cu activitate concertistică la nivel internațional, el moare în 1950, asfixiat cu gaz, alături de soția sa. Există mai multe legende legate de această dispariție prematură, fie că ar fi fost ucis de Securitate, fie că ar fi fost vorba despre un gest premeditat al soției sale, într-o criză de gelozie.

Dar Realitatea ilustrată era o revistă care știa să-și țină cititorii în priză, lansând tot felul de campanii de presă, oarecum asemănătoare cu strategiile de marketing ale posturilor de televiziune de astăzi. Primele concursuri pentru Miss România au fost organizate de această publicație, dar au realizat și campanii umanitare de colectare de fonduri pentru ajutorarea unor cazuri sociale care au emoționat societatea românească a epocii (un caz notoriu la acea vreme a fost ajutorarea unei familii sărace, cu șase copii, în care s-au născut cvadrupleți). În luna Octombrie a anului 1930, Realitatea Ilustratăorganizează concursul Cântecul națiunilor, promițând și premii consistente.

CÂNTECUL NAȚIUNILOR

100000 LEI PREMII

România participă la concursul internațional. – „Realitatea Ilustrată” organizează concursul.

Concursul pentru „Cântecul Națiunilor” – cum era de așteptat – a stârnit interesul tuturor. Zilnic primim la redacție vizite și scrisori de ale acelora, cari vor să afle amănunte mai ample, asupra concursului.

enescu-ri2

George Enescu

Am anunțat încă din numărul trecut, numele celor cari alcătuesc juriul pentru România. Repetăm aci formațiunea acestui juriu:

JURIUL

George Enescu, compozitor și violonist, cea mai mare glorie muzicală a țării.
George Georgescu, compozitor, directorul soc. „Filarmonica”.
Scarlat Cocorăscu, fondatorul Operei Române de Stat.
Nona Ottescu, compozitor, directorul Conservatorului de muzică din București.
Liviu Rebreanu, scriitor.
Alfred Alessandrescu, compozitor, profesor al Conservatorului de muzică din București.
Eugen Filotti, directorul Serviciului de Presă din Președinția Consiliului de Miniștri.
I. Davidescu, secretarul comitetului francez pentru România.
Nic. Constantin, directorul revistei „REALITATEA ILUSTRATĂ”, secretar.

Reamintim că primul concurs se referă la compoziția cântecului. Aceste compozițiuni trebuesc să fie scrise pentru piano și să aibe și un portativ pentru voce. Executarea unei bucăți nu trebue să dureze mai mult de cinci minute, așa încât rugăm pe compozitori să se ferească de la scris bucăți prea lungi. […]

Îl regăsim apoi pe George Enescu în Octombrie 1933, într-un număr dedicat problemei căsniciei, o temă recurentă în paginile Realității ilustrate, în care se dezbătea celibatul, un fenomen, desigur, în creștere în mediul urban al României interbelice. În acest context, apariția compozitorului este cu atât mai inedită, chiar dacă el era celibatar la acea dată, la vârsta de 52 de ani.

E bună însurătoarea

Răspunsuri culese în diferite straturi sociale, dela persoane de diferite vârste

Iată ce ne-a spus un muzician:

— Cred că un artist nu trebue să se însoare niciodată. Dealtfel împotriva însurătorii artiștilor pledează și Alphonse Daudet în lucrarea lui „ménages d’artistes”. În toate schițele sale, din volumul citat, căsătoriile artiștilor sunt arătate nefericite. — observă interlocutorul nostru.

— Totuși Daudet s’a însurat… și a fost fericit!

— I s-a obiectat și lui aceasta, dar el a răspuns cu galanterie: cine găsește o soție ca M-me Daudet, poate să se’nsoare…

În zilele noastre, în România, maestrul George Enescu pledează împotriva căsătoriei, prin faptul că a rămas celibatar. Dacă s’ar fi însurat, cine știe dacă am fi avut un George Enescu. Dar drept răsbunare, a însurat pe alți artiști.
— Iubesc căminul, mi-s dragi și copiii — ne-a mărturisit muzicianul, interviewat de noi — dar după cum Hitler a spus: „Nu mă pot căsători, căci sunt însurat cu politica”, tot astfel obiectez și eu: „Tovarășa scumpă a vieței mele este muza Euterpe. Ar însemna să o trădez, dacă o muritoare s’ar face stăpâna gândurilor mele.”

[…]

ALEX. F. MIHAIL

Alex F. Mihail era un jurnalist destul de prolific, a cărui specialitate era domeniul social. Citarea lui Hitler surprinde, dar ea trebuie privită în contextul anului 1933, când acesta nu era decât un personaj politic insolit, ceea ce ar echivala în secolul XXI, să zicem, cu a-l cita pe Vladimir Putin prin 2005. N-am mai reprodus părerile celorlalți respondenți ai reporterului Realității ilustrate, un fabricant de tutun, un negustor, o actriță, o menageră (sic!), o fată de 18 ani, o doamnă de 30 de ani, un domn doctor, o scriitoare, sau o lucrătoare oratoare (ciudat substitut pentru o sindicalistă), întinse pe trei pagini de revistă.

În 1934, muzica intră pe domeniul senzaționalului, sau dacă nu, măcar pe teritoriul recordurilor. La Otopeni se constituie o orchestră militară formată din fanfarele armatei, numărând peste 700 de instrumentiști folosind alămuri și percuție. În repertoriul acestui gigant apare, evident, și Poema română. Într-un fel, găsim astfel o parte a explicației privind renunțarea compozitorului la muzica rapsodică, de inspirație folclorică, pentru că uneori succesul ajungea să capete și forme bizare. Materialul următor apare într-un număr din luna Iunie 1934 al Realității ilustrate, a cărui copertă era dedicată reluării relațiilor diplomatice dintre România și URSS, lansând și o întrebare retorică, imediat sub portretele miniștrilor de externe ale celor două state, Titulescu și Litvinov: Va fi reconstruit podul de peste Nistru?

Un studio de muzică, în proporții americane, la Otopeni

A fost constituit Duminică dimineață, din cele 18 muzici militare, care au amenajat o tabără model — pe linia forturilor —, în care până la data de 22 Iunie a.c. sub conducerea d-lui inspector general al muzicilor militare, Egizio Massini, se va studia neîntrerupt programele de muzică simfonică, cu care uriașa falangă de 700 instrumentiști, va concerta în țară și străinătate.

ECHIPA RECORD

Pentru transcrierea în orchestrație de suflători a Simfoniei a 5-a de Beethoven, a fost înjghebată, în acea tabără, o echipă de copiști, care în mai puțin de patru zile au copiat un milion cincizeci și cinci de mii patruzeci de tacte, pentru materialul de execuție numai a Simfoniei.

La acesta mai trebuie socotit și acel nu cu mult mai mic, a transcrierii Poemei Române a lui George Enescu și a diferitelor imnuri a țărilor aliate, în care va avea loc turneul de propagandă, organizat de Ministerul Apărărei Naționale.

PRIMUL CONCERT

Mai înainte de-a eși din țară această uriașă falangă de muzicieni va da un prim și singur Concert Simfonic la București, în seara zilei de 23 Iunie a.c. (ora 21) în Marele stadion al O.N.E.F.

De altfel, în stânga acestei știri este tipărit și un anunț publicitar al momentului muzical de pe stadion. Mai departe, revista publică un articol de două pagini (sub titlul: Orga compusă din 750 de oameni — O inovație care pornește din România) despre această combinație de tabără militară care include muzicologi, instrumentiști și militari aplecați asupra muzicii lui Beethoven și Enescu. Iată că ideea celui mai mare drapel are totuși rădăcini adânci… Nu vom reproduce articolul, pentru că imaginile vorbesc de la sine:

3-colonel-egizio-massini-inspector-general-al-muzicilor-militare 5-o-repetic89bie-quasi-generalc483

4-orchestra-la-repetic89bie

Cu Egizio Massini (unul dintre fondatorii Operei Naționale Române, dar și al unui Conservator privat ce-i purta numele, mare dirijor de operă) cățărat pe o masă pentru a putea controla o mulțime de instrumentiști care trebuiau totuși să țină unii de alții, barbarizarea muzicii lui Enescu pare să fi atins apogeul.

Un an mai târziu, în Martie 1935, George Enescu este din nou invocat în Realitatea ilustrată, de data aceasta în cadrul unui articol dedicat muzicii lui Bach și Händel, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la nașterea acestora. Textul este unul de popularizare, apelând mereu la anecdotică, dar face o trimitere interesantă la salonul muzical al reginei Carmen Sylva.

O sărbătoare a muzicei

250 de ani dela nașterea compozitorilor Bach și Händel. — Când au fost cântați pentru prima dată în România?

ri-nr-426-20-03-1935-1-detaliu-foto

[…]

MUZICA LA CURTEA REGALĂ ROMÂNĂ

La noi în țară, operele lui Bach și Händel au fost cântate pentru prima dată în sala de muzică de la palatul regal din Calea Victoriei a reginei Elisabeta.

Suverana se așeza personal la piano sau la orgă, fiind înconjurată de „adolescentul” George Enescu; maestrul violoncelist Dim. Dinicu; domnișoara Assan, cântăreață, și de alți muzicieni bucureșteni, pe când „copilița blondă, pianista Aurelia Cionca”, ședea cuminte lângă dânsa.

— George Enescu și Aurelia Cionca sunt copiii mei sufletești — spunea regina-artistă, care păstra tradiția, ca la curțile suveranilor să se facă multă și bună muzică.

În pauzele concertelor de la palat, regina dădea autografe colaboratorilor săi muzicali. Între altele a scris pe o fotografie, dăruită fetiței, cu faima de concertistă, și parcă cu aripi la umeri, ce se juca la picioarele ei: „Aripi la mâni, aripi la inimă, aripi la gând” cuvinte cari, poate, ar putea fi considerate ca un testament al reginei muzicante cu privire la modul, cum trebuie interpretați Bach și Händel.

A. F. M.

Aurelia Cionca (1888-1962) avea să confirme statutul de copil minune: va debuta la vârsta de nouă ani, devenind apoi profesor de pian, printre elevii ei numărându-se Dinu Lipatti. În anul 1931 prezintă, în premieră, recent descoperita Rapsodie română a lui Franz Liszt. Fotografia din articol nu este datată, dar putem presupune că este realizată în jurul anului 1890. George Enescu va deveni un mare violonist, cu predilecție în muzica lui Bach, una dintre cele mai frumoase înregistrări ale Concertului pentru două viori fiind aceea realizată în 1932, împreună cu elevul său, Yehudi Menuhin. Dincolo de caracterul popularizator al articolului, este clar că această iubire pentru muzica lui Bach să-i fi fost inspirată lui Enescu tocmai de familia regală. De altfel, Carmen Sylva avea să-i dăruiască lui Enescu o colecție a lucrărilor lui Bach, în 60 de volume. Drept urmare, mai adaug și eu câteva fotografii cu regina Elisabeta și George Enescu.

[custom_gallery source=”media: 2482,2481,2480,2479,2478,2477″ width=”380″ height=”170″]

La 13 Martie 1936 avea loc premiera operei Œdipe, la Paris. Un moment ideal pentru presa bucureșteană de a-l celebra pe George Enescu. În numărul din 25 Martie, în contextul în care pacea Europei era din ce în ce mai nesigură, iar prezența regelui Carol al II-lea începea să se facă tot mai simțită ca propagandă, Realitatea ilustrată îi dedică muzicianului un material amplu de aproape o pagină:

Cum trăește George Enescu

– VIAȚA SOBRĂ A UNUI GENIU –

de IOAN MASSOFF

CÂND acum vreo zece ani, necesități de ordin profesional m’au silit să dau de urma maestrului George Enescu, am fost foarte surprins, aflând că genialul nostru muzician locuiește într’un hotel — care este departe de a fi un „palace” —, de pe calea Griviței. Există un fel de prejudecată a locuinții și de-aceea, deseori, avem deziluzii în ceea ce privește mediul, în care, cu surprindere, aflăm că-și trăește viața un om, care iese din comun. Bănuind că aș putea cădea victima unei farse, am chemat la telefon modestul „Hotel Bratu”, al cărui portar, amabil — deși negalonat, — m’a încredințat că „domnul Enescu nu se află acum în hotel, dar că va reveni într-o oră”. Cum telefonasem la ora opt jumătate dimineața, am avut o nouă surpriză, ca omul, cu prejudecăți care e convins că marii artiști, și în special muzicanții, nu sunt oameni prea matinali.

enescu-ri3

George Enescu

Peste o oră, mă aflam în cuprinsul unei sobre camere de hotel, de clasa doua. Un om robust ca înfățișare, și cu un păr, negru — bogat — care-i cădea peste frunte, s’a ridicat aproape respectuos, înaintea puținătății mele și cu voce, oarecum timidă, m’a întrebat ce doresc. Timiditatea mea, peste care s’a suprapus cea a omului genial din fața mea, a luat o formă, aș putea spune groaznică.

Gheața emoției s’a spart însă repede și stând pe marginea unui scaun, ros de ani, George Enescu s’a supus, cu docilitate, întrebărilor mele. Mi-a vorbit ca un filosof antic, desbărat de orice prejudecăți, preocupat de arta sa, dar sensibil la durerile omenești. Enescu nu e numai un mare muzician, dar și un adânc gânditor.

Pe buze îmi stăruia întrebarea:

—  De ce locuiți la Hotelul Bratu?

Răspunsul a fost simplu:

— Pentru că e aproape de Gară și trenurile pleacă la noi de dimineața. Și-apoi toată lumea mă cunoaște aici: sunt de-al casei…

Și cum Enescu se pregătea să plece, pentru o serie de concerte în provincie, a prins să scuture un frac cam mototolit și pătat cu sacâz de vioară.

Pe urmă, cu gesturi domoale, a luat vioara, pe care a culcat-o, frumușel, într’o cutie-coșciug. I-am cerut voie să văd vioara: „E un Stradivarius, am cumpărat-o pentru 15.000 de mărci, jumătate de sumă plătind-o cu ajutorul unei colecte, făcută din inițiativa lui Spiru Haret, printre elevii școalelor primare. Au contribuit 90.000 de copilași.

IUBIREA PENTRU COPII

Nu știu dacă poate fi vorba de recunoștință, sau de o pornire lăuntrică. Maestrul Enescu însă, e un mare iubitor de copii. A și fost profesorul unor precocități (Jehuda Menuchim și alții).

Odată mă aflam într-un oraș din Oltenia și Enescu a făcut o repetiție generală a concertului, cu intrare gratuită, pentru copii. Maestrul a cântat exclusiv pentru o sală tixită de ascultători, dintre care nici unul nu trecea de șaptesprezece ani.

„BULIBAȘA”

La Craiova, am asistat la un fel de isterie colectivă, stârnită cu prilejul unui concert al lui Enescu. Componenții unui taraf de lăutari se aflau la galerie. În timpul executării unei bucăți, șeful tarafului a început să plângă: la început încet și pe urmă în hohote. Ceilalți l-au imitat și până la sfârșit, lăutarii și-au spart viorile pe motiv că „după ce l-au ascultat pe Enescu, ei se lasă de meserie.

La ieșire, au așteptat pe Maestru, s’au repezit să-i sărute mâna și au proclamat: „ne ești mata bulibașa al nostru?

CEL MAI IMPRESIONANT MOMENT

Într’o zi, l-am întrebat pe maestrul Enescu, când a trăit cel mai impresionant moment al vieții sale. Și mi-a răspuns:

Desigur că cel mai emoționant moment din viața mea a fost când, pitit într-un colț al foyerului de la „Chatelet” — n-aveam decât 16 ani — auziam cum orchestra Colonne descifra „Poema română.” Emoția mea n’a fost atât de mare la executare, ca în momentul când îmi dedeam seama că alți oameni caută să descifreze gândul meu.

UN MISTIC

George Enescu e un drept credincios. „Cel care crede orbește, ca mine — mi-a spus Maestrul — se acumulează cu puteri necunoscute. „Crede și vei strămuta munții” — nu sunt vorbe goale”.

UN CONCURENT…

După un concert, dat într’un oraș de provincie, Maestrul, împreună cu nedespărțitul său impresar, Cohen, care se pricepe să-l dădăcească, m’au invitat la un restaurant.

Șeful micii orchestre, un Rom îndrăzneț, cum l-a observat pe Enescu, s’a gândit să cânte o bucată pe care o executase, în aceeași seară, în cuprinsul programului de concert, maestrul. Cum ar spune Caragiale, era un fel de chestie „à la vivat concurența.

Enescu a ascultat cu atenție cântarea oacheșului executant, l-a chemat și l-a felicitat…

De data aceasta, materialul este semnat de Ioan Massoff, mare teatrolog și critic în epoca interbelică. Sigur, anecdotele sunt savuroase, mai ales cea cu propunerea ce i se face lui Enescu de a deveni bulibașă, dar cu greu s-ar putea spune că articolul ar avea o mare valoare muzicologică sau istorică. Intersantă este și colecta prin care jumătate din suma necesară achizioțării Stradivarius-ului pe care îl folosea muzicianul, un asemenea demers ar fi imposibil, azi, inclusiv din punct de vedere legal. Cât despre Hotelul Bratu, construit în anul 1905, merită amintit faptul că el este mai cunoscut sub numele de Hotel Grivița și există și astăzi, în apropierea Gării de Nord. Aici a locuit și Hariclea Darclée în ultimii săi ani, cam în aceeași perioadă cu Enescu. Modestia acestui hotel era relativă după standardele de astăzi, întrucât deținea și un apartament cu pian pe care îl închiria în mod regulat compozitorul. A fost, ca atâtea alte clădiri, naționalizat și apoi lăsat mulți ani în paragină, recuperat de urmașii foștilor proprietari după 17 ani de procese, iar astăzi este restaurat și funcțional.

hotelul-grivita

Hotelul Bratu, azi.

În luna Septembrie a aceluiași an, 1936, George Enescu devine subiect de actualitate, într-un articol mai amplu semnat de Victor Eftimiu. Ce însemna actualitatea? Coperta revistei Realitatea ilustrată este dedicată procesului în care inginerul Liviu Ciulei, tatăl marelui regizor, era acuzat de otrăvirea demimondenei Tita Cristescu, nimeni alta decât fiica lui Gheorghe Cristescu, fondatorul Partidului Comunist Român, și fostă Miss România în 1926. Un subiect monden fierbinte și, ca să nu lăsăm nimic în suspence, vă spun că Liviu Ciulei a fost achitat, deși autorul crimei nu a fost găsit niciodată. Victor Eftimiu avea totuși un alt calibru și comentează actualitatea politică, aruncând ironii spre legionari (să nu uităm, războiul civil din Spania tocmai izbucnise în vara lui 1936).

REALITĂȚILE SĂPTĂMÂNEI

Serbările de la Blaj. — Președinții „Astrei”. — Familii macedonene în Ardeal. — Nicolae Titulescu și George Enescu. — Despre legionari

[…]

Alături de Nicolae Titulescu, răsplătit cu ingratitudine, pentru tot ce a făcut spre binele acestei țări, un alt mare Român, care ne-a dus faima peste hotare, George Enescu, la rândul său, cunoște vitregia păturilor noastre conducătoare. Anul acesta, Opera Mare din Paris i-a montat cu un fast neobișnuit și i-a cântat pe „Oedipe”, la care maiestrul a lucrat un sfert de secol. Am auzit-o transmisă prin radio, și, cu puținele noastre cunoștințe muzicale, am simțit că această tragedie lirică nu este un lucru care se poate asculta în toate zilele. Am primit, apoi, cu entuziasm, verdictul criticei autorizate, care afirma că opera lui Enescu e tot ce s’a scris mai de preț în muzică de vreo trei decenii încoace, adică din vremea lui „Pelléas et Mélisande” de Claude Debussy și dela operele pe cari le compunea pe la 40 de ani Richard Strauss.

Este o mare cucerire românească această alăturare a unui nume românesc de titanii muzicii occidentale. Ea ne onorează mai mult decât toate activitățile politico-diplomatice-culturale, cari ne-au costat sute de milioane și miliarde, dela războiu încoace, fără prea mari efecte.

Străinii ne fericesc că avem un George Enescu. Noi, oare, ne dăm noi seama de măreția faptului? Mira-m’aș. Pe Român nu-l sperie decât omul cu bani mulți și cu trecere la guvern. Iată, s’au scurs luni dela această sărbătoare și de Enescu nu mai vorbește nimeni. Se auzise că a fost numit director al Filarmonicei din New-York.

Călătorie bună! Oceanul să-i fie favorabil…

Te pomenești că avea pretenția să vină în țară și să-l primim la Jimbolia cu flori și cu fotograf!?…

Pe unde o fi acum George Enescu? Treaba lui! Deplasările oricărui politicastru sânt date imediat la gazetă. Dar de urma maiestrului nu mai știe nimeni. Poate să fie în țară, chiar la București. N’o fi chiar la hotel Bratu, în Calea Griviței?… Dacă e acolo, spuneți-i careva să nu se încumete a da vreun concert la Atheneu, că nu vine nimeni. Avem treabă. Sântem în „faza culturală”!

[…]

VICTOR EFTIMIU

În sfârșit, un articol scris cu nerv și care pune degetul pe mai multe răni. Nicolae Titulescu fusese demis din funcția de Ministru de Externe de către Carol al II-lea, la presiunea grupărilor pro-germane și silit să plece în exil, în Elveția. De aici vine și paralela pe care Victor Eftimiu o face între George Enescu și Nicolae Titulescu. Premiera lui Œdipe nu putea fi ignorată, dar opera lui Enescu va aștepta încă 22 de ani până să fie prezentată la București, în 1958. Enescu a fost într-adevăr luat în considerare pentru a-i succeda lui Arturo Toscanini la șefia Filarmonicii din New York, dar, în final a fost John Barbirolli cel care a preluat acest post, în tandem cu dirijorul polonez Artur Rodziński.  Este însă o ocazie bună de a prezenta două fotografii din colecția Bain (una dintre primele agenții de fotografie, așa cum e azi Getty Images, de exemplu) a Bibliotecii Congresului American, în care George Enescu este surprins în timpul unei călătorii spre America la bordul navei Berengaria, în anul 1922.

george-enescu-pe-berengaria-1922-2 george-enescu-pe-berengaria-1922

Întorcându-ne la publicația Realitatea ilustrată, în luna Noiembrie a aceluiași an, 1936, revine și povestitorul Ioan Massoff cu un nou material despre compozitorul român.

CU MAESTRUL GEORGE ENESCU ÎN TURNEU

Manifestații. — „Într’o cârciumioară”. — Autografe și iar autografe! — Un geniu modest

de IOAN MASSOFF

TRENUL stopează în gara cu peronul înțesat. Se aud din toate părțile strigăte și vociferări. Călătorii scot capete buimăcite pe la ferestre.

Doi bărbați, unul mai înalt și altul mai scund, își părăsesc tacticoși locurile ocupate într’un compartiment de clasa II-a și se silesc să-și facă loc prin culoarul înțesat. Numai cu multă greutate, luptând cu nesimțirea celor de pe culoar, cari se uită pe ferestre, cei doi bărbați însoțiți de oarecare bagaj nu prea arătos, ajung până la scara vagonului.

Mulțimea de pe peron îzbucnește în urale: „Trăiască maestrul Enescu!” Cei de pe culoarul trenului rămân paf.

— Ăsta e Enescu, domnule, așa e!

— Cum n’am observat, frate?

Acei cari au avut onoarea să călătorească în același compartiment cu maestrul Enescu se simt mândri, având impresia că manifestația e făcută oarecum și pentru ei. Rapidul se pune în mișcare și, pe peron, un tânăr, cu un buchet de flori în mână, urează Maestrului bun sosit în urbea respectivă.

Maestrul, ținând în mâna dreaptă un geamantanaș și în cea stângă pălăria, ascultă, puțin aplecat în spre dreapta, cuvintele de bun sosit. Ai impresia că-și dă toate silințele să ocupe un loc cât mai mic, ascultând cu aerul resemnat al unui condamnat, care-și scontează sentința.

Din când în când tresare, de parc’ar vrea să spună ceva, dar își ia seama.

Odată cuvântarea de bun sosit sfârșită, cei de pe peron se îndeasă ca la urs. Luat mai mult pe sus, Maestrul este așezat într’o trăsură ca vai de ea, așa cum sunt mai toate în provincie, și e purtat până la hotel — ca un trofeu. Și urbea respectivă își recapătă, deocamdată liniștea. La prânz, clienții restaurantului, becheri cu ticuri, oameni puși la dietă, pentru care birtașul gătește „special”, voiajori amărâți, că n’au vândut nici măcar cât le trebue pentru masă — privesc, cu interes, la omul cu ochi de copil speriat și cu aer de fată mare, scoasă pentru prima oară în lume, — care îmbucă tacticos, absent la tot ce se produce în jurul lui.

enescu-ri4

Unul, care nu poate să-și înfrâneze curiozitatea, bate nervos în tăblia mesei. Chelnerul vine și întreabă profesional:

— Să v’aduc șnițelul?

— Nu, mai stau puțin. Ia spune-mi, cine e domnul care stă la masa din colț cu domnul ăla căruntu?!

Rușinat că nu poate să dea un răspuns prompt, chelnerul spune:

— Stați să-l întreb pe patron. Și după câteva minute, vine și șoptește la urechea clientului curios:

— E domnu’ Enescu, care dă concert astă seară, cu impresarul Cohen.

— Ah, e George Enescu — completează, cult, clientul. Ei, și ce-a comandat?

„Flateur”, chelnerul răspunde:

— Păi ca și ‘mneata: două ochiuri, un șnițel și un compot.

Zâmbind, vădit satisfăcut, de această coincidență de gusturi, curiosul continuă să-și cetească ziarul „ediția de provincie”.

Seara, asistența dela concert cere repetarea fiecărei bucăți, iar Maestrul se supune cu resemnare. Pe scenă, năpădesc zeci de admiratori solicitând autografe.

Neavând încotro, virtuosul se execută cu răbdarea unui individ care semnează încontinuu cecuri, fără să mai știe dacă are sau nu acoperire.

A doua zi, cu noaptea’n cap, când George Enescu își face apariția în gară, e întâmpinat de demoazele melomane, cari cântă Liszt la piane dezacordate împodobite cu brațe în cari ard lumânări colorate, ca la pomul de Crăciun — și cari se uită la el, ca la o cireașă coaptă. Maestrul nu poate rezista solicitărilor și ca un resemnat, semnează și semnează la autografe, cu stilourile solicitatorilor.

Trenul se pune în mișcare. Demoazelele flutură batiste, ținând într’o mână autografele, ca pe niște ouă răscoapte.

Maestrul ațipește, într’un loc de clasa a doua…

 Ioan Massoff, pe care l-am amintit și mai devreme, a scris de-a lungul carierei sale și o serie de biografii ale mai multor artiști (Matei Millo, Constantin Tănase, Tony Bulandra, Grigore Gabrielescu etc.). E posibil să fi avut în intenție să facă același lucru și pentru George Enescu. În orice caz, articolul pare a fi o continuare a celui publicat cu câteva luni mai devreme și stabilește un portret standard al artistului modest, dar genial și adulat de public. Cât adevăr este în reportajele sale, amintind de cronicile despre Buffalo Bill, nu putem ști. Un detaliu minor: servirea șnițelului la micul dejun. În epoca de dinainte de război, șnițelul era un fel de mâncare mult mai popular în restaurante, decât azi. Apariția fast-food-ului i-a provocat un declin gastronomic foarte accentuat.

În Noiembrie 1937, ne aflăm în prologul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Realitatea ilustrată publică o galerie foto (ar fi prea mult să numim drept articol acest material), cu ocazia unui concert la Ateneul Român al lui Enescu, la care au asistat bărbații casei regale, regele Carol al II-lea și Voievodul Mihai I. Compozitorul este decorat.

DUPĂ CONCERT, ENESCU E DECORAT. MODEST ȘI SENIN ARTISTUL ÎȘI IA DECORAȚIA ȘI PLEACĂ ACASĂ

George Enescu, cea mai mare glorie prezentă a neamului nostru, a primit „proprio motu”, din partea Suveranului, cordonul ordinului „Steaua României, clasa I”.
M.S. Regele, împreună cu Voevodul Mihai, a asistat Duminecă la concertul lui George Enescu.
De bună seamă că Suveranul nostru — la fel ca toți câți ascultă concertele lui Enescu — a fost vrăjit de arta marelui muzician, și a voit să-și arate recunoștința, deaceea l-a decorat.
După concert — modest ca totdeauna — maestrul a plecat acasă, ducând în mână răsplata regească.
Publicul, care l-a ascultat la concert, aplaudă entuziast pe marele muzicant, la ieșirea din Ateneu.
M.S. Regele și Marele Voevod Mihai părăsesc Ateneul, după concertul dirijat de maestrul Enescu.

ri-nr-565-17-11-1937-detaliu-articol

Fotografia cu George Enescu mergând pe stradă este destul de cunoscută azi. Mai puțin cunoscut este momentul în care a fost realizată și faptul că obiectul pe care îl ține în mâna dreaptă este, probabil, chiar decorația  „Steaua României, clasa I”. Din păcate, ruperea din contextul acestei gaelrii foto s-a făcut cu prețul editării acestei fotografii, din care a fost eliminat colțul imaginii în care publicul îl apludă pe Enescu la ieșirea din Ateneu.

Reintrat în atenția publică, dar și a casei regale, Enescu devine subiectul unui amplu articol de două pagini, câteva săptămâni mai târziu, într-un număr din Decembrie 1937 al revistei Realitatea ilustrată.

Copilul din Liveni

UNDE A COPILĂRIT GEORGE ENESCU

Șapte orașe din antichitate își disputau onoarea de a fi dat viață lui Homer. În zilele noastre, cinci localități pretind că ele au fost leagănul copilăriei marelui muzician român, GEORGE ENESCU. Iată-le: Livenii, cătun pierdut între dealurile județului Dorohoi; apoi Cracalia, satul vecin; orașul Dorohoi, capitala județului, care vrea să le înlăture pe cele două; pitorescul târgușor Mihăileni, dinspre granița de odinioară, spre Austria, și, în fine, chiar capitala Austriei, Viena, orașul muzicei. De fapt, George Enescu a văzut lumina zilei la Liveni, în ziua de 7 August 1881, într-o căsuță cu lut pe jos.

george-enescu-tinar

Era al șaptelea copil al soților Constantin Enescu („conu Costachi”, cum i se zicea prin partea locului) și al soției sale Maria, născută Cozmovici.

enescu-la-20-ani-e1440415153384

Modestul și totuși binecuvântatul cămin există și acum fiind locuit de primarul satului, Costachi Berbinschi, împreună cu numeroasa sa familie.

liveni

În chilioara unde s’a născut minunatul copil, deabia te poți strecura, între patul de lângă ferăstruica cu gratii și o vatră enormă, care ocupă aproape jumătate din încăpere. La Cracalia, părinții lui George Enescu s’au mutat, când maestrul de azi împlinia trei ani.

— Mă doare inima, văzând că se ruinează conacul din Cracalia, de care mă leagă amintirile, mele până la vârsta de 33 de ani… o treime de veac!  — spune genialul compozitor — Am încercat să cumpăr casa și locul din jur, dela epitropia Institutului Sofian din Botoșani, actuala proprietară, dar n’am reușit.

liveni-2

La Dorohoi, capitala județului, conu Costachi a cumpărat o casă, în vremurile sale de belșug. Acolo a și murit bătrânul, cu mulți ani în urma soției sale, coana Mărioara, fiica preotului Ioan Cozmovici, din Mihăileni. Mama lui George Enescu este înmormântată în orășelul unde a păstorit tatăl ei. Acolo și-a trăit ea cele din urmă zile izolată de ai săi, purtând, până’n ultimele clipe, brățara alcătuită din cinci monede de aur, pe care i-o dăruise Georgică, din produsul primului său concert, dat la Viena.

mormant1

Mormântul familiei preotului Ion Cozmovici, unde se află și rămășițele pământești ale mamei Maestrului George Enescu.

mihaileni

În copilărie, în timpul vacanțelor, George Enescu venia să-și viziteze părinții; pe tatăl său la Dorohoi, iar pe mama la Mihăileni. Totuși, ambii s’au stins fără să-l mai poată vedea, în ultimele lor clipe; Georgică era în străinătate și n’a putut sosi la timp. Acum, maestrul George Enescu face câte-un pios pelerinaj, în fiece an, prin luna Septembrie, la Dorohoi și la Mihăileni, pentru parastasele părinților săi. Cu acest prilej maestrul vizitează Livenii și Cracalia.

camera-dorohoi

La Viena, George Enescu a plecat la studii la vârsta de șapte ani, urmând timp de șase ani cursurile conservatorului de acolo. Iată deci că și capitala Austriei are dreptul de a se lăuda c’a adăpostit pe copilul minune.

casa-dorohoi

Casa Enescu din Dorohoi, str. Carmen Sylva, are două corpuri. Maestrul când vine la Dorohoi, ocupă locuința mică din fundul curții, cea din față fiind închiriată. Fotografia noastră reprezintă casa din fundul curții. Fereastra cu un semn deasupra e odaia lui Enescu, unde a compus o mare parte din opera „OEDIP”. În camera alăturată se păstrează, între altele, diferite obiecte de gospodărie, farfurii, pahare, vase de bucătărie, ale părinților lui George Enescu, precum și tablouri, diferite amintiri din copilărie, etc. Este de fapt un mic muzeu.

autograf

Citind explicațiile ce însoțesc fotografiile noastre, cititorii își vor putea completa datele, cu privire la anii de copilărie ai aceluia care este George Enescu.

ALEX. F. MIHAIL

Liveni, Mihăileni, Dorohoi, Cracalia. Dacă astăzi casa de la Mihăileni este amenințată cu dispariția, pe vremea lui Enescu era casa din Cracalia cea în pericol să dispară, ceea ce avea să se și întâmple într-un final, în urma unui incendiu. În articol mai apare și fotografia copilului Enescu, publicată de Realitatea ilustrată în 1930, de data aceasta fiind indicată vârsta de 6 ani. Că e vorba de 3, 5 sau 6 ani, precizia nu era punctul forte al jurnaliștilor, dar important este că imaginea a devenit iconică pentru a-l reprezenta pe George Enescu în chip de geniu muzical, asemănător lui Mozart. Un alt detaliu interesant este că reproducerile ulterioare ale primei fotografii din acest articol au eliminat dedicația adresată „Nănașului”. Chiar așa, oare cum îl chema pe nașul lui Enescu?

Aceasta este practic ultima apariție a lui George Enescu în paginile revistei Realitatea ilustrată, cel puțin din ce am reușit să cercetez în arhiva acestui periodic. În anul următor, cultul personalității lui Carol al II-lea va acapara toată presa și orice subiect cultural care putea fi prezentat trebuia să aibă legătură cu el. Cum Enescu tocmai fusese decorat, nu mai era cazul să apară prea curând. Va urma războiul și apoi comunismul, revista încetând să mai apară după 1946.

Autor: DespreDemnitate

Galerie Foto – Articolele originale și copertele revistei Realitatea ilustrată:

Read more

În căutarea lui „Œdipe”

Un articol în serial (șase episoade) pe care l-am publicat pe site-ul festivalenescu.ro. Îl reiau  pe blog, comasând într-un singur articol cele șase părți. Este vorba despre un studiu privind înregistrările operei Œdipe de George Enescu și criticile apărute în revista britanică Gramophone.

O privire asupra discografiei operei lui Enescu, în arhivele „Gramophone”

Episodul 1: Electrecord

Revista britanică Gramophone este cea mai importantă publicație de critică muzicală specializată pe înregistrări. Recent, în 2013, era digitalizării a produs una dintre minunile așteptate ale tehnologiei: toată arhiva acestei reviste a devenit disponibilă utilizatorilor online. Pentru 4,99 € poți avea acces, timp de o lună de zile, la o colecție uluitoare de peste 1.000 de numere, începând cu primul, din 1923. Întreaga istorie a industriei fonografice se regăsește în aceste pagini, colecția poate produce mirajul unei mașini a timpului. Poți citi cum au fost primite de critică discuri legendare, cum ar fi Tosca din 1953, cu Maria Callas și Victor de Sabata (foarte bine, dar nu la superlativ, așa cum este considerată astăzi), sau Traviatele Ilenei Cotrubaș și Angelei Gheorghiu, lista este interminabilă.

Este interesant de știut că primele înregistrări comerciale foloseau o tehnologie mecanică: adică sunetul discului era produs de vibrația pe care acul o transmitea printr-o pâlnie amplificatoare. Înainte de această invenție, melomanii aveau un contact mai direct și mai profesional cu muzica: înregistrările erau pur și simplu partituri pe care melomanii le cântau la pian, acasă. Chiar și în cazul muzicii simfonice, sau al operei, acest lucru era posibil prin intermediul unor așa numite reducții, adică transpunerea partiturii pentru mai multe instrumente într-una pentru pian. Sigur, era o cunoaștere foarte profundă a muzicii, necesitând studii muzicale, dar având beneficiul înțelegerii intențiilor compozitorului până la cele mai fine nuanțe și detalii. Totuși, vocea unei Maria Malibran sau a unei Giuditta Pasta nu putea fi conservată într-o partitură, astfel încât rememorarea unei seri la operă nu se putea face decât apelând la imaginație. Concluzia este că aceste aparate primitive de înregistrare a sunetelor au produs o adevărată revoluție în rândul publicului. Oamenii au început să le colecționeze și, pentru că erau destul de scumpe, au început să se înființeze cluburi și asociații de colecționari de discuri, unde se făceau audiții muzicale urmate de lungi dezbateri privind calitatea artistică a interpreților, sau cea tehnică a înregistrărilor. În scurtă vreme, a devenit necesară o critică de specialitate care să ofere un set de criterii pe baza cărora să poată fi evaluate aceste produse minune.

Având în minte scurta istorie de mai sus, ne putem explica apariția, în iunie 1967, a unui articol din Gramophone, semnat de William Mann, intitulat Records from Romania, un titlu care se poate traduce în mai multe feluri, căci record, în limba engleză, poate însemna și disc sau înregistrare, dar și amintire. Articolul documentează o vizită din luna februarie a aceluiași an a autorului în România și este relativ lung, o pagină întreagă, pe trei coloane scrise mărunt, conținând o analiză foarte minuțioasă a pieței de discuri din România comunistă. Textul este aproape inofensiv din punct de vedere politic, dar nu poate să disimuleze complet anormalitatea existenței unei piețe controlate strict, în care importurile aproape că nu existau. Cu toate acestea, sunt amintite lovitura de stat din 1947, singularitatea unei companii de înregistrări cum era Electrecord. Ceea ce-l interesa cu adevărat pe William Mann era să-și hrănească pasiunea de colecționar de discuri: găsirea unor comori, despre care să poată vorbi primul, stârnind invidia colegilor, dar și spiritul antreprenorial al comercianților ce ar fi putut apoi să le importe în Anglia pentru publicul larg. În acest context apar multe nume de muzicieni români, pe care îi redescoperim cu nostalgie: George Georgescu, Valentin Gheorghiu, Ștefan Ruha, Ion Voicu, Radu Aldulescu etc.

1-gramophone-iunie-1967-coperta

O primă informație interesantă, și probabil mai puțin cunoscută astăzi, este aceea că Electrecord era de fapt varianta naționalizată a unei reprezentanțe EMI și Polydor din perioada de dinainte de comunism. La nivelul anului 1967, compania românească dispunea de tehnologie de înregistrare de la EMI și de magnetofoane BASF, ceea ce ar trebui să conteste mitul precarității aparaturii drept scuză pentru balansul mai degrabă prost al înregistrărilor din epocă, vocile fiind prea aproape de microfon, iar orchestra prea departe. Ceea ce lipsea, cel mai probabil, era know-how-ul pe care ți-l poate da tocmai competiția directă cu alte firme. William Mann remarcă discurile românești cu opere italiene, dar constată:

„cel mai căutat disc este înregistrarea grandioasei opere Oedip (autorul citează exact grafia românească a numelui operei) de Enescu, scrisă în Franța, cu un libret franțuzesc, dar ferm revendicată de către compatrioții lui Enescu drept o compoziție românească. Este o operă interesantă, interpretată decent, care merită ascultată, chiar dacă nu este o capodoperă de mare atracție internațională.”

Deși William Mann nu spune mai departe nimic despre distribuția discului, el nu poate vorbi decât despre LP-urile realizate în studio de către Electrecord în 1965, cu David Ohanesian în rolul cu care s-a identificat pentru totdeauna.

5-lp-original-cover-1965

Discul va fi distribuit în Anglia abia în 1968 și va fi recenzat în luna aprilie, la  aproape patru ani de la înregistrare, recenzia semnată de Robert Layton fiind pozitivă. Oedipus (acesta este titlul sub care discul Electrecord a apărut în străinătate) a fost lansat odată cu încă trei discuri cu muzică orchestrală de Enescu. O greșeală de marketing, pentru că „promovarea nediscriminatorie făcută de români muzicii lui Enescu face mai mult rău decât bine discului cu Œdipe”. Într-adevăr, după ce premiera românească din 1958, dirijată de Constantin Silvestri la prima ediție a Festivalului Enescu, avusese parte de incredibile dificultăți cu cenzura, care încerca să elimine dintr-un mit antic toate zeitățile pentru a obține un rezultat proletcultist, odată ce personalitatea lui George Enescu a fost recuperată, compozitorul a devenit un simbol național. Și, ca orice simbol asumat de un regim totalitar, era promovat cu ostentație.

3-coperta-gramophone-aprilie-1968-cover

„Interludiul orchestral care leagă Tablourile doi și trei din Actul II este memorabil: ca stil seamănă cu Stravinsky din perioada timpurie, Debussy și Szymankowsky, dar realizează o independență și o imprevizibilitate care, precum cea mai mare parte a scriiturii pentru cor, este impresionantă. Deși există și destulă muzică dramatică reală (la sfârșitul Actului II, Tabloul 2), lucrarea este o serie de tablouri descriptive și incidental dramatice mai degrabă decât o operă compactă, foarte organizată, de mare intensitate dramatică.

  Cântăreții sunt buni în general, iar rolul titular este impresionant interpretat de David Ohanesian; corul, care joacă un rol important în această operă, produce un sunet viril și omogen. Interpretarea orchestrală este acceptabilă și are viață, deși, uneori, scriitura expusă pentru corzi relevă limitările partidei de viori. […] Această muzică este foarte interesantă și partitura devine tot mai captivantă de la o audiție la alta.”

E remarcată însă și calitatea tehnică a înregistrării, care, în „mod evident, nu este de origine recentă, nici în termeni de balans sau de spectru, și sună puțin perimat; sunetul nu se deschide niciodată cu adevărat, iar suprafața discului nu este de cea mai bună calitate.” 

Discul Electrecord cu Œdipe dispare apoi din Gramophone, nu se va mai reveni niciodată asupra lui. Singura amintire va rămâne un articol din 1997, care rememora numărul din iunie 1967, cel al călătoriei lui William Mann în România, rezumatul amintind chiar pasajul în care se vorbește despre „cel mai căutat disc al vremii, Œdipe”…


Episodul 2: EMI

În martie 1988, revista britanică Gramophone îi dăruia coperta unui dirijor cu față adolescentină la acea vreme și cu o coafură de star rock: Simon Rattle. Împreună cu un imberb Nigel Kennedy, el își lansa atunci două discuri cu muzica lui Sibelius, la EMI. Același studio unde debutase discografic și copilul minune al viorii, Yehudi Menuhin, condus și îndrumat de Enescu în niște concerte care au făcut istorie. În același număr, la rubrica For the record, ce conținea știri din industria fonografică, apărea o mică notă, sub semnătura lui James Jolly:

„Pentru entuziaștii operei cu apetit pentru neobișnuit, EMI Pathé-Marconi face planuri să înregistreze în următorii ani Œdipe de Enescu, cu José van Dam, Hérodiade de Massenet, cu Jessye Norman, și Les pêcheurs de perles, cu Barbara Hendricks. Înregistrările se vor realiza toate în Franța.”

2-gramophone-martie-1988-coperta

Nu știu ce reacții a produs această știre în România, în epoca frigului, a foamei și a fricii, nici măcar nu știu dacă ea a ajuns până la noi. Am reprodus însă integral știrea, din subtextul căreia reise că acest Œdipe este plasat într-un ciclu de înregistrări de operă franceză. Aceasta este de fapt mentalitatea și tendința integratoare a Franței, și nu ar trebui să ne supere deloc: Orașul Luminilor a atras mereu spiritele lumii care au creat în limba franceză, tocmai pentru accesul la universalitate. Iar Franța le-a mulțumit, considerându-i francezi pe acești creatori. Asta nu-l face pe Enescu mai puțin român și nici pe francezi șovini, așa cum s-ar putea grăbi naționaliștii să concluzioneze. Așa a fost și cazul lui Emil Cioran, la fel de francez pe cât a fost de român, Eugène Ionesco, Constantin Brâncuși și chiar Neagu Djuvara. Sau Picasso, la fel de francez pe cât a fost de spaniol. De aceea nu aș interpreta drept șovin textul pe care îl voi reproduce în continuare.

3-gramophone-august-1990-coperta

În iulie 1990, André Tubeuf, liderul criticilor muzicali din Franța, care avea în același timp o corespondență activă la revista Gramophone, sub titlul Letter From France – André Tubeuf reports from Paris, semnala din nou proiectul Œdipe, aflat deja în faza finală:

„Ramura franceză a EMI, Pathé-Marconi, are o mai mare autonomie în cadrul proiectelor companiei, pe care le poate ghida către rezultate mai specific franceze. Desigur, cu puțină vreme în urmă, a fost nevoie de un artist de talia lui Alfredo Kraus pentru a face realizabile planurile pentru înregistrarea unei Jollie fille de Perth și a unei Muette de Portici. Marele proiect al anului 1990 (discurile ar urma să apară în septembrie) este Œdipe de Enescu; o înregistrare care va atrage atenția prin propriul prestigiu al lucrării și prin propria greutate muzicală, nu printr-o strategie de marketing centrată pe un star – chiar dacă este nevoie de nimic mai prejos decât de un van Dam care să poată duce pe umeri admirabilul, dar obositorul rol al lui Œdipe. Enescu a fost român, desigur, dar Parisul a fost locul său obișnuit de rezidență, iar Œdipe a fost scrisă în franceză, pentru Opéra, condusă pe atunci de Jacques Rouché. După spusele lui Yehudi Menuhin, Enescu avea în permanență pe noptieră partitura de la Œdipe, pe care o citea și recitea. Opera din Paris [Garnier] a produs strălucitor premiera, în 1936. Nivelul interpretării muzicii de operă în Franța și anvergura mondială a Operei din Paris (cel puțin în domeniile ei predilecte) au permis ca duzina de roluri, atât secundare, cât și principale, din jurul lui Œdipe însuși, să fie acoperită de artiștii casei. Cu greu am putea vedea azi Opera Bastille capabilă de un asemenea proiect! Astfel că în jurul lui van Dam (de departe cel mai mare artist vorbitor de limbă franceză al epocii noastre) vom avea o constelație cosmopolită, dar o constelație în care toți și-au dovedit deja competența și chiar poezia lingvistică. Afirmație evidentă pentru Barbara Hendricks (Antigona), Gino Quilico (Tezeu) și John Aler (Laios), toți niște obișnuiți ai ultimelor albume de la Pathé-Marconi: afirmație și mai evidentă pentru Nicolai Gedda (Păstorul), acest prinț al poligloților. Onoarea națională franceză este apărată de Gabriel Bacquier (Tiresias), Jean-Philippe Courtis (Străjerul) și Jocelyne Taillon (Merope). Cele două importuri majore sunt Brigitte Fassbaender în Iocasta și Marjana Lipovšek în Sfinxul; dar Fassbaender a fost o Charlotte perfectă în Werther la München și a înregistrat Milhaud într-o franceză delicioasă – de fapt, visăm încă să o ascultăm în cel mai subtil Debussy, Les Ariettes oubliées, sau Le Promenoir des deux amants. Cât despre Lipovšek, extraordinara ei scenă a Sfinxului ar putea fi cel mai mare moment al acestui Œdipe. Pentru a concluziona, trebuie să spunem că dificultatea a fost găsirea fierăstrăului muzical dorit de Enescu. Electronica poate produce un efect sonor similar, dar magia ei e tehnică, nu supranaturală. Într-un final, într-un circ din Paris, a fost găsit omul care era, probabil, ultimul cântăreț la fierăstrău, împreună cu instrumentul său. Dar la vremea când Enescu scria Œdipe, astfel de oameni puteau fi găsiți pe orice culoar de metrou, cântând șlagărele vremii – numite, din acest motiv, „scies” (în limba franceză, „scie” înseamnă atât „fierăstrău”, cât și „șlagăr, melodie populară” – n.n.). În mod evident, pe când își compunea Œdipe-ul în franceză, Enescu nu se aștepta să recupereze și salveze, peste timp, acest element de vechi folclor parizian! Lawrence Foster și a sa Monte-Carlo Orchestra sunt cei care au înregistrat acest cosmopolit dar unitar Œdipe.”

Pentru un plus de context, reamintesc că în perioada în care apărea această corespondență a lui Tubeuf, respectiv în luna iulie 1990 (pentru numărul pe august), România era scufundată într-o criză politică ale cărei urme se mai văd și astăzi: comunismul se prăbușise cu jumătate de an în urmă, primele alegeri libere avuseseră loc la 20 mai, iar la sfârșitul lunii iunie mineriada era pe cale să compromită democrația abia redescoperită de români. Campionatul mondial de fotbal din Italia,  unde România participa după o absență de două decenii, abia se terminase. Din punct de vedere informațional, țara noastră era încă decuplată de Europa: exista un singur canal de televiziune, presa străină nu era accesibilă, Internetul nu apăruse încă.

Œdipe în limba franceză, cu libretul original al lui Edmond Fleg, rămânea, în continuare, un mister pentru melomanii români.

Episodul 3: O primire extraordinară

Œdipe de la EMI este lansat în septembrie 1990 și este recenzat în presa de specialitate din mai multe țări. Cum majoritatea publicațiilor de gen au o frecvență lunară de apariție, cronicile au apărut în cursul lunii octombrie, în numerele pentru luna noiembrie 1990. Gramophone îl celebra pe copertă pe Claudio Abbado, care tocmai înregistrase Hovanșcina de Mussorgski. Cronica discului Œdipe este semnată de Lionel Salter.

1-gramophone-noiembrie-1990-coperta

ENESCU. ŒDIPE. José van Dam (bas-bar.) Œdipe; Barbara Hendricks (soprană) Antigona, Brigitte Fassbaender (mezzo) Iocasta, Marjana Lipovšek (contralto) Sfinxul, Gabriel Bacquier (bariton) Tiresias, Nicolai Gedda (tenor) Păstorul, Jean-Philippe Courtis (bas) Străjerul, Cornelius Hauptmann (bas) Marele Preot, Gino Quilico (bariton) Tezeu, John Aler (tenor) Laius, Marcel Vanaud (bariton) Creon, Laurence Albert (bas) Forbas, Jocelyne Taillon (mezzo) Merope, Les Petits Chanteurs de Monaco, Orfeon Donostiarra, Monte-Carlo Philharmonic Orchestra / Lawrence Foster. EMI CDS7 54011-2 (două discuri, 157 min: DDD). Includ note, text și traducere.

Enescu a lucrat la capodopera lui, Œdipe, mai bine de cincisprezece ani (chiar ținând partitura pe noptieră pentru a face adăugiri și corecturi noaptea, după cum mărturisește elevul lui, Menuhin) înainte de premiera acesteia, în 1926 (o eroare, reluată și în citările ulterioare ale cronicii, anul corect este 1936, n.n.), la Paris. Opera a fost unanim apreciată de critici, dar, după un revival în 1927 (corect: 1937, n.n.), ea nu a mai putut fi auzită decât în 1955, în versiunea de concert, produsă de postul de radio francez în memoria compozitorului, care murise recent. Teatrul La Monnaie din Bruxelles a făcut o producție nouă în 1956 dar după aceea, cu excepția câtorva spectacole în Germania, Œdipe a rămas doar în repertoriul Operei din București. (Producția de aici, cântată în română, deși opera fusese compusă după un libret în franceză, a apărut pe discul Electrecord din 1968.) Dintre posibilele motive pentru această uitare amintim dificultățile imense pentru orchestră și cerințele extrem de ridicate pentru rolul principal – Œdipe este pe scenă întreaga operă, mai puțin în Actul I, care este un fel de prolog, în care Tiresias îi spune lui Laios cel îndurerat că, din moment ce a nesocotit avertismentul lui Apollo de a nu avea urmași, Œdipe cel nou născut își va ucide tatăl și se va căsători cu propria mamă.

O să spunem de la bun început că ambele probleme de mai sus și chiar și celelalte dificultăți ridicate de partitura complexă au fost depășite cu mare succes în această înregistrare excelentă, care va rămâne, în mod cert, printre preferințele mele din acest an. Lawrence Foster, care a făcut atât de multe pentru muzica lui Enescu, ne oferă o interpretare impresionantă cu Monte-Carlo orchestra: el nu lasă nici o secundă textura complexă să devină confuză sau să cadă în emfază și reușește să scoată în prim plan delicatețea partiturii (de pildă, în savurosul dans din Actul 1); în plus, José van Dam, acest artist mereu admirabil, este în culmea formei sale imposibil de ignorat. Investind cuvintele cu înțeles expresiv de-a lungul întregii opere, van Dam acoperă gama completă, de la Sprechstimme la interpretarea lirică și dramatică – pasionat în monologul său plin de suferință din Actul 2 (înainte de întâlnirea fatală de la răscruce), în schimburile de replici cu Tiresias (interpretat cu distincție de Gabriel Bacquier) în Actul 3 și în altercația cu Creon (care are un vibrato cam larg) în Actul 4, profund tulburat în lunga arie a auto-disculpării din ultimul act, în timp ce se îndreaptă, calm, către transfigurație.

Producția și aspectele tehnice s-au bucurat de o atenție deosebită (efectele speciale cum ar fi folia de tablă pentru tunete, mașina de vânt, cântecul privighetorii și fierăstrăul muzical au fost utilizate cu discreție), iar persoanele responsabile cu alcătuirea distribuției au strâns o constelație remarcabilă de staruri, chiar și pentru rolurile minore (Barbara Hendricks tandră în Antigona, Gino Quilico cântă rolul lui Tezeu, adică doar 18 măsuri, John Aler – poate dintr-o categorie prea ușoară pentru Laius – cântă doar 14 măsuri). Brigitte Fassbaender arată că merită pe deplin encomiasmele cu care a copleșit-o André Tubeuf în numărul din August, iar Marjana Lipovšek ne îngheață sângele în vine în scena Sfinxului, a cărui enigmă este dezlegată cu sânge rece de Œdipe. O mențiune specială pentru Înaltul Preot plin de autoritate interpretat de Cornelius Hauptmann și pentru frumoasa voce a lui Jean-Philippe Courtis, în rolul Străjerului, care încearcă să îl convingă pe Œdipe să nu îl provoace pe Sfinx. Este interesant că a fost, aparent, nevoie de aducerea unui cor spaniol, dar contribuțiile acestuia (într-o franceză impecabilă) sunt de primă clasă.

Și opera? Din punct de vedere stilistic, este o lucrare de o mare originalitate, cu un idiom armonic ultra-sofisticat, cu ritmuri foarte libere, complexe și eluzive, cu partea instrumentală extrem de subtilă. Ocazional, există pasaje – cum ar fi celebrările corale pastorale din deschiderea Actului 1 și introducerea pașnică a Actului 4 – care seamănă, pe undeva, cu Pénélope a profesorului lui Enescu, Fauré; dar există și elemente exotice (în special cântecele interpretate la fluier de Păstor, care derivă, în mod clar, din doinele românești), care includ sferturi de tonuri ocazionale (deși aproape imposibil de detectat) și, în unele locuri, cum ar fi trezirea Sfinxului, calitatea extatic inefabilă a scriiturii amintește de Szymanowski, cel aproape contemporan cu Enescu. Dacă doriți câteva mostre din această operă puternică, vă recomand să începeți cu Actul 2, orchestral – cu introducerea lui atât de minunat contemplativă, primul interludiu prevestitor și extraordinarul, misteriosul interludiu dinaintea scenei Sfinxului, dramatic – cu numeroasele scene cheie, coral – cu finalul jubilatoriu al sărbătoririi.”

O cronică foarte favorabilă. Dar și o observație: nu doinele Actului I sunt recomandate cu predilecție, ci Actul II și, evident, scena Sfinxului, pentru prima dată pusă în valoare la nivelul intenționat de George Enescu, care scria, la un moment dat: Când am lăsat tocul, după scena Sfinxului, credeam că voi înnebuni. Altfel, se pot intui și dificultatea inerentă unei compoziții moderne, dar și respectul criticilor englezi pentru renumele lui André Tubeuf, citat de Lionel Salter. Nu este o observație întâmplătoare, dialogul criticilor va continua în timp.

oedipe-emi-cover

Presa franceză este și mai entuziastă. În fond, este vorba despre o înregistrare realizată de o casă de discuri din Franța (fie ea și o filială a grupului EMI). Jean Roy semnează recenzia discului în revista Diapason, omologul franțuzesc al lui Gramophone, din care redăm un fragment:

„Putem fi uimiți de faptul că o lucrare de această anvergură a așteptat atât de mult înainte să apară în catalogul francez. Dar trebuie să știm că reușita acestui proiect depindea în primul rând de alegerea interpretului pentru rolul Œdipe. […]  José Van Dam părea să fie omul providențial. Posedat de acest personaj a cărui dimensiune mitică acoperă întreaga umanitate, acest bariton superb, care este și un adevărat om de teatru, i-a dat rolului Œdipe toată grandoarea tragică, fără să pună niciodată pe primul plan emfaza. Van Dam domină total acest rol tocmai pentru că, pe lângă această forță dramatică, el aduce sobrietatea necesară cerută de muzica lui Enescu (a cărei eficacitate, chiar și în scenele cele mai violente, rezultă dintr-o anumită «superioritate stilistică», ce își are punctul culminant în ultimul act), dar și pentru că este un foarte mare tragedian, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru din punct de vedere al «stilului».”

Pentru industria fonografică, discul EMI cu Œdipe a fost o revelație. Era prima înregistrare în studiourile occidentale a operei lui George Enescu. Cea de la Electrecord suferea din multe puncte de vedere. Mai întâi că muzica era cântată în limba română, deși libretul original era în limba franceză. Traducerea lui Emanoil Ciomac fusese făcută după moartea compozitorului, deci nu era autorizată de George Enescu, chiar dacă intențiile marelui muzicolog român nu puteau fi decât nobile. Traducerea fusese realizată pentru premiera din 1958, de la București, într-o epocă în care se cânta în limba locală în majoritatea teatrelor de operă din Europa. Pur și simplu nu existau încă supratitrările utilizate astăzi. Apoi, calitatea tehnică a înregistrării Electrecord nu era cine știe ce nici la nivelul anului 1968, când a fost distribuită în Marea Britanie, astfel că în 1990 ea suna și mai perimat. Nu în ultimul rând, Electrecord era departe de a se putea măsura, din punct de vedere economic, cu giganții de la acea vreme: EMI, Decca, Deutsche Grammophon, RCA, Philips Classics, mai ales în lipsa unor staruri, oricât de buni și de generoși în efort ar fi fost David Ohanesian & Co.

Albumul Œdipe a fost calculat să apară în toamna lui 1990, când melomanii și amatorii de înregistrări se întorceau din vacanță, cu foame de nou, înainte de reînceperea stagiunilor filarmonicilor sau operelor. Ei s-au întâlnit astfel cu o muzică nouă, lansată la momentul oportun, pentru un impact cât mai mare. Discul EMI va intra într-o competiție cu alte mari înregistrări pentru obținerea unei certificări a valorii sale, aceea de „Disc al anului”, un premiu pe care îl acordau, în diverse variante, publicațiile muzicale europene. În condițiile în care se făcea resimțită, inclusiv în textele criticilor muzicali, o criză a vocilor în muzica de operă, ceea ce implica previzibil o scădere a industriei înregistrărilor, miza pentru Œdipe devenea cât se poate de mare…


Episodul 4: Recunoașterea 

Lansarea albumului Œdipe de către EMI a provocat reacții critice entuziaste. Mai mult, așa cum observa Robert Layton încă de la apariția înregistrării de la Electrecord, din care lumea occidentală nu înțelegea mai mult decât muzica în sine, pentru că limba română era inaccesibilă, „această muzică este foarte interesantă și partitura devine tot mai captivantă de la o audiție la alta.” Opera lui Enescu era comparată cu creațiile lui Szymanowski, azi reprezentat la Covent Garden.

img_0529

La finalul lui 1990, în decembrie, revista Gramophone acordă premiul pentru cel mai bun disc al anului înregistrării video a operei Dragostea celor trei portocale, de Prokofiev, realizată de Virgin Classics, dirijată de Kent Nagano, cu Gabriel Bacquier. Caseta video fusese lansată chiar în aceeași lună și trebuie amintit faptul că, la nivelul acelor ani, înregistrările video erau o noutate, cu impact foarte mare, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o producție modernă. Jurnaliștii Gramophone erau însă invitați să scrie și despre înregistrările lor preferate din anul care se încheia, iar Lionel Salter, cel care îl întâmpinase pe Œdipe de la EMI,  nu poate să ascundă dificultatea deciziei:

„Înregistrarea care a fost alegerea mea numărul 1 a fost votată  Record of the Year (Înregistrarea anului, n.n.), astfel că nu o pot include aici. Dar locul său este luat pe merit de o altă operă, din păcate necunoscută majorității publicului – Œdipe de Enescu: cantonat într-un idiom cu puternică individualitate, dar deloc inaccesibil, acest album repovestește dezgustătorul mit clasic în totalitatea sa. Cu o distribuție formată numai din star-uri, centrată pe acest artist bun care este José van Dam (și care părăsește foarte rar scena în această lucrare), și admirabil produs, CD-ul reprezintă una dintre cele mai deosebite lansări, care ar trebui să deschidă urechile multor oameni.”

img-323075930-0001

În Franța însă, Œdipe câștigă Diapason d’or, premiul anual al revistei Diapason, alături de Fierrabras, opera redescoperită a lui Schubert, înregistrată de Deutsche Grammophon și la fel de plină de nume foarte mari ale operei: Claudio Abbado, Cheryl Studer, Karita Mattila.

img_0519

Povestea discului EMI cu Œdipe nu se termină aici. În numărul pe luna aprilie 1991 al revistei Gramophone, de pe coperta căruia ne zâmbea Yehudi Menuhin la vârsta serenității, criticii britanici făceau o recapitulare a lansărilor de discuri din ultimele luni, în rubrica intitulată Quarterly Retrospect. După o primă secțiune, în care erau comentate relansările unor discuri celebre din trecut, un adevărat omagiu adus sopranei Elisabeth Schwarzkopf, prima înregistrare nouă luată în discuție, dovadă a unui eveniment discografic, este ŒdipeJohn Steane dialoghează indirect cu Lionel Salter, cel care recenzase discul la apariția sa în aceeași revistă, dar și cu Andrew Porter, unul dintre cei mai influenți critici muzicali americani, dar de origine britanică, de la The New Yorker, într-o secțiune intitulată Œdipe al lui Enescu: 

„«Împrumutul» de urechi se numără, desigur, printre funcțiile și scopurile principale ale criticii scrise, iar împrumutul de la Lionel Salter de la Londra și de la Andrew Porter de la New York a fost extrem de util pentru ascultarea acestei capodopere a lui Enescu. Interpretarea oferită de Monte-Carlo Orchestra, dirijată de Lawrence Foster (EMI CDS7 54011-2, 11/90), este un triumf pentru participanți, dar și pentru opera în sine, cu José van Dam care interpretează rolul principal, atât de epuizant, și reușește una dintre cele mai notabile realizări din cariera sa remarcabilă. Barbara Hendricks, Brigitte Fassbaender, Marjana Lipovšek, John Aler, Nicolai Gedda, Gino Quilico și Gabriel Bacquier ar forma o echipă formidabilă pentru orice meci vocal în șapte; merită menționat, de asemenea, Jean-Philippe Courtis în rolul Străjerului.

Această operă este, cu siguranță, o capodoperă muzicală, deși descrierea făcută de autorul pliantului – «o capodoperă supremă în istoria operei» – ridică unele obiecții. Mi se par slabe timing-ul și prefigurarea punctului culminant. De pildă, fericirea și blândețea introducerii contrastează evident cu preludiul întunecat, ca, mai apoi, tensiunea să fie împrăștiată în dansuri și repetări ale speranțelor deja afirmate, astfel încât acel «Hélas» al lui Tiresias, care indică tragedia, își ratează momentul. Strigătele de «Douleur!», ducând drama pe culmi tot mai înalte, ar trebui să intensifice muzica. În operă, acesta este momentul pentru un ansamblu în care sentimentele tuturor își pot găsi expresia lirică; dar muzica nu înflorește, ci regresează într-un stil mai declamativ, iar șansa operatică a fost ratată. Mi se pare că acest lucru se întâmplă în mai multe momente-cheie, iar ceea ce este de succes în partitură, din punct de vedere operatic, are mai mult de a face cu crearea atmosferei. Lucrarea are ceva de cantată și ceva imposibil de controlat în formatul în patru acte. Sofocle și Stravinsky (Oedipus Rex), cu concentrarea lor dramatică, reușesc cu greu să evite întrebările («Vrei să spui că, în atâția ani de domnie și de viață de cuplu, Oedip nu a aflat nimic despre modul în care a murit predecesorul său?» și multe alte întrebări din acestea, de bun simț), dar când drama este prezentată complet, cu detalii familiale realiste, ea pierde ceva din credibilitate. Devine atunci esențial ca personajul principal și evoluția lui să fie vii din punct de vedere muzical, deosebite, convingătoare, ca la (să zicem) Godunov sau Grimes. Iar pentru mine, din câte îmi dau seama, nu sunt.”

Punerea în discuție a unui mit antic, pe care o face John Steane, este discutabilă, în cel mai bun caz, dar valoare artistică a înregistrării nu poate fi negată, având în vedere renumele criticilor care scriseseră deja laudativ despre Œdipe.

Albumul EMI candidează și în 1991 la premiile Gramophone Awards, dar este depășit la limită de Idomeneo de Mozart, într-o interpretare de referință din punct de vedere al autenticității baroce, cea a lui John Eliot Gardiner, care restituia publicului meloman toată muzica omisă până atunci din premiera de la München, din 1781. Edward Green, care semnează editorialul de prezentare a premiilor Gramophone, notează însă că Œdipe n-a fost deloc departe de a câștiga trofeul de Disc al anului.:

„[Idomeneo] a fost din nou prima alegere (câștigase și la secțiunea de muzică baroc, n.n.) cu multe voturi, dar a existat un sprijin substanțial și pentru locul doi, adică pentru minunata înregistrare EMI a poveștii comprimate într-o operă, Œdipe, cu Lawrence Foster dirijând forțele de la Monte Carlo și o distribuție excepțional de puternică.”

Între o operă mai puțin cunoscută de-a lui Mozart, într-o interpretare care rupea de tradiție, și noutatea unei opere contemporane și aproape necunoscute publicului larg din Anglia, n-ar trebui să fim prea mirați, și nici deranjați, de alegerea făcută de criticii Gramophone. Important este că Œdipe, prin înregistrarea de la EMI, ajunge să fie cunoscută și să se impună la un nivel foarte înalt, de care putem fi cu adevărat mândri. În 2006, publicația britanică ajungea să editeze ediția cu numărul 1000, propunându-și să treacă în revistă întreaga istorie a industriei fonografice. La scară istorică, Œdipe ajunge astfel să se măsoare cu discuri intrate de mulți ani în legendă.


Episodul 5: În perspectivă istorică

În Decembrie 2005, apărea numărul 1000 al revistei britanice Gramophone. Industria fonografică se afla de câțiva ani într-un declin fără precedent, mai rău, acest declin părea implacabil. Practic, după anul 2000, aproape că nu s-a mai înregistrat în studio nici o operă. Excepțiile au fost cu-atât mai mult prețuite, cu cât păreau adevărate miracole. Este finalul unei epoci, ceea ce justifică și mai mult ideea celor de la Gramophone de a publica o listă cu cele mai bune 100 de discuri din istorie. Œdipe nu este printre acestea, dar foarte probabil că a fost luat în discuție, după cum vom vedea puțin mai târziu.

1-gramophone-1000-cover

În acest număr 1000, există și o secțiune dedicată celor mai mari muzicieni, într-un joc propus redactorilor revistei, care sunt rugați să aleagă un interpret pe care l-ar visa să le cânte doar lor. Explicația acestui demers ludic este cât se poate de simplă. Mutația pe care discul de muzică a reușit s-o producă a fost tocmai această intimitate imposibilă: un mare artist ajungea în casa oricărui meloman și, odată cu perfecționarea redării unei înregistrări, ascultătorul putea închide ochii și își putea imagina că Maria Callas, de exemplu, îi cânta numai lui. O intimitate altfel imposibilă. Unul dintre critici, David Fanning, îl alege pe Yehudi Menuhin:

„După mult chin, alegerea mea este Yehudi Menuhin, ca fiind instrumentistul ce poate fi recunoscut imediat, al cărui minunat dar de a face vioara să vorbească i-a dat acces către cele mai ascunse sensuri ale muzicii. Avem ordin strict să nu trișăm. Așa că nu am voie să menționez o recreație de vis cum ar fi Dublul concert de Bach, cu mentorul respectat de Menuhin, George Enescu, înregistrat în 1932, sau legendarul Concert pentru vioară al lui Elgar din același an, dirijat chiar de compozitor, sau parteneriatul cu Furtwängler din Concertul de Beethoven, de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50.”

5-lebrecht-cover

În anul 2007, unul dintre foștii editori ai revistei Gramophone, Norman Lebrecht, publică o carte intitulată Viața și moartea muzicii clasice (Anchor Books, New York). Volumul, devenit celebru între timp, tratează relația dirijorilor cu industria fonografică, demitizând, dar și clarificând biografii ale unor nume legendare, cum ar fi Leonard Bernstein, Herbert von Karajan sau Walter Legge. Lui Norman Lebrecht îi aparține această frază, poate cea mai frumoasă scrisă vreodată despre ceea ce a însemnat discul de muzică clasică:

„Înregistrarea de muzică clasică a avut în ultima sută de ani un impact asupra lumii moderne mai mare decât al oricărui politician, om de știință, scriitor sau regizor de cinema, deci putem spune cu siguranță că acest artefact cultural poate fi descris ca un mediu care a schimbat lumea, a îmbunătățit viața oamenilor, care a meritat efortul de a fi creat.”

Partea a doua a cărții lui Norman Lebrecht propune propria sa listă cu cele mai bune 100 de discuri realizate vreodată, contestând lista celor de la Gramophone. Motivul principal al acestui demers?

„Compilând această listă, am evitat cu scrupulozitate păcatul de a judeca un artist proporțional cu mărimea discografiei lui. O listă a celor mai bune 100 de înregistrări, publicată în numărul 1000 al revistei Gramophone (Decembrie 2005), s-a bazat pe nu mai puțin de nouă discuri ale lui Herbert von Karajan, într-un tribut acordat aparent numărului vast de înregistrări pe care acesta le-a produs într-o perioadă care se întinde pe durata unei jumătăți de secol. Indiferent de ce simțim pentru Karajan, nici un artist nu poate fi prezentat la modul absolut ca reprezentând aproape 10% din istoria înregistrărilor și, cu toate că a realizat și a vândut multe discuri, Karajan a fost un maestru între mulți alții, într-un mediu marcat de schimbări de gusturi și de reputații, un canon îmbogățit de idiosincrazia umană și împovărat în declinul său de impuneri corporatiste și omogenități efemere.”

Pe lângă propriile sale criterii de selecție, Lebrecht a apelat și la melomani, lansând dezbaterea în spațiul public, astfel încât lista propunerilor venite din partea cititorilor săi ajunsese să aibă vreo 8000 de intrări. Într-un final, Œdipe de la EMI nu a făcut parte din cele 100 de albume selectate, dar avem o explicație care, la scară istorică, valorează ea însăși mai mult decât o recenzie:

„Au fost câteva petiții în favoarea lui Lawrence Foster și a revelatoarei sale înregistrări de la EMI cu opera Œdipe de George Enescu, un album care, cu toate minunățiile sale, n-a reușit să pătrundă în repertoriul teatrelor de operă majore, ca urmare nu se poate califica drept un moment cultural de cotitură.”

Avea sau nu dreptate Norman Lebrecht? Timp de aproape două decenii, Œdipe-ul de la EMI nu a produs efectul de a fi reprezentat într-un teatru de anvergură decât în 1997, la Wiener Staatsoper. În rest, doar Opera Națională București, în cadrul Festivalului Enescu sau în stagiunile obișnuite, a continuat să pună în scenă singura capodoperă operatică românească recunoscută la nivel internațional. Și totuși, în 2011, Œdipe este recreat la Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles, apoi la Théâtre National de l’Opéra de Paris (e vorba de o coproducție), pentru ca, în anul 2016, aceeași producție semnată de La Fura dels Baus să fie programată la The Royal Opera House of Covent Garden, Londra.

Discul de la EMI este ultimul recenzat de Gramophone, deși au mai apărut între timp și alte înregistrări, toate live. Ar fi o nedreptate să nu le menționăm și pe acestea, chiar dacă nu se regăsesc în arhivele publicației britanice. Despre aceste discuri, patru la număr, ne vom ocupa în ultimul episod al acestui serial.


Episodul 6: Restul

Epilogul este dedicat discurilor cu opera Œdipe care nu au fost recenzate niciodată în revista Gramophone. Motivele pentru care aceste înregistrări nu au intrat în atenția criticilor britanici nu țin doar de calitatea acestora, ci și de disponibilitatea lor pe piața britanică, dar nu lipsesc nici motivațiile politice.

În 1955 George Enescu înceta din viață la Paris. Radioul francez programează un concert cu Œdipe în memoria compozitorului. Înregistrarea s-a păstrat în arhive. Din păcate, la vremea realizării ei, tendința industriei fonografice era promovarea înregistărilor în studio, astfel încât n-a fost editată pe LP,  n-a fost distribuită pe piețele muzicale și a trecut aproape neobservată. Abia recent a fost redescoperită de public, odată ce Œdipe a început să fie reprezentat mai des pe scenă. Festivalul Enescu a început abia în 1958, prima ediție fiind și ocazia cu care Œdipe a avut premiera românească, ceea ce a umbrit în continuare concertul parizian.

În această înregistrare, Xavier Depraz este Œdipe, iar dirijorul este Charles Bruck, timișorean la origine. Restul distribuției nu conține nume celebre, cu excepția Sfinxului, care este interpretat de Rita Gorr. Valoarea istorică a înregistrării este dată și de faptul că trei dintre soliști au cântat la premiera absolută a lui Œdipe, în 1936: Henri Médus, Pierre Froumenty, Louis Noguera, dar numai Médus a reluat în 1955 același rol (Paznicul). Concertul era programat să aibă loc în stagiunea curentă, pe 18 mai, Depraz și Bruck având indicațiile directe ale lui Enescu, pe care îl vizitaseră. Compozitorul moare între timp (4 mai), astfel încât concertul are loc la două săptămâni după dispariția sa. Spațiul de emisie radio fiind limitat, s-au operat o serie de tăieturi. Dincolo de imperfecțiunile sale, această înregistrare rămâne un document sonor istoric, în primul rând.

În afara discurilor de studio de la Electrecord și de la EMI, următoarea înregistrare disponibilă comercial apare tocmai în anul 2005, la Naxos, și captează sunetul unui spectacol din 1997, de la Wiener Staatsoper. Acest disc a fost lansat chiar în anul în care EMI retrăgea temporar din catalog discul lui Foster și Van Dam. Prețul discului de la Naxos era jumătate din cel al discului de la EMI, astfel încât, atunci când acesta a fost reintrodus în catalog, a fost inclus într-o ediție economică. De altfel, acesta poate fi și unul dintre motivele pentru care Gramophone nu a publicat o recenzie.

2005-1996-naxos

Naxos a avut mereu o politică de guerilla pe piața de muzică. La mijlocul anilor ’90, casele de discuri erau la începutul unui declin care nu s-a mai oprit niciodată. Primele manifestări ale acestei crize au fost achizițiile unor studiouri mai mici (Virgin Classics, Erato, Teldec) de către corporații precum EMI sau Warner. Decca, Philips și Deutsche Grammophon au ajuns toate trei sub umbrela comună a lui Universal Music. Pe acest fond, Klaus Heymann a fondat Naxos punând mereu în față rațiunile de business, înaintea sentimentalismelor. Norman Lebrecht povestește în cartea sa cum s-au petrecut lucurile:

„Unui comerciant german în Hong Kong, activ în domeniul distribuției de discuri, i s-a cerut un set de discuri de muzică clasică incluzând titlurile cele mai populare, care să fie vândut door-to-door în Coreea de Sud. Aruncând o privire pe costurile de producție ale unui CD, Klaus Heymann a cumpărat treizeci de benzi cu înregistrări de muzică orchestrală de la un slovac stabilit la Paris și le-a transferat pe CD-uri pentru clientul său, care a dat faliment. «Așa m-am trezit blocat cu treizeci de titluri clasice. Nu le puteam vinde la prețul integral, pentru că erau orchestre necunoscute din Europa de Est, deși nivelul lor artistic nu era rău. A trebuit să le pun în vânzare sub un label economic. Așa s-a născut Naxos Records.»

La prețul de 6$, Naxos vindea de departe cele mai ieftine discuri de muzică clasică, o treime din prețul unui album DG. Înregistrările s-au vândut în toată Asia în 1987, apoi în magazinele Woolworth din Marea Britanie și în benzinăriile din toată Scandinavia, într-o mișcare continentală lentă, într-o vreme în care CD-urile de muzică clasică se găseau exclusiv în magazinele specializate din marile orașe. În curând, Heymann a ajuns să vândă în nord mai multă muzică clasică decât toate celelalte case de discuri la un loc. În 1994, adunându-se și piețele din SUA și Japonia, Naxos vindea 10 milione de copii cu o rată de creștere anuală de 50%. La fiecare șase înregistrări clasice vândute oriunde pe glob, una era de la Naxos.”

Această politică agresivă a accentuat criza marilor case de discuri. Mai mult, Naxos inunda piața cu foarte multe titluri lansate în fiecare lună. Este unul dintre motivele pentru care conservatorul Gramophone nu s-a grăbit cu recenziile, chiar dacă a recunoscut meritele acestui label în reformarea industriei fonografice, acordându-i premiul Label of The Year în 2005.

Găsim însă recenzii ale acestui Œdipe de la Naxos în alte locuri, de exemplu The Guardian (Andrew Clements, 3 februarie 2006):

„Enescu: Œdipe, Pederson/ Silins/ Damiani/ Lipovšek/ Vienna State Opera/ Gielen, Naxos, 2 CD-uri

Œdipe, de George Enescu, este una dintre capodoperele uitate ale operei din secolul XX, care a avut premiera la Paris, în 1936, dar încă nu a fost prezentată în Marea Britanie. Există o singură înregistrare anterioară, iar versiunea foarte bună prezentată aici, preluată dintr-o producție de la Opera de Stat din Viena, din 1997, este o afacere foarte bună, deși discurile nu sunt însoțite nici de libret, nici de traducere. Textul în limba franceză are la bază scrieri ale lui Sofocle, actul trei și actul patru sunt inspirate din Oedip Tiranul și Oedip la Colonos, dar opera include întreaga viață a lui Oedip, de la naștere și până la moarte.

Ritmul dramatic este, pe alocuri, inegal – cea mai susținută secțiune a partiturii este în actul II, care conduce nemilos către auto-mutilarea lui Oedip – dar construcția tematică atent alcătuită este extraordinar de convingătoare. Michael Gielen este un dirijor minunat pentru acest tip de muzică, Monte Pedersen este un Œdipe plin de viață, iar restul distribuției este la fel de bună: Egil Silins în rolul lui Tiresias, profetul orb, și Marjana Lipovšek în rolul Iocastei și al Sfinxului.

O înregistrare pe care o recomandăm cu căldură.”

2015-2005-albany-troy

Cea mai recentă înregistrare este din 2005, de la un concert american cu opera Œdipe, în care rolul titular a fost cântat de Ștefan Ignat. Înregistrarea a apărut la o casă discuri foarte puțin cunoscută, Albany Troy, drept urmare nu există recenzii în presa mainstream, ci doar pe forumurile de pasionați din Internet.

2011-1958-casa-radio

Dar cel mai important disc cu Œdipe care a apărut pe piață la foarte mulți ani distanță față de data înregistrării este cel al premierei din 1958, de la Festivalul Enescu. Casa Radio, editorul acestui disc, nu are practic un sistem de distribuție, astfel încât discul este disponibil doar în România, în tiraje limitate. Nu există versiune streaming sau download, astfel încât, previzibil, nu există nici o recenzie în presa muzicală europeană sau americană. Dar ceea ce este cel mai rău, nu există nici o recenzie nici în presa muzicală românească. Dacă în 1958, autoritățile comuniste priveau cu suspiciune opera lui Enescu, scrutând semnificații care puteau fi interpretate politic (misticism, naționalism), ceea ce a condus pe de o parte la un soi de interdicție informală de a se comenta în presă premiera, dar pe de altă parte și la prudența criticilor muzicali români, care știau cât poate costa un cuvânt într-o epocă stalinistă, în schimb, după 1989, e de neînțeles de ce a durat atât de mult până când acest spectacol a fost editat pe disc, dar și de ce se tace în continuare pe marginea lui.

După moartea lui George Enescu, regimul comunist a decis înființarea unui festival care să-i poarte numele. Ca personalitate a elitei intelectuale, Enescu a fost mai degrabă neutru față de politica românească, astfel încât, odată ce nu mai putea vorbi, nu mai reprezenta nici un pericol pentru propagandă. Prima ediție a fost programată pentru 1958, când urma să fie prezentat și Œdipe în premieră românească. O delegație românească din care făcea parte și Constantin Silvestri se deplasează la Bruxelles, în 1956, pentru a asista la un concert cu opera lui Enescu. Pregătirea spectacolului este însă marcată de intervenția cenzorilor, mereu speriați ca nu cumva vreun mesaj ascuns în libret să „supere” o entitate superioară nenumită: „conducerea” sau pe sovietici. Dacă, în timpul războiului, premiera programată pentru 1941 nu a putut avea loc, probabil din cauză că Edmond Fleg era evreu, în 1958 era pusă în discuție ideea de mit pe care se bazează opera, privit ca o sursă de misticism, care ar fi putut fi supectată ca fiind de filiație legionară, având în vedere și motivele folclorice ale primului act. Din păcate, arhivele nu au fost consultate încă în acest caz, tot ceea ce știm se bazează pe amintiri. Un lucru este cert: Œdipe a fost practic ultimul scandal muzical pe care l-a mai suportat Constantin Silvestri. Deși spectacolul a avut un mare succes, decizia de nu se înregistra în studio un disc cu opera lui Enescu, deși așa se stabilise inițial, l-a făcut pe marele dirijor să părăsească definitiv România, în anul 1959.

Discul este un document sonor foarte important și deloc lipsit de merite. În primul rând, orchestra dirijată de Constantin Silvestri este foarte bună. Muzica e mai sumbră decât în alte înregistrări și interpretată cu o pasiune ce nu poate fi negată. În general, există o diferență destul de clară între calitatea concertelor lui Silvestri cu orchestre din țară și cele înregistrate apoi la EMI. Œdipe este excepția. Sigur, libretul folosit este cel în limba română, ceea ce restrânge oarecum interesul publicului internațional pentru acest disc. Vocile sunt tributare manierismului italian în care se cânta în anii ’50 la Opera Română (Zenaida Pally este foarte departe de ambiguitatea stranie a Marianei Lipovšek de mai târziu), dar, în ansamblu, discul de la Casa Radio este o restituire importantă.

Aici se încheie povestea înregistrărilor operei lui George Enescu. E greu de anticipat ce va urma. La Covent Garden, Œdipe va fi prezentat în premieră în sezonul 2015-16, dar nu va fi transmis video. Cât despre comercializarea unor înregistrări video românești de la diverse ediții ale Festivalului, nu putem vorbi, tăcerea în jurul acestui subiect fiind absolută.

Read more

Răpire, dragoste și Securitate în dosarul 54.467. Documente inedite despre George Enescu din arhivele Poliţiei Franceze

Într-o zi foarte ploioasă de la final de martie, doi entuziaști cercetători amatori, căutând la Paris urme ale aviatorului Bâzu Cantacuzino, hotărăsc să extindă cercetările și la familia acestuia. Ei descoperă astfel în Arhivele Poliției Franceze dosarul nr. 54.467, dosar dedicat Maestrului George Enescu și soției sale, Maria Rosetti-Teșcani, mama aviatorului. Pe lângă multe acte de mică importanță – cereri de vize și de eliberare de documente de identitate – dosarul conține câteva file absolut inedite, care clarifică anumite aspecte din viața marelui artist român. Vă invităm să le descoperiți în cele ce urmează.

Un străin urmează să fie decorat, vă rog anchetați

Cel mai vechi document din dosar este datat 30 decembrie 1903 și aparține Ministerului de Interior, direcția Siguranței Naționale, Biroul Străini, Control general. Conținutul documentului este următorul:

Domnului Prefect al Poliției, pentru Președintele Consiliului Ministerului de Interior și al Cultelor,

Au fost făcute demersuri pe lângă colegul meu de la Afaceri Externe în vederea acordării titlului de Ofițer al Ordinului Academic  domnului Georges Enesco, de naționalitate română, compozitor de muzică la Paris, domiciliat în Strada Bruxelles nr. 16. 

V-aș rămâne îndatorat dacă îmi veți transmite de urgență toate informațiile pe care le-ați putea culege despre acest străin. Acestă anchetă trebuie să se facă cu cea mai mare discreție, astfel încât domnul Enesco să nu își dea seama că este subiectul unei cercetări.

Semnat,

Directorul Siguranței Generale ss.”

Răspunsul vine pe 18 ianuarie 1904, de la Brigada nr. 1; Dl. Leproust, comisar de Poliție, redactează raportul:

Raport

Dl. Enesco, despre care s-a întocmit prezenta, s-a născut pe 7/19 august 1881 la Dorohoi, România. Este celibatar. A sosit aici în ianuarie 1895 și a locuit succesiv în pensiuni familiale, situate: Str. Douai nr. 15, str. Juliete-Lambert și, în final, Str. Bruxelles nr. 16, unde ocupă din 1900 un apartament de 600 franci chirie anuală.

Susnumitul, compozitor de muzică, a obținut premiul 1 la Conservatorul de Muzică , dă lecții în oraș și la domiciliu. Putem caracteriza situația financiară ca lejeră. Informațiile culese despre conduita și moralitatea sa sunt favorabile. 

Se ține departe de luptele politice și atitudinea sa față de țara noastră n-a făcut niciodată obiectul unei remarci deosebite. Nu și-a declarat domiciliu la vreo reședință, în consecință este în evidența Biroului 4 Divizia 1.

Comisar de poliție

ss.

Brigada de cercetări

Greu de digerat faptul că în secolul XX, într-o republică faimoasă pentru Declarația drepturilor omului și ale cetățenilor, din 26 august 1789, un absolvent de Conservator, artist deja consacrat, trebuia urmărit de poliție în întâmpinarea acordării unei decorații. Oare ce ar fi trebuit descoperit în neregulă pentru a-i fi anulată decorația care era înmânată exclusiv pentru merite artistice?

Un artist este hărțuit, vă rog anchetați

Cinci ani mai târziu apare o interesantă compensație: este rândul lui George Enescu să ceară ajutorul Poliției franceze. El scrie o scrisoare – din păcate, aceasta lipsește din dosar – în care artistul explică faptul că o tânără, care cânta prin diferite localuri sub pseudonimul Giovanna Belloni, îl hărțuiește, împreună cu părinții ei, pentru a-l convinge să-i recunoască copilul. Cu siguranță că argumentele din scrisoarea trimisă de Enescu au fost convingătoare, deoarece pe data de 14 martie 1909, când are loc premiera Simfoniei pentru violoncel și orchestră, nimeni din familia domnișoarei nu a tulburat prin prezență spectacolul, polițiștii asigurându-se că domnișoara a rămas acasă. Exact la fel se petrec lucrurile și în data de 31 martie 1909, când Enescu are concert la sala „Femina” de pe faimosul Bulevard Champs Elysees. „În timpul supravegherii, care a durat de la ora 7 seara la miezul nopții, domnișoara nu a fost prezentă și reuniunea s-a terminat fără niciun incident”, notează spre liniștea tuturor raportul întocmit.

pasaport

Secretele ultimului paşaport românesc al lui George Enescu

Un document cu adevărat excepțional este ultimul pașaport românesc al Maestrului. El este învelit într-o foarte comună hârtie de calc. Bine îndoită la colțuri, astfel încât să nu se desfacă, ea a protejat pașaportul mulți ani. La prima vedere, ea nu are niciun rost, ba chiar l-a obligat pe posesor să scrie deasupra „passeport”, pentru a indica ce fel de act se află în interior. Pe măsură ce vom analiza paginile pașaportului, sensul acestei supracoperți se va releva de la sine.

Prima pagină a documentului este însăși imaginea suferinței României de la sfârșitul anilor ’40 și oricui o privește i se pune un nod în gât: peste hârtia verde cu filigranul Regatului României, cu crucea Regelui Mihai în centru, a fost capsată ușor strâmb o hârtie obișnuită cu stema Republicii Populare Române tipărită deasupra. Această stângace transformare a unui pașaport din vremea Regatului într-unul aparținând democrației populare evocă graba și brutalitatea cu care actul s-a pus în fapt. Cele trei ştampile cu coroana Regelui din partea de jos a filelor par a se rostogoli învinse de stema de deasupra lor.

Din prima pagină aflăm valabilitatea inițială a pașaportului – de la 5 aprilie 46 până la 5 iulie 1946, foarte probabil eliberat pentru turneul moscovit din 21-23 aprilie 1946. Observăm apoi prelugirea lui cu încă un an – de la 30 august 1946 la 30 august 1947 – și „lărgirea” spectrului de folosire, de la „valabil pentru a călători în Europa” la „valabil și pentru USA”. Într-adevăr, pe data de 11 octombrie 1946, George Enescu și soția sa ajungeau la New York.

„10 sep. 1946 – EȘIT din ȚARĂ”

Știm acum că Enescu nu s-a mai întors în România și s-a stabilit în Franța, pentru tot restul vieții sale. Mărturie a acestui trist moment stă ștampila de la pagina 11: „Romania – Poliția Portului Constanța – 10 sep. 1946 – EȘIT din ȚARĂ”. Ca atare, următoarea prelungire a pașaportului are loc la Paris, la Legația României, pe data de 25 august 1947. Foarte interesantă este noua dată de expirare: 31 decembrie 1947. Nu are nicio logică prelungirea unui pașaport cu 4 luni și 6 zile, decât dacă… legațiile românești nu fuseseră instruite să nu mai acorde nicio prelungire a niciunui pașaport peste data de 31 decembrie, dată tulburător de apropiată de forțata abdicare a Regelui din 30 decembrie 1947.

Chiar dacă o astfel de directivă a existat, sigur s-a renunțat la ea, deoarece la pagina 25 descoperim o nouă prelungire a pașaportului, de această dată pe o perioadă normală, de un an, de la 3 noiembrie 1947 la 3 noiembrie 1948. Această ștampilă poartă antetul „Legațiunea Regală a României”. O regăsim la pagina 38 puțin schimbată: identică în conținut, dar având acum antetul „Legațiunea Republicii Populare Române în Franța”. Un ochi atent poate observa că toate cele trei prelungiri acordate în Paris poartă aceeași semnătură. Ultima, cea de-a treia, acordată în 9 iulie 1948, prelungește cu încă un an valabilitatea pașaportului.

De ce Enescu ar fi vrut să-și prelungească în iulie 1948 un pașaport care mai era valabil până în noiembrie 1948? Putem specula faptul că altfel n-ar fi primit viza pentru S.U.A., țară în care a călătorit din nou din noiembrie până în decembrie, împreună cu soția sa.

Pașaportul regal care a sfidat comunismul sau pașaportul regal supus comunismului?

O ultimă prelungire a pașaportului a avut loc în chiar prima zi de după expirarea lui, adică pe 10 iunie 1949, și într-un mod inedit: au fost adăugate pagini, capsându-se de ultima o hârtie bleu specială și pliindu-se în așa fel încât să formeze 4 noi pagini. Maestrului i se mai acordă 6 luni, moment în care, foarte probabil, i s-a comunicat că nu aveau să mai existe și alte prelungiri. Dovadă a acestei hotărâri a Republicii Populare Române stă ultima mențiune în pașaport, datată 28 iunie 1949 – deci la doar două săptămâni de la ultima prelungire pentru 6 luni – care atestă faptul că posesorul s-a declarat refugiat politic, renunțând astfel la cetățenia română și punându-se rapid sub protecția Organizației Internaționale a Refugiaților.

Acest pașaport a fost eroul unei lupte politice intense. Partidul Comunist a amintit în mai multe rânduri documentul ca dovadă a patriotismului enescian, care – chipurile – ar fi păstrat până în ziua morții sale un pașaport al democrației populare. La prima vedere, așa pare: după cum am văzut, Maestrul l-a prelungit chiar și după ce paginile i s-au terminat și a acceptat acoperirea prin capsare a stemei regale.

Regaliștii și anti-comuniștii, pe de altă parte, interpretează prelungirea pașaportului ca pe o rezistență, o luptă a Maestrului pentru păstrarea vie a simbolului unei Românii care, chiar strivită de comunism, nu vrea să-și uite identitatea, fiecare pagină purtând crucea Regelui Mihai.

Realitatea este cu totul alta, de o simplitate dezarmantă: toate prelungirile de valabilitate ale pașaportului sunt doar… dovezi de dragoste!

Da, George Enescu își câștiga existența călătorind mult, consumând astfel rapid spațiul din pașaport , dar acest act avea, din construcție, ceva grozav de tandru: o pagină specială pentru însoțitor , cu fotografie. Astfel, soția sa putea călători pe aceeași viză cu același pașaport. George Enescu își onora astfel iubita, purtând-o simbolic în pașaport, cerând mereu ca viza să fie valabilă pentru amândoi. Ce îndrăgostiți din această lume n-ar dori să călătorească împreună cu un singur pașaport?

Hârtia de calc folosită ca învelitoare confirmă această ipoteză. Maestrul nu dorea să supere pe nimeni și a acoperit de bună voie coperta regală a pașaportului. Prin nenumăratele prelungiri ale pașaportului, credem că artistul nu a vrut altceva decât să-și poarte soția cât mai aproape de inimă, cât se putea de mult.

Cicatricile de pe faţa Marucăi, un mit?

4_maruca_dsc0057

Da, de la sosirea în Franța, Maria Enescu a călătorit alături de soțul ei fără un pașaport propriu. Acest lucru se potrivește perfect personajului, o fire excesiv romantică. Odată cu refugiul politic, însă, Maria Enescu este nevoită să aibă pașaportul ei, prilej cu care se poate spulbera un alt mare mit legat de tinerețea ei zbuciumată, anume acela al cicatricilor de pe față, lăsate de un acid cu care ea însăşi s-ar fi mutilat din cauze isterico-pasionale.

Ei bine, ca orice act de identitate serios din acea vreme, pașaportul Marucăi avea și rubrica „semne particulare”, rubrică în care se trec eventualele cicatrici sau tatuaje vizibile ale persoanei care se identifică cu acel act. Pe toate pașapoartele existente în dosar rubrica este goală sau are o cratimă, dovadă clară că pe fața Marucăi nu exista nicio cicatrice vizibilă. Mai mult, tot în dosarul Enescu se află și o cerere de carte de identitate a Marucăi din 12 mai 1938. Este singura fotografie frontală a ei din dosar, unde i se văd clar obrajii intacți, singura „cicatrice” de pe chipul ei fiind… urma lăsată de ștampila aplicată pe cerere.

Un nou raport despre soții Enescu din anul 1950

Următorul document interesant este datat 9 decembrie 1950 și reprezintă un raport detaliat asupra celor doi refugiați de origine română. Sunt trecute în revistă datele de naștere, căsătoriile anterioare, situația copiilor Marucăi, anii în care au stat în Franța și datele de intrare și de ieșire. Ceea ce este cu adevărat interesant este că se spune că artistul şi soţia sa au locuit din 1907 fără întrerupere (mai puțin perioadele 1914-1919 și 1939-1947) la numărul 26, strada Clichy, arondismentul 9, corectând informaţiile anterioare, care îi plasau pe soții Enescu ca locuind în Strada Avenue de la Glacière, Bellevue, în districtul Seine en Oise. Această ultimă adresă era proprietatea lui George Enescu, dar era folosită doar periodic, ca locuință de vacanță.

Polițiștii notează faptul că chiria anuală a apartamentului din Rue de Clichy este de 20.000 de franci, dar că venitul anual al Maestrului este de 700.000-800.000 de franci, astfel încât viața pe care o duc este lejeră. Detectivul nu uită să sublinieze că Maestrul este membru al Legiunii Franceze de Onoare în grad de ofițer, ordin conferit în 1924, superior celui oferit în 1913, același, dar în grad de cavaler. Acest paragraf este marcat cu roșu, semn de excepționalitate. Cu siguranță că detectivul francez ar fi fost și mai impresionat dacă ar fi știut că pe lângă cei doi președinți francezi care i-au înmânat Legiunea de Onoare Maestrului au mai fost și patru regi ai României care i-au înmânat personal decorații importante.

Februarie 1955: Securitatea a încercat să-l scoată pe Enescu din Franţa

Un ultim document, de această dată postum Maestrului , datat 16 mai 1955 ne relatează exact ceea ce s-a întâmplat în zilele de 11 și 12 februarie 1955. La acea dată, Securitatea Română inițiase proiectul de răpire a lui George Enescu din Franța; dar nu mort, cum greșit s-a presupus ulterior, ci încă viu, tocmai pentru că era într-o stare gravă, neputându-se apăra.

5_scan0029

Pentru a nu risca prea mult, Securitatea Română s-a folosit de un agent refugiat politic în Elveția – Corneliu Bedițeanu – pe care l-a trimis să acționeze în Franța. Acesta a avut curajul și abilitatea plastografică de a se prezenta la Poliția Pariziană cu documente false – semnate, chipurile, de George Enescu – prin care era împuternicit să obțină viză de călătorie în Elveția pentru artist. „Bedeteanu”, cum l-au botezat fonetic polițiștii francezi, netrezind nicio suspiciune, primește pașaportul vizat pentru Maestru, dar spre seară, în aceeași zi, apare la Serviciul Pașapoarte refugiatul român „Lupoicel”, adică nimeni altul decât Ion Lupoaie, soțul lui Alice Cantacuzino, fiica mai mică a Marucăi. Cum aflase acesta de acțiunea lui Bedițeanu este încă un mister, dar cert este că reușește să-i convingă pe polițiștii francezi de la Biroul 5 al Poliției Generale că s-a eliberat un pașaport valid cuiva care vrea să-l răpească pe George Enescu. Directorul Biroului 5 îl sună pe Șeful Biroului Pașapoarte, comisarul Chassaignon, și pe comisarul șef al Secției 6 de la Informații Generale, Gaveau.

Gaveau află că Chassaignon îl urmărea pe Bedițeanu de ceva vreme și, pentru a nu compromite urmărirea, hotărăște să intervină el cu oamenii secției sale. Contra-acțiunea este de o simplitate dezarmantă: oamenii lui Gaveau se duc a doua zi, sâmbătă, 12 februarie 1955, la Bedițeanu acasă și-i cer pașaportul Maestrului. Acesta pur și simplu îl înapoiază. Gaveau are pașaportul lui George Enescu și anunță pe toată lumea acest lucru. Pe data de 25 februarie, pașaportul este înmânat personal lui George Enescu și lucrul este raportat și reverificat pe 3 martie.

Ce se știa până acum era o convorbire telefonică datată 13 mai, deci la 9 zile după moartea Maestrului, convorbire efectuată de Bedițeanu din Basel, referitoare la Enescu și la supărarea sa că planul a eșuat. S-a presupus astfel eronat că Securitatea ar fi căutat să răpească cadavrul lui Enescu. Gestul ar fi fost complet inutil și macabru de ridicol, dar în poveștile despre Securitate glasul rațiunii este deseori uitat. În realitate, acțiunea a avut o doză de adrenalină echivalentă cu falsificarea unei parafe medicale pe o rețetă de medicamente compensate.

Totuși, ce-ar fi făcut Bedițeanu dacă nu ar fi fost nevoit să dea pașaportul lui Enescu înapoi? Cum l-ar fi transportat pe Maestru din Eleveția înapoi în România? Ar fi fantastic de interesant să aflăm care a fost planul complet al răpirii. Poate viitoarele cercetări ne vor dezvălui, finalmente, detaliile acestei acțiuni misterioase.

Autor: Aurelia şi Lucian Dobrovicescu

Read more

In memoriam George Enescu

ge-site-logo

logo

“In memoriam George Enescu”

Concert comemorativ

Pe 4 Mai 2015 se implinesc 60 de ani de la trecerea în nefiinţa a geniului muzicii Româneşti – George Enescu cel despre care Maestrul Pablo Casals spunea ca: ” este cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace”.

Pentru a marca aceast eveniment, Fundaţia George Enescu în parteneriat cu Muzeul Național George Enescu, organizeaza miercuri 6 Mai, 2015, la ora 19:00, în aula Palatului Cantacuzino concertul comemorativ “In memoriam George Enescu”.

Protagoniştii concertului festiv vor fi maestrul Ion Ivan Roncea cu Harpa sa Fermecată şi baritonul Ştefan Ignat, care vor încânta publicul cu câteva bijuterii din creaţia enesciana precum si cu piese de mare succes din repertoriul universal.

Special pentru aceasta ocazie, in foyerul salii se va organiza in colaborare cu Muzeul Național George Enescu, o expozitie dedicata marelui maestru, ocazie pentru spectatori de a face cunostinta cu aspecte inedite din viata marelui Enescu si vor intelege poate mai bine de ce Yehudi Menuhin marturisea in jurnalul sau: “Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalabilă frumuseţe.”

Tot in aceast cadru festiv va avea loc si lansarea cartii lui Stefan Ignat “Oedipe o viziune interpretativa”, in prezenta autorului, care va vorbi despre o alta fateta a genialului Enescu, cea pe care a descoperit-o lucrand la aceasta carte.

Harpa

Când intri într-o sală de concert și privești scena, dintre toate instrumentele orchestrei, privirea îți este atrasă mai întâi de harpă. Este frumoasă, elegantă, specială. Forma unică, de neconfundat, nu semănă cu nimic din ce ai mai văzut. Este un fel de triunghi cu vârful în jos și cu baza sus – frumos arcuită într-o volută felină, unduită și suavă. Frumos desenată, colorată cu ghirlande florale și, uneori – aurită, este imposibil să nu-ți placă?

Apoi începe concertul și, din când în când, se aude un clinchet suav, ca de clopoțel,  un fel de adiere, o părere, o străfulgerare cristalină. Este harpa, care parcă spune o poveste de demult, pe șoptite, cu har și-un farmec neasemuit. Sunetul îi este precum înfățișarea: mângâetor, calin, poetic.

Și dacă ai norocul ca programul să fie alcătuit din piese pentru harpă, sau harpă și alte câteva instrumente prietene, vei fi privilegiatul ascultător al unui concert minunat, asemenea celui din seara aceasta.

Ion Ivan-Roncea

„Un Lipatti al harpei”78960025

Ion Ivan-Roncea este solist al Filarmonicii „George Enescu”, profesor la UNMB, doctor în muzică și membru al Asociaţiei Internaţionale a Harpiştilor şi al Congresului Mondial de Harpă, din al cărui Directorat a făcut parte între anii 1985-1990. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural, Premiul „Lily Laskine” –  SUA, Premiul I al Concursului Internațional de Harpă din Israel etc.

A apărut în Festivalurile „George Enescu”, Salzburg, Viena, Cardiff, Budapesta, Belgrad, Zagreb, La Coruna, Maastricht şi la Congresele Mondiale de Harpă din Olanda, Israel, Austria, Franţa și Cehia,  cântând cu Filarmonicile din Viena, Dresda, Liege, Atena, Ierusalim, Maastricht, Ostrawa, „George Enescu” și cu Orchestrele Radio din Bucureşti, Frankfurt, Petrozavodsk, Praga, BBC – Walles. 

A colaborat cu mari dirijori, ca Sergiu Celibidache, Seiji Ozawa, Sir Neville Marriner, Genady Rodjetsvensky, Horst Stein, Sir Charles Groves, și cu soliștii Wolfgang Schulz, Pierre-Yves Artaud, Dan Grigore, Liviu Prunaru Ion Bogdan Ștefănescu, Aurelian Octav Popa, Martin Haselboeck,  Kaspar Zender etc. 

A apărut la posturi de Radio-TV precum: Viena, Copenhaga, Paris, Frankfurt, WQXR New York, BBC, Ierusalim, Praga, Sofia, Budapesta şi Bucureşti.

A înregistrat CDuri și DVDuri la Electrecord, Nemira, Arte Nova, AIX Records.

A susţinut cursuri în Grecia, Irlanda, Ungaria, Franţa, Olanda, Marea Britanie, Cehia, Austria, Serbia, Suedia, Italia, Rusia,  Elveția, Japonia, Croația, S.U.A. şi a fost invitat în juriile concursurilor de harpă din: Israel, Cardiff, Geneva, Lille, Lyon, Viena, Munchen, Belgrad, Sankt Petersburg, Soka, „Lily Laskine”, „Salvi”, „Josef Reinl”, „Martine Geliot”, „Konjovic”, A.R.D. etc.

În 2007 a organizat primul festival și prima expoziție de harpă din România.

Ștefan Ignat10711104_656084417844297_3890627446378202790_n

Baritonul Ştefan Ignat are în palmares roluri principale într-unele dintre cele mai cunoscute spectacole de operă. Este doctor în muzică şi câştigătorul unor distincţii importante, precum Premiul Ohanesian oferit de Forumul Muzical Român, Premiul Special al Guvernului Japonez sau Premiul Revistei Actualitatea Muzicală, obţinut, în 2006, pentru interpretarea rolului titular din opera „Oedipe” de George Enescu. De-a lungul carierei sale, artistul s-a implicat în acţiuni umanitare („de întrajutorare a semenilor mei”), susţinând constant concerte caritabile.

Programul Concertului

Ion Ivan-Roncea

George Enescu – Preludiu în stil vechi
Ioan Căian – Dansuri românești
William Croft – Sarabandă și Ground
Georg Friedrich Haendel – Passacaglia Mateo Albeniz – Sonata în mi bemol major (Presto)

Ian Ladislav Dussek – Sonata în do minor (Allegro, Andante, Rondo) Mihail Ivanovici Glinka – Variațiuni pe o temă de Mozart

Isaac Albeniz – Malaguena Claude Debussy – Fata cu părul bălai Smetana- Trnecek – Fantezia „Vltava”

Stegan Ignat

Acompaniat la pian de Liana Mares, baritonul Stefan Ignat isi va incanta publicul cu cateva fragmente din opera “OEDIPE” de George Enescu .
afis 6 mai omagiu enescu

Read more

Oedipe pe întelesul tuturor – Sinaia

Duminica 3 mai ora 12:00 la Sinaia – Casa memoriala “George Enescu”, va invitam la un concert scoală; un proiect al Fundației „George Enescu” in parteneriat cu Muzeul National „George Enescu”.

OEDIPE PE ÎNȚELESUL TUTUROR

Este nevoie să-l înțelegem pe George Enescu și prin prisma operei Oedipe, singura lucrare lirică (tragedie lirică) ce a necesitat peste 20 de ani de muncă și care, după cum afirma chiar George Enescu, i-a fost și cea mai dragă.

Fundația George Enescu propune o serie de concerte școală în diverse locații cum ar fi școli și licee, facultăți, filarmonici și opere. La aceste concerte vor avea acces toți cei interesați de muzică în general și cei interesați de muzica lui Enescu în special. Vrem să arătăm seva muzicii lui Enescu, modul în care a compus opera Oedipe și elementele la care a recurs compozitorul în vederea realizării capodoperei muzicale. Proiectul își propune să arate, printr-o prezentare amplă, evoluția operei în prima jumătate a secolului XX, perioadă în care George Enescu a compus capodopera universală Oedipe.

Vom face o retrospectiva a acestei opere, cum a luat naștere ideea acesteia precum și concepția dramaturgică generală și strategia laitmotivelor.

Vom arăta publicului o viziune interpretativă a lui Ștefan Ignat, protagonistul a șapte producții, în țară și străinătate, a operei Oedipe.

Dezvoltând personajul Oedipe, rolul principal, vom analiza aspecte ale vocalității întâlnite în opera și relația dintre linia melodică a personajului principal și a celorlalte personaje.

Vor fi prezentate de către interpret cele mai frumoase exemple muzicale din operă.

Prezența ritualurilor, în toate cele patru părți ale operei, ritualul nașterii, al dansului, ritualul funebru și cel al atenienilor, vor fi explicate și exemplificate.

Doinele, bocetele și dansurile ce-și au seva în melosul popular românesc și modul cum George Enescu le-a inclus cu mare măiestrie în discursul dramaturgic al capodoperei vor fi amplu dezvoltate.

De asemenea, vor fi prezentate afișe, fotografii și alte elemente extrase din operă.

Sperăm ca publicul, prin interacționare directă cu protagonistul conceptului, să înțeleagă mai bine modul prin care a fost compusă capodopera enesciană.

Vom prezenta mitul lui Oedipe, de la forma originală a lui Sofocle în Oedipe rege și Oedipe la Colon, la forma lui George Enescu și Edmond Fleg, prin contopirea tragediilor, arătând întreaga viață a eroului antic, de la naștere și până la moarte, totul aflându-se sub semnul destinului.

Vom prezenta scenele operei astfel încât auditoriul să înțeleagă tiparele gândite de George Enescu și stabilirea unei gradații emoționale în cele patru părți ale operei.

În anul 1936, la premiera operei, Henri Pruniers afirma: „O mare operă de artă dramatică ne-a fost, în sfârșit, relevată la operă”.

Arthur Honegger, la 19 martie 1936, afirma: „Ne găsim în prezența operei capitale a unuia dintre cei mai mari maeștri; ea poate susține comparația cu culmile artei lirice.”

oedip-pe-intelesul-tuturor-Sinaia

Read more

Oedipe pe întelesul tuturor

Luni 6 aprilie ora 12:00 la Palatul Cantacuzino, va invitam la un concert scoală; un proiect al Fundației “George Enescu” in parteneriat cu Muzeul National “George Enescu”.

De ce Enescu?

Pablo Casals spunea: „Enescu este cel mai mare fenomen muzical de la Mozart”.

Jehudi Menuhin îl completează: „Pentru mine, Enescu va rămâne una dintre veritabilele minuni ale lumii (…) rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe”.

Muzica lui George Enescu își trage esența din seva folclorului românesc. Prin pana sa, muzica este spiritualizată, sublimată și eliberată de stridențe. Enescu face cu materialul melodic exact ceea ce face Brâncuși cu piatra: îi da zbor. Prin muzica sa (de fapt prin toată viața sa), Enescu atinge cea mai de sus treaptă a muzicii prin cvintupla manifestare a măiestriei sale: violonist, pianist, dirijor, profesor și compozitor. Recunoscut în egală măsură de toți contemporanii săi drept un muzician de geniu, Maestrul redefinește ideea de românitate.

OEDIPE PE ÎNȚELESUL TUTUROR

Este nevoie să-l înțelegem pe George Enescu și prin prisma operei Oedipe, singura lucrare lirică (tragedie lirică) ce a necesitat peste 20 de ani de muncă și care, după cum afirma chiar George Enescu, i-a fost și cea mai dragă.

Fundația George Enescu propune o serie de concerte școală în diverse locații cum ar fi școli și licee, facultăți, filarmonici și opere. La aceste concerte vor avea acces toți cei interesați de muzică în general și cei interesați de muzica lui Enescu în special. Vrem să arătăm seva muzicii lui Enescu, modul în care a compus opera Oedipe și elementele la care a recurs compozitorul în vederea realizării capodoperei muzicale. Proiectul își propune să arate, printr-o prezentare amplă, evoluția operei în prima jumătate a secolului XX, perioadă în care George Enescu a compus capodopera universală Oedipe.

Vom face o retrospectiva a acestei opere, cum a luat naștere ideea acesteia precum și concepția dramaturgică generală și strategia laitmotivelor.

Vom arăta publicului o viziune interpretativă a lui Ștefan Ignat, protagonistul a șapte producții, în țară și străinătate, a operei Oedipe.

Dezvoltând personajul Oedipe, rolul principal, vom analiza aspecte ale vocalității întâlnite în opera și relația dintre linia melodică a personajului principal și a celorlalte personaje.

Vor fi prezentate de către interpret cele mai frumoase exemple muzicale din operă.

Prezența ritualurilor, în toate cele patru părți ale operei, ritualul nașterii, al dansului, ritualul funebru și cel al atenienilor, vor fi explicate și exemplificate.

Doinele, bocetele și dansurile ce-și au seva în melosul popular românesc și modul cum George Enescu le-a inclus cu mare măiestrie în discursul dramaturgic al capodoperei vor fi amplu dezvoltate.

De asemenea, vor fi prezentate afișe, fotografii și alte elemente extrase din operă.

Sperăm ca publicul, prin interacționare directă cu protagonistul conceptului, să înțeleagă mai bine modul prin care a fost compusă capodopera enesciană.

Vom prezenta mitul lui Oedipe, de la forma originală a lui Sofocle în Oedipe rege și Oedipe la Colon, la forma lui George Enescu și Edmond Fleg, prin contopirea tragediilor, arătând întreaga viață a eroului antic, de la naștere și până la moarte, totul aflându-se sub semnul destinului.

Vom prezenta scenele operei astfel încât auditoriul să înțeleagă tiparele gândite de George Enescu și stabilirea unei gradații emoționale în cele patru părți ale operei.

În anul 1936, la premiera operei, Henri Pruniers afirma: „O mare operă de artă dramatică ne-a fost, în sfârșit, relevată la operă”.

Arthur Honegger, la 19 martie 1936, afirma: „Ne găsim în prezența operei capitale a unuia dintre cei mai mari maeștri; ea poate susține comparația cu culmile artei lirice.”

oedip pe intelesul tuturor1

Read more

Emoția zilei: Două fotografii cu George Enescu

… și descoperirea unui blog. Este vorba de un pasionat de fotografie, dar și de frumos și de istorie. Ideea este de o simplitate dezarmantă și de o eficacitate stupefiantă. Autorul blogului colorează fotografii vechi, alb-negru. Nu toate sunt reușite, dar majoritatea lor sunt  extraordinare. Rar se întâmplă să parcurgi un blog de la început până la sfârșit. De data asta, când am ajuns la postarea cea mai veche, mi-a părut rău că asta a fost tot. Sper că va continua. Merită toate felicitările. Blogul de care vorbesc se găsește la acest link: http://colorostariu.wordpress.com și vă îndemn să-l vizitați cât mai curând. 

Îmi permit să preiau două fotografii de pe acest blog, care-l înfățișează pe George Enescu. Cel puțin aceea care-l înfățișează alături de Yehudi Menuhin pare că ar fi fost realizată ieri!

Emoționant. Mai ales că vine la doar câteva zile după ce am scris un articol despre discografia Rapsodiei române nr.1

George Enescu și Yehudi Menuhin - (c) coloRostariu

george-enescu-romanian-composer-violinist-conductor-georges-enesco-violinist-vincent-d-ndy-bach-beethoven-brahms-brahms-oedipe-oedipus

Read more

Salvarea Casei George Enescu din Mihaileni

Din istoria unei case uitate

Autor: Raluca Ştirbăţ – președinta Societăţii Internaţionale George Enescu din Viena
Undeva, în Moldova de Nord, pe un deal din susul apei Siretului, o casă a lui George Enescu stă să se dărâme. Trista privelişte ce se înfăţişează călătorului are la origine un conglomerat de cauze, multe dintre ele fiind ilustrative pentru cunoaşterea incompletă a biografiei compozitorului român.
Schimbarea de decor din 1945, generozitatea lui Enescu, imposibilitatea acestuia de a-şi mai revendica sau măcar îngrijicasa, cauzată de plecarea lui definitivă din ţară în 1946 şi de faptul că a fost silit să renunţe la toate proprietăţile sale, înstrăinarea ei tacită şi tratamentul de care s-a bucurat din partea actualilor posesori de la Mihăileni, îmbinate cu aspectele biografice mai puţin luate în considerare şi având conotaţii de ordin psihologic (divorţul soţilor Enescu) – toate acestea au făcut ca nu doar peste o casă, ci peste o întreagă epocă şi un capitol de decenii al existenţei lui Enescu să se aştearnă un văl de uitare şi de nepăsare.
Placa memorială din marmură albă a dispărut fără urmă de pe zidurile casei după 1989 (valoarea şi istoria ei fiind, în prezent, o piedică pentru cei care vor să o radă de pe faţa pământului), iar mărul din curte, sub care Enescu zăbovea îndelung, şi din care – de fiecare dată, înainte de plecare – „fura” mere pentru drum, a fost tăiat.
Construită de străbunii lui Enescu după mamă, casa din Târgul Mihăilenilor este în sine un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipul de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX, aflată şi ea tot mai mult pe cale de dispariţie.

George Enescu, proprietarul casei de la Mihăileni

Au existat și voci care au afirmat recent că gospodăria de la Mihăileni nu ar fi fost proprietatea lui Enescu. Realitatea este cu totul alta, aşa cum o atestă, în 1932, publicaţia „Moldova Literară” a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni. Informaţia, în mod inexplicabil neglijată, a fost confirmată de curând de un document enescian inedit, pus la dispoziţie nouă în scopul salvării casei şi al introducerii ei pe lista monumentelor de patrimoniu de către domnul dr. Ştefan Botez, nepotul după verişoară al lui George Enescu; bunica domnului Botez a fost Eugenia Dimitriu (născută Partenie), fiica Profirei Partenie, născută Enescu (sora lui Costache Enescu, tatăl compozitorului).

Acest document, pe care l-am publicat în săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură”, nr. 396 din 20 aprilie 2013, confirmă nu doar dreptul de proprietate al lui George Enescu asupra casei din Mihăileni, dar, mai mult, obligă, la aproape un veac de la data aşternerii lui pe hârtie, la salvarea şi restaurarea urgentă a acesteia, aşa cum o impun respectul şi pietatea datorate memoriei marelui compozitor român:


„Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verişoarei mele Eugenia Dimitriu născută Partenie la dispoziţie pe timp nelimitat, atât cât ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinând socoteală de vechime.

George Enescu, Dorohoi, în 28 august/10 septembrie, 1918”
 

Mihăilenii familiei lui Enescu,
un centru muzical ad-hoc

De casa lui Enescu de la Mihăileni se leagă o întreagă istorie, atât pe linia maternă, cât şi pe cea paternă, a rudelor sale, pe care o vom depăna aici cu ajutorul surselor aflate până în acest moment la dispoziţia noastră. Din motive greu de înţeles, enescologia românească s-a aplecat, până în prezent, mult prea puţin asupra familiei mamei compozitorului, deși din neamul Cosmovicilor s-au ridicat oameni de mare valoare și renume, care au contribuit decisiv la dezvoltarea culturii și știinţelor în România. De asemenea, strânsele legături de rudenie și prietenie dintre aceste personalităţi marcante și George Enescu au rămas, în marea majoritate a cazurilor și într-un mod cel puţin ciudat, într-un soi de penumbră.
Străbunicul compozitorului, Costache (după alte surse Emilian), fiul lui Costake Cozma Nestor (sau Nistor, care încă trăia pe la 1800), cel care şi-a schimbat numele în Cosmovici (Cozmovici), a fost un compozitor de muzică psaltică şi lucrări corale, care studiase la Viena și ale cărui manuscrise s-ar fi păstrat în Biblioteca Catedralei din Cernăuţi. Potrivit informaţiilor moștenite prin tradiţia familiei și transmise de Maria Cosmovici fiului său George Enescu, acesta îmbrăcase mai apoi „haina ecleziastică, trecuse în Moldova, ctitorind casa familiei din Mihăileni”. Vărul primar al lui Enescu, compozitorul Alexandru Cosmovici, oferă și alte detalii preţioase despre acest străbun de vază, despre care se ştiu încă prea puţine: „zis episcopul de Rădăuţi”, el „primise de la austrieci, ca blazon de familie obligatoriu, trei cornuri de vânătoare dispuse în treflă”.
Costache (Emilian) a avut trei băieţi: Ioan, Constantin şi Gheorghe. Preotul Ioan Cosmovici (m. 25 august 1878, bunicul după mamă al lui Enescu) avea să se răspopească mai târziu, deşi pe crucea mormântului de la Mihăileni (unde odihneşte alături de fiica Maria şi soţia Zenovia Vogoride, descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova) este trecut ca „Iconomu” – rang onorific acordat preoţilor sachelari cu o activitate bisericească remarcabilă şi merite deosebite, ei având ca semne distinctive în vestimentaţie brâul roşu şi bederniţa. Ioan a avut, la rândul său, trei copii: Maria (n. 1839 sau 1851 – dată încă neclarificată –, mama lui George Enescu, care creşte şi se stinge din viaţă la Mihăileni, la 17 februarie/2 martie 1909), Elena (m. 1872) și Leon (renumitul biolog Dr. Leon Cosmovici, n. 1857 la Sasca Mare, Suceava – m. 1921 la Iași, cu studii primare la Iași, apoi licenţă și doctorat la Sorbona, eminent profesor al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, fondatorul învăţământului de fiziologie animală din România, tatăl pictorului Jean Cosmovici și al compozitorului Alexandru Cosmovici).
Personalitate interesantă, ce-ar merita o mai atentă privire din partea exegeţilor enescieni, preotul Ioan Cosmovici cânta la pian şi la chitară (lucru rar în acele vremuri), aducând în casa de la Mihăileni chiar un pian în toată regula. Acest instrument va fi acelaşi pe care, ceva mai târziu, mâinile micului Enescu vor căuta înfrigurate miracolul polifoniei şi al împletirii armoniilor. Mai mult, vărul lui Enescu, Alexandru, spune că „înainte de a avea o vioară în mână, mama sa îi aşternuse degeţelele pe clape, la o vârstă fragedă”, iar Romeo Drăghici susţine că acesta este „pianul vechi al familiei Vogoride pe care învăţase să cânte, în copilărie, Maria Enescu” şi care, mai târziu, va fi adus de la Mihăileni „într-un car cu paie şi acoperit cu ţoluri”, spre marea bucurie a copilului Enescu.
Ioan Cosmovici a transmis pasiunea şi preocuparea pentru muzică şi fiicei sale Maria, care a primit o educaţie aleasă, cu studii liceale făcute la Cernăuţi, cultivându-i astfel firea extrem de muzicală, căci vocea frumoasă şi-o acompania singură la pian ori chitară. Tatăl şi fiica vor lua în casă lecţii de muzică de la profesori de seamă din Cernăuţi, „tocmiţi” special pentru asta, Ioan devenind un adevărat virtuoz pianist şi un excepţional acompaniator.
Semnalăm – pentru prima oară – o eroare de transcriere, aparţinând lui Bernard Gavoty, din cele 20 de Convorbiri radiofonice cu maestrul (Entretiens avec Georges Enesco, difuzate la Radiodifuziunea Naţională Franceză în 1951 și 1953), care s-a strecurat și a fost preluată ca atare în toate ediţiile volumului Les Souvenirs de Georges Enesco și, implicit, în toate traducerile și scrierile dedicate ulterior compozitorului, care o citează. Enescu spune clar că „mama mea era, ca și tatăl meu, fiica unui preot ortodox” și nu nepoata („ma mère était, comme mon père, la fille d’un prêtre orthodoxe“). Faptul că Enescu ar fi omis o generaţie (și părinţii, și bunicii lui fiind preoţi) ar fi fost, în mod evident, lipsit de orice logică.
Merită subliniată aici componenta nu doar nativ-muzicală, dar şi extrem de cultivată a ramurii materne a familiei lui Enescu, prin preocupările pentru muzica cultă ea depăşind cu mult stadiul unor simpli iubitori-amatori. Este ceea ce o deosebeşte de strămoşii pe linie paternă, la care înclinaţiile muzicale s-au manifestat cu precădere în zona cântării bisericeşti, și asta într-un mod cu totul excepţional: străbunicul compozitorului, Enea Galin (al cărui nume de botez va deveni Enescu), a fost dascăl şi un renumit cântăreţ de strană din Siminicea, adus anume de domnitorul Alexandru Moruzi pentru a sluji în biserica de la Zvoriştea, în (pe atunci) judeţul Dorohoi. Se povestea că oamenii străbăteau distanţe de zeci de kilometri ca să-l asculte. La fel, bunicul lui Enescu dinspre tată, preotul Gheorghe, avea o minunată voce de tenor, cu „viers îngeresc”, rămasă vestită prin părţile locului, de veneau toţi musafirii şi neamurile Moruzeștilor la slujbele lui. Însuși George Enescu avea să povestească peste ani trăirea vecină cu transa de care avusese parte în copilărie la slujba bunicului și care avea să-l marcheze profund – emoţional și muzical: „Eram atât de transportat, încât mă credeam singur lângă altar… O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ţine minte toată viaţa!“. Fiul său Costache, tatăl compozitorului, a moştenit de la preotul Gheorghe admirabila voce de tenor, dar, renunţând la drumul preoţiei și devenind învăţător, avea să înveţe să cânte şi la vioară, a fost dirijor de cor şi dădea adevărate concerte în casă împreună cu soţia sa – el la vioară, iar ea acompaniindu-l la pian ori chitară.
La rândul lui, Enescu a fost hărăzit – pe lângă „prea multele” sale daruri – şi cu o voce cu totul ieşită din comun, fiind asemuit de contemporani cu Şaliapin. Fragmentul din Convorbirile cu Gavoty, în care Enescu redă celebra scenă a Sfinxului din Œdipe, stă mărturie pentru glasul excepţional al maestrului (şi, totodată, pentru filonul de inspiraţie bizantină ce străbate ca un fir roşu capodopera enesciană). Este cunoscut că la reprezentaţia actului III din Siegfried de Wagner, din 1937, de la Bucureşti, din cauza îmbolnăvirii basului şi a absenţei acestuia la repetiţii, Enescu a preluat cu dezinvoltură rolul lui Wotan, oferind de la pupitrul dirijoral o versiune interpretativă care a uluit – prin precizia şi volumul vocii – deopotrivă publicul şi artiştii aflaţi pe scenă.
Revenind însă la rudele-muzicieni din partea mamei, a căror istorie este legată de casa de la Mihăileni, trebuie remarcat unchiul George Cosmovici (n. 1859 la Sasca Mare, Suceava – m. 1927 la Paris), văr primar al mamei lui Enescu, compozitor de succes în epocă, cu studii muzicale la Dresda şi o creaţie componistică bogată: muzică instrumentală, de cameră şi vocală (numeroase lieduri, dintre care multe pe versurile Reginei-poete Carmen Sylva, cu care avea o relaţie apropiată), dar şi opere – reprezentate în teatre lirice europene de prim rang. Merită amintite Fântâna Blanduziei (cu premiera în 1910, la Bucureşti) și mai ales Mărioara (1902), operă în trei acte pe un libret de Carmen Sylva, cu o reducţie pentru pian aparţinând chiar lui George Enescu, pusă în scenă prima dată în 1905 la Neues Deutsches Theater din Praga, care va avea parte şi de o premieră vieneză încununată de succes la Volksoper în 1914 şi chiar de tipărire. Alexandru Cosmovici spune că la această premieră au mers şi membri ai familiei, iar Enescu, venit la Viena special pentru a fi alături, nu a mai putut rămâne la spectacol, fiind nevoit să se întoarcă la Paris pentru a onora alte angajamente. Deși în România opera nu a avut parte de o reprezentaţie nici până în ziua de astăzi, Mărioara avea să figureze în repertoriul teatrelor din Nürnberg (1906), Leipzig (până în 1943), Cernăuţi și Lvov.
Continuând tradiţia, fiica lui George Cosmovici, Maria (Mariana sau Mărioara), pianistă de mare talent, a studiat compoziţia la Paris cu Gabriel Fauré şi André Gédalge (în clasa căruia o introdusese chiar Enescu), dar a pierit în floarea vârstei (în mai 1909), după ce abia absolvise în mod strălucit Conservatorul din Paris. Nu este de uitat nici verişoara Matilda („Matilduţa”, 1887-1916), sora lui Alexandru Cosmovici (din prima căsătorie a tatălui său Leon cu Adèle Blancfort), tot pianistă, care, sfătuită de Enescu, a studiat pianul la Viena, iar mai târziu, în 1906, a devenit soţia compozitorului Alexandru Zirra. 
Interesantă ne apare şi mătuşa (prin alianţă) Eufrosina Aronovici, o austriacă ce absolvise pianul la Conservatorul din Viena şi care a jucat un rol important într-un moment decisiv al educaţiei şi destinului micului Jorj: datorită intervenţiei ei şi a recomandării lui Caudella, Enescu a obţinut acea dispensă de vârstă pentru a putea fi admis la cursurile Conservatorului vienez la doar 7 ani (la 5 octombrie 1888), vârsta minimă fiind de 10 ani (amintim aici că, până la George Enescu, la Viena se mai făcuse o singură excepţie de la această regulă, doar în cazul altui copil-minune, a vienezului Fritz Kreisler, cel care va deveni peste ani, la Paris, un preţios coleg şi prieten al compozitorului român). 
Şi, în sfârşit (dar nu la urmă), este de amintit compozitorul şi muzicologul Alexandru Cosmovici (n. 1901 la Iași – m. 1995 la București), vărul primar al lui Enescu (fiul lui Leon, fratele Mariei Enescu), cu studii la conservatoarele din Iaşi (cu Alexandru Zirra), Milano (cu Carlo Gatti) şi Paris (la École Normale de Musique, cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger), autorul cărţii care limpezeşte şi corectează atâtea aspecte neclare ale biografiei enesciene sau chiar schimbă radical viziunea asupra altora, adesea eronat prezentate. (Să-l menţionăm aici și pe fiul acestuia, Andrei Cosmovici, 1927-2013, reputatul profesor de psihologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.) Se impune ca – într-o nouă Monografie enesciană ce se cere urgent scrisă – informaţiile pe care le oferă volumul lui Alexandru Cosmovici, multe inedite şi prea multe într-un mod inexplicabil ignorate, să ocupe un loc de frunte. 
 
Traumele mai puţin ştiute
ale familiei Enescu
George este al optulea copil al Eneştilor, după un lung şi inimaginabil şir de drame trăite de părinţii săi: Maria a pierdut patru sarcini, alţi doi copii au murit de mici, iar ceilalţi cinci, mai mărişori (între care un băieţel Emil, mort la 6 ani, care se arăta a fi un adevărat geniu matematic, şi o fetiţă Veronica, moartă la 8 ani, cu mare talent la pictură) au fost cu toţii seceraţi de cumplita epidemie de angină difterică, izbucnită în iarna Războiului de Independenţă (1877-1878).
Şi cum nenorocirile nu vin niciodată singure, același an 1878 a mai adus în familia Cosmovici-Enescu un alt eveniment atât de tragic încât pare de necrezut (episod trecut – din motive de neînţeles – cu totul neobservat în scrierile dedicate biografiei compozitorului, deşi el este relatat în detaliu de George Enescu, citat de vărul său Alexandru Cosmovici). Cu ocazia ctitoriei unui monument în memoria ostaşilor români căzuţi în Războiul de Independenţă, ctitorie la care membrii familiei Cosmovici au avut contribuţia cea mai importantă, masa dată în cinstea „târnosirii bisericii” a provocat moartea prin otrăvire – ciuperci, fosfor sau otravă (?!) – a majorităţii celor care au participat la ea. Aşa au pierit în chip năpraznic bunicii lui Enescu, Ioan şi Zenovia Cosmovici, precum şi unchiul său Constantin cu soţia sa Eufrosina, înainte să împlinească vârsta de cincizeci de ani – după cum îi povestea îndurerat Enescu vărului său. Bunicii au fost îngropaţi la Mihăileni, unde odihnesc până în ziua de astăzi, alături de fiica lor Maria, în mormântul pe care cu greu îl descoperi, înecat în iarba deasă şi înaltă a uitării. La auzul veştii, Maria Enescu a avut o cădere cumplită, urmată de o nouă pierdere de sarcină avansată cu repercusiuni grave.
Cumplita imagine descrisă de mama sa avea să-l urmărească pe Enescu decenii la rând, frământările sale întrupându-se peste ani în sfâșietoarele lamentoso-uri din scena cortegiului funerar al actului III din Œdipe, după cum o mărturisea chiar el vărului Alexandru: „Îmi imaginam o hecatombă: tânguirile familiilor ce întovărășesc convoiul ciumaţilor! Mă gândeam cât trebuie să se fi chinuit atunci bătrânii noștri, în acele zile de pomină!”
 
Născut în cămeșa norocului
Părăsind Vornicenii, sat unde Costache Enescu fusese învăţător şi peste care se abătuse cumplita epidemie de difterie, şi lăsând în urmă ţintirimul plin de crucile micuţilor, soţii Enescu se vor muta la Liveni, într-o proprietate cumpărată pentru ei de la familia Vârnav de către unchiul Gheorghe şi mătuşa Eufrosina Cosmovici din Corlăteni, oameni înstăriţi care o iubeau pe Maria ca pe propria lor fiică (ei neavând copii). O căsuţă cu grădină şi livadă frumoasă, retrasă (atunci, ca şi acum), unde peste trei ani de zile, la ceasurile opt ale unei seri de august, aproape nesperat, avea să vină pe lume odorul „farmacat din scăldătoare, trezit în cămeşa norocului”, ce va lumina vieţile atât de încercate ale părinţilor săi. Se împlinea o profeţie…
George Enescu (în actul de naştere Gheorghe, aşa cum se va iscăli, de altfel, deseori) s-a născut, aşadar, în cătunul Liveni-Vârnav, comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi (astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), la 7 august/19 august 1881. În căsuţa din capul satului, Jorjac şi-a petrecut prima copilărie, iar ecourile muzicale ale celor dintâi amintiri ni le va dărui, peste decenii, în geniala suită pentru vioară şi pian Impressions d’Enfance op. 28, compusă la maturitate, în 1938, şi dedicată memoriei lui Eduard Caudella. Peste trei ani, prin 1884, Costache Enescu a luat în arendă proprietăţi ale Aşezământului Institutului Nicolae Sofian din Botoşani, familia mutându-se, în consecinţă, în conacul spaţios şi impunător din satul vecin, de la Cracalia.
Naşterea lui Jorjac le-a adus soţilor Enescu – ne-o spune chiar el în Amintiri – „mai multă spaimă decât bucurie” şi înţelegem de ce va fi, tot după propriile-i mărturisiri, înconjurat de o grijă dusă până la extrem, într-un „climat de vigilenţă înspăimântată” şi o dragoste ca o „căldură de seră, sufocantă şi pasionată”. Nu e de mirare că genialul copil va „creşte prea repede”, iar cheia hipersensibilităţii bărbatului de mai târziu – „un fel de jupuit de viu” („écorché vif“) – o găsim, fără îndoială, în anii copilăriei sale. 
Închis ca într-o colivie (piuitul trist şi singuratic din Oiseau en cage al Impresiilor din copilărie – de fapt, nimeni altul decât Jorjac – înduioşează până la lacrimi), Enescu nu avea colegi de joacă şi orice contact cu persoane străine îi era cu desăvârşire interzis, căci teama părinţilor faţă de o eventuală contaminare era prea mare. Singurele tovarăşe ale copilului erau muzica şi pictura… Şi totuşi, în ciuda clopotului de sticlă sub care era apărat de „boale şi diochi”, copilăria lui Enescu a avut pentru el parfumul de basm rupt dintr-un colţ de rai, în mijlocul naturii şi al „câmpiei moldave, al lanurilor de orz şi porumb, cu fâşiile de codru bătrân, fără vreo fărâmă de lumină la orizont, cu satele vechi zărindu-se printre mesteceni şi sălcii, […] cu biserica frumoasă cu icoane aurite, tremurând vii prin fumul de tămâie. […] Da, aşa arată ţara mea şi tot aşa imaginea pe care am luat-o pretutindeni cu mine”.
„Mais si c’était un piège du Dieu…?“ (Œdipe, actul II)
Anul 1888 a fost unul de răscruce, căci destinul, cu bune şi rele, lucrează pentru micul Enescu, iar drumul său avea să ia o cotitură decisivă. Starea sănătăţii Mariei Enescu dădea semne de îngrijorare, iar familia a venit la Iaşi pentru un control medical aranjat de Dr. Leon Cosmovici (fratele Mariei şi tatăl compozitorului Alexandru Cosmovici) cu colegi ai acestuia de la Facultatea ieşeană de medicină. Li s-a recomandat urgent extirparea radicală a tumorii maligne la Viena, unde se practica deja cu succes operaţia sub anestezie. Această nouă lovitură a sorţii şi zvonul unei alte epidemii de difterie ce ameninţa Moldova, precum şi o anumită răceală tot mai accentuată dintre soţii Enescu au coincis în timp cu sfatul lui Eduard Caudella de a-l trimite pe copil la studii la Viena. Deşi Costache Enescu a făcut în toamna lui 1888 drumul până în capitala Imperiului pentru a-i instala pe copil şi pe mamă într-o pensiune din Apfelgasse nr. 6 (aflată la doar două străduţe de locuinţa lui Brahms), soţii au hotărât ca doar Maria să rămână cu cel mic (Costache fiind, desigur, nevoit să se întoarcă în ţară şi pentru treburile de la moşii). Era, în acelaşi timp, şi o formulă discretă şi elegantă a separării celor doi.
În urma operaţiei de la Viena, viaţa Mariei Enescu a fost salvată şi prelungită cu 21 de ani, ceea ce pentru acele vremuri – și nu numai – era o adevărată minune. Ea nu a rămas, însă, nici un an în capitala Imperiului, neputând să se adapteze climei şi vânturilor Vindobonei. 
 
De la „Jorjîcă”  la Georges-Jacques…
George avea să rămână la Viena în grija minunatei Mademoiselle Lydie Cèdre – guvernanta franceză cu un rol atât de important în formarea lui Enescu, femeie admirabilă, caldă şi extrem de educată, care, conştientă de excepţionala dotare nativă a copilului, i-a modelat şi şlefuit pas cu pas personalitatea, oferindu-i o cultură generală solidă, fiindu-i chiar parteneră-pianistă la patru mâini (de remarcat, gen muzical favorit al copilului-compozitor Enescu). Tot ei îi datorăm şi numele de alint intrat în istorie, căci „Mam’zelle Ledie”, care nu putea nicicum să pronunţe moldovenescul „Jorjîcă”, crezuse iniţial că micul Enescu avea două prenume îmbinate, ca la francezi (Georges şi Jacques) şi îl va reboteza… Jorjac! 
Fireşte că au urmat inevitabilele variaţiuni moldoveneşti pe o temă franţuzească: Jurjac, Jorjacule ori Jorjacu’ tatii… Ea a fost zâna bună a copilului până la vârsta de 10 ani, când acesta se mută în casa din Nibelungengasse nr. 10 a profesorului său Josef Hellmesberger Jr., unde avea să fie practic „adoptat” de acesta, dezvoltându-se într-un climat muzical şi cultural de excepţie, în mijlocul şedinţelor de cvartet ale Hellmesberg-ilor şi fraţilor Rosé (Rosenbaum, originari din Iaşi), cântând după ştimele manuscris ale lui Beethoven, cu un Johannes Brahms ca oaspete de seamă şi nelipsit din această reşedinţă.

Casa de la Mihaileni în interbelic

 

O despărţire tăinuită

Slăbită şi în convalescenţă, Maria Enescu s-a întors în ţară, comunicându-i lui Costache hotărârea ei de a divorţa, determinată, cu siguranţă, şi de cruda şi nefondata mentalitate a vremurilor, conform căreia „racul” era molipsitor, separarea conjugală fiind recomandată. A urmat încercarea dramatică a Mariei de a se călugări la Mănăstirea Văratec, unde, cum era de aşteptat, nu a rezistat mai mult de trei luni asprelor condiţii monahale, iar Costache avea s-o aducă înapoi acasă. După acest trist episod, Maria Enescu s-a retras definitiv în casa părintească de la Mihăileni, soţii reuşind, însă, să ascundă această separare faţă de micul Enescu până în vara lui 1893, când Jorjac absolvea cu brio cursurile Conservatorului din Viena.
Trebuie, însă, subliniat că, deşi nu mai trăiau sub acelaşi acoperiş, relaţia umană şi componenta afectivă dintre soţii Enescu nu va fi fost cu nimic zdruncinată, dimpotrivă. Costache poartă o grijă admirabilă soţiei sale, susţinând-o financiar şi moral, iar surorile sale („scumpa” Tinca – confidenta şi mătuşa preferată a lui Jorjac, ale cărei portrete dezvăluie o asemănare izbitoare cu nepotul George –, Profira Partenie sau Maria Budacă) vor fi în permanenţă alături de Maria Enescu la Mihăileni. Mai mult, se remarcă relaţiile extrem de strânse dintre familiile Enescu şi Cosmovici, precum şi persoana lui Ioan Enescu, fratele lui Costache, preot şi învăţător, paroh ani de zile în Mihăileni, „figură simpatică a clerului dorohoian şi un vrednic slujitor al celor sfinte”, unchi la care Enescu ţinea mult şi la care vom reveni în rândurile de mai jos.
Poate cel mai frumos portret al Mariei Enescu îl schiţează Alexandru Cosmovici, vărul primar al marelui compozitor, reliefând, totodată, cu un fin spirit de observaţie şi duioşie familiară, asemănarea dintre mamă şi fiu: „[…] prin anul 1907, ne vizitase şi mătuşa Maria, mama bădiei Jorj. Venise-n Iaşi, zicea, pentru «doftori». Era slăbuţă, trasă la faţă şi, deşi tânără încă, părea îmbătrânită de suferinţe. Totuşi era vioaie şi ochii ei zvârleau scântei, ca şi-ai bădiei. Se îmbrăca în negru, iar pe cap purta un bariz. Povestea multe şi de toate, cu glas dulce, îmbietor. Ştia şi basme minunate, pe care le rostea atâta de frumos, încât îmi ziceam ce fericit trebuie să fi fost bădia când era mic, ca să tot stea să le asculte”.
Firile profund diferite ale soţilor Enescu au condus, aşadar, la o despărţire ce devenise inevitabilă. Natură delicată, introvertită şi hipersensibilă, Maria Enescu s-a retras tot mai mult, iar melancolia ei a fost adâncită de cumplitele lovituri ale sorţii, pe care le-a suportat cu stoicism. Separarea de copilul iubit a accentuat, se pare, simptomele tot mai evidente ale unei depresii prelungite (şi, din nefericire, netratată în acele vremuri), iar mama compozitorului avea să alunece treptat spre misticism, dând chiar semne de neacceptare a realităţii despărţirii de fiul ei. Romeo Drăghici, pe urmele lui Enescu, dezvăluie imagini sfâşietoare ale unei mame îndurerate ce îmbrăca o păpuşă în hainele lui „Cocuţă” (alintul ei pentru George), legănând-o şi culcând-o în pat cu lacrimi în ochi. La polul opus, Costache – aşa cum ni-l descria chiar Enescu – întrupa imaginea bărbatului „voinic, plesnind de sănătate, degajând o energie binefăcătoare”, energic, vesel şi zgomotos, „intrând fluierând în iatacurile întunecate şi trântind uşa după el, de se clătinau zidurile groase”, în timp ce „coana Marghioliţa, firavă şi tăcută, îşi ducea mâinile la urechi cu o privire dojenitoare”.
Cu delicateţe şi discreţie, soţii Enescu au reuşit să ţină copilul departe de neînţelegerile şi evidenta incompatibilitate dintre ei. Scrisorile lor, pline de căldură, grijă şi diplomaţie, îl făceau să înţeleagă că „sunt bine, sănătoşi”, că-i urmăresc pas cu pas evoluţia muzicală şi-l aşteaptă cu nerăbdare să vină în ţară, în vacanţă, unde şerbetul şi bunătăţile Mariei Enescu erau gata pregătite. Jorjac nu trebuie întristat nicicum, căci studiul în capitala austriacă e greu, tabla de materii încărcată, iar profesorii cum nu se poate mai exigenţi.
 
Prima confruntare cu destinul – divorţul părinţilor
Se pare, totuşi, că anumiţi „binevoitori” au avut grijă ca zvonuri despre problemele conjugale ale părinţilor să ajungă la urechile copilului, astfel încât acesta îi va scrie îngrijorat tatălui său la Cracalia. Răspunsul lui Costache Enescu vine răspicat, dar plin de dragoste şi grijă pentru copilul temător şi necăjit, cerându-i să nu dea ascultare „intrigilor stupide” ale unor „străini răutăcioşi şi nebuni” (cum îi numeşte în scrisoarea către fiul său din 19 februarie 1893) şi să se „ocupe numai de studiile” sale, căci el, tatăl, nu avea „nimica în vedere decât creşterea ta ca singurul copil ce te am şi că te iubesc atâta”.
Strădaniile şi grija părinţilor au dat roade, căci în vara lui 1893, Jorjacul cel „foarte sârguincios şi chiar destul de cuminte” (aşa cum ni se descrie singur cu un zâmbet în colţu’ gurii) obţine la nici 12 ani împliniţi mult râvnita diplomă a Conservatorului vienez cu un succes fulminant, încununat de celebraGesellschaftsmedaille a instituţiei muzicale din capitala Imperiului, distincţie rar acordată. Calificativele lui Enescu la toate materiile de examen sunt de „excelenţă”, iar cronicarii vienezi, care-l numiseră încă de la primele sale apariţii pe scenă „noul Mozart”, spuneau acum despre micul „Georg” Enescu – „der Liebling seines Professors Hellmesberger junior” („elevul preferat al profesorului Hellmesberger Jr.”) și „puștiul din România care a electrizat sala” – că „a intrat deja în rândul virtuozilor”, că a fost „momentul culminant al serii, răsplătit cu aplauze de-a dreptul furtunoase”, că „este deja un iniţiat în toate misterele virtuozităţii moderne”, lăudând, fără excepţie, „bravura și stăpânirea tehnică suverană”, „precizia fără greș a intonaţiei și inteligenţa muzicală de-a dreptul uimitoare”, „sunetul cald și admirabil”, „forţa și înţelegerea muzicală cu totul neobișnuite” și declarând că „micul român face cinste Conservatorului și maestrului său”.
Venit vara în vacanţă, copilul Enescu avea să fie, însă, confruntat cu primul mare şoc al vieţii sale: vede „lucrurile schimbate peste tot”, plânge şi înţelege… Cu inima îndoită de durere, îşi pune părinţii să jure că nu se vor despărţi niciodată. Aceştia îi promit, dar…
Este momentul dramatic care marchează un nou prag de maturizare, forţată şi grăbită, a copilului-adolescent Enescu. În toţi anii ce au urmat, el şi-a împărţit timpul petrecut în România între Cracalia şi Mihăileni, între „casa tatei” şi „casa mamei”, revenind repetat de câte ori îi permitea programul şi aşa încărcat, onorând cât şi cum putea mai bine obligaţiile de inimă impuse de un „domiciliu împărţit”. Este un capitol dureros în biografia enesciană despre care compozitorul, cu discreţia şi eleganţa-i binecunoscute vis-à-vis de viaţa sa intimă, nu vorbeşte, dar care l-a traumatizat, fără îndoială. Un viitor studiu psihologic aprofundat pe această temă, scris cu respectul şi delicateţea cuvenite, s-ar constitui cu siguranţă într-un binevenit şi necesar aport la mai buna cunoaştere şi înţelegere a formării personalităţii extrem de complexe a omului Enescu.
 

O copilărie de poveste la Mihăileni

Este înduioşător şi admirabil modul în care părinţii şi-au dat toată silinţa ca Jorjac să fie fericit şi să sufere cât mai puţin, iar decizia lui Costache de a-l mai trimite încă un an la Viena, pentru a studia în continuare compoziţia cu Robert Fuchs, poate fi interpretată şi ca un mod de a ţine copilul cât mai departe de zbuciumul acestei despărţiri. La rândul său, Enescu, reţinut precum îl ştim, preferă să-şi amintească şi să povestească acele momente fericite ale unei copilării rupte, parcă, din basmele bunicilor.
Bunăoară, bărbatul Enescu se entuziasmează ca un băieţandru amintindu-şi fluturii frumos împodobiţi după care alerga odinioară: „Uite, fluturele acesta eu îl prindeam când eram copil, în livadă la Mihăileni! Îi prindeam cu volocul şi îi puneam în bold. Ce de mai desene şi ce de mai culori!”. Iar deosebirile între podoabele colorate ale fluturilor erau mari, în funcţie de locurile pe unde îi găsea, iar treaba din cale-afară de serioasă, căci „una era câmpia cu holdele de la Cracalia şi alta era dealul Mihăilenilor, din susul apei Siretului şi cu pădurile alăturate!”. Apoi le desena pe toate – păsări, fluturi, flori – cu culori vii aduse din prăvăliile Dorohoiului de un inginer „hotarnic” în care mama sa avea încredere. Şi bădia Jorj depăna mai departe şirul amintirilor, căci pe cât de rezervat şi scump la vorbă era cu străinii, pe atât de mult îşi dădea drumul în familie, cu apropiaţii, istorisind în dulcele grai moldovenesc vrute şi nevrute, cu mult haz şi amănunte, reînviind imagini dragi ale copilăriei dispărute. Tot într-o vară petrecută la Mihăileni, Enescu a văzut „după o ploaie uşoară, coada unui mare curcubeu care «căzuse» chiar în fundul livezii” şi, părându-i-se atât de aproape încât putea să-l atingă, a alergat după el ca să-l prindă şi să facă tumbe în locul unde minunea atinsese pământul, ca să i se îndeplinească orice dorinţă. Jorjac îşi doreşte să-i „meargă bine cu muzica”, să „scrie lucruri frumoase” şi se „repede ca fulgerul să prindă coada curcubeului”. Dar, ca un făcut, curcubeul fugea de el şi nu-l putea prinde… Aproape plângând, se întoarce în casă la mama, care-l ia în braţe şi-l mângâie „cu vocea ei cea blândă”: „Aşa-i în viaţă, dragul meu. Îţi faci mereu iluzii! Dar când să pui mâna pe noroc, el îţi fuge dinainte…”.
Bădia Jorj povestea multe alte întâmplări din casa bunicilor de la Mihăileni – unele trăite de el însuşi, altele auzite de la mama sau unchii săi. Bunăoară, Maria Enescu îşi amintea de-a dreptul îngrozită cum, în urma unei furtuni teribile, „un bulgăre mare de foc, roşu-aprins” se rostogolise pe pardoseala casei, alunecând pe lângă mesenii înlemniţi, atingând apoi bietul bucătar şi omorându-l pe loc. Era vorba de un fenomen atmosferic extrem de rar şi încă puţin cunoscut, numit de ştiinţa actuală „fulger globular”.
Amintirea acestei case a rămas permanent vie în memoria lui Enescu, iar vărul său, Alexandru Cosmovici oferă un detaliu arhitectonic şi o paralelă demnă de interes. El susţine că la vizitarea Vilei Luminiş de la Cumpătu-Sinaia, construită de arhitectul Radu Dudescu după schiţele şi planurile lui Enescu, a fost frapat de aspectul şi modul lateral de aşezare al camerelor pentru oaspeţi, care amintea de „camerele-chiliuţe” din casa străbunilor de la Mihăileni.

„Jucăria” magică: pianul de la Mihăileni

Dar, înainte de toate, resimţim împreună cu maestrul emoţia profundă stârnită de descoperirea instrumentului pian, pentru întâia dată în casa mamei, la Mihăileni. După ce-i făcuse tatălui o primă demonstraţie „într-un deget” pe vioară cu valsul Valurile Dunării al lui Ivanovici – ceea ce-l face pe Costache să exclame în glumă „Măi, tu ai ureche; ai să te faci lăutar!” (observăm aici nuanţa diferită în relatarea aceluiaşi episod de către Enescu vărului său Alexandru şi, mai târziu, lui Bernard Gavoty, înAmintiri: „Tu seras musicien…”) –, Jorjac începu să caute „alte melodii, ale mele, adică încercam să compun”, iar mica scripcă „Platt” adusă de la Iaşi nu prea-l mai mulţămea… În schimb, „mergând vara la casa mamei din Mihăileni şi văzând pianul de acolo pe care mama mi-a cântat, am cerut pe dată ca să luăm pianul cu noi acasă, ceea ce, desigur, nu se putea face. Pianul era din cele grele, iar drumul dintre Mihăileni şi Dorohoi era foarte lung şi plin de hârtoape”. Şi, de îndată ce a avut la dispoziţie un pian, a „schimbat cu adâncă bucurie instrumentul monodic” de până atunci „cu unul polifonic”; „Ce bine era acum să mă desfăşor în acorduri! Un pahar de apă dat unui om însetat nu poate aduce mai multă bucurie…”. „Acum aşază-te, băiete, la pian şi dă-i şi dă-i; că era doar o joacă, singura mea joacă şi nimeni nu zicea nimic!…”.
 
Jorjacu’ tatei și Cocuţa mamei: vacanţe petrecute între saloanele de muzică de la Cracalia și Mihăileni
Bogata corespondenţă enesciană (în pofida faptului că nu-i plăcea scrisul, iar părinţii l-au „ocărât” nu o dată din această pricină) atestă că Mihăilenii şi casa mamei erau o destinaţie preferată de vacanţă nu doar pentru Jorjac, dar şi pentru colegii săi muzicieni ce-l însoţeau în România. Între zidurile casei bătrâneşti de la Mihăileni se perindau musafiri sosiţi de departe, tocmai de la Viena şi Paris; Theodor Fuchs, Karl Jeray, Madame Adrienne Rolland (gazda lui Enescu la Paris), fiica sa Eva (violonista, poate iubirea cea dintâi a adolescentului Enescu), Mam’selle Lydie Cèdre şi alţii erau oaspeţi nelipsiţi şi mult-aşteptaţi, petrecând ceasuri binecuvântate la proprietăţile familiei Enescu din Cracalia şi Mihăileni, ce deveneau, mai ales peste vară, adevărate saloane muzicale.
Răsfoind corespondenţa cu Karl Jeray – prieten drag, apropiat, colegul lui Jorjac de la Viena şi pianist apreciat de acesta, cu care a cântat multe concerte împreună – descoperi rânduri precum: „Ce mai fac părinţii tăi şi draga de măicuţă din Mihăileni?” (Viena, 8 iunie 1895) şi mai departe: „[…] am speranţa că-mi voi petrece vacanţa cea mai fericită în geniala şi fermecătoarea ta apropiere. […]. Mă bucur să văd pe D-ra Cèdre, dar trebuie să mărturisesc că şi mai mult mă bucur să văd pe mama matale”. 
De la Mihăileni, scrisorile Mariei Enescu trădează nerăbdarea abia stăpânită, mama dându-i sfaturi şi-i povestindu-i noutăţile de-acasă: „Din zi în zi aştept venirea matale, apoi din ceas în ceas cu câtă bucurie…”, „[…] florile sunt frumoase, câinele Aladin pocneşte din gură ca un lup…” (recunoaştem în rândurile Mariei un stil epistolar foarte asemănător cu al lui Enescu, plin de delicateţe, umor şi imagini poetice). George şi Karl Jeray ajung împreună la Mihăileni, spre nemărginita bucurie a mamei. Jorjac îi „raportează” tatălui aflat la Cracalia:
 
„Sărut mâna Tată, 
Noi suntem foarte bine. Jeray şi eu cântăm duette mamei care se bucură foarte mult că ne are lângă ea. Jeray desenează în momentul ista casa cum e. Spune-i D-rei Eva că-i mulţumesc pentru amabila scrisoare a D-sale. Complimente D-sale şi lui Mme Rolland de la Mama, Jeray şi de la mine. Sperez că eşti sănătos. Eu sunt sănătos.
Al matale fiu supus, 
George Enescu” (Mihăileni, iulie, 1895)
 
Pe 7 august 1895 (stil vechi) George împlineşte 14 ani, iar aniversarea şi-o petrece împreună cu mama la Mihăileni, care-i scrie tatălui, la trei zile distanţă, pe 10 august 1895:
„Costache dragă, Nespusă bucurie am de copil, suntem bine, mergem la plimbare după-masă…”.
La rândul său, energic şi rezolut ca de obicei, Costache nu-i „slăbeşte” nicicum pe cei de la Mihăileni: 
 
„Marghioliţă, 
Ia spuneţi-mi ce mai faceţi voi acolo, ce face George şi ce mai lucrează, dacă Tinca-i la Mihăileni, că îndată ce se schimbă vremea trimet trăsura (că) pe frigul ista mă tem. […]Omul de la diligenţă’ţi aduce diseară 50 lei. Scrieţi-mi toţi trei…”; iar apoi, nemaiavând răbdare: „Trimet trăsura ca Jorj şi Tinca să vie mâine dimineaţă acasă, n’am mai aşteptat nici un răspuns de la voi că mă tem de vremea asta […]”.
 
Ajuns apoi la Cracalia, unde-l aştepta tatăl său, împreună cu Madame Rolland şi alţi invitaţi, Enescu avea să rămână vreo zece zile, iar Maria Enescu, văzând că întârzie să se întoarcă la Mihăileni, dădea glas neliniştii: „Costache dragă, Te rog decide ziua când au să vie, că vacanţa aproape s’a sfârşit, vai…” (12 august 1895) sau „Aştept copilul şi cu D-na şi D-ra (Mme Rolland şi Eva, n.n.) cu multă bucurie, cred că au să vie cât mai curând, te rog să-mi scrii când au să vie. Dorescu să te văd…”
La venirea toamnei, George şi „trupa” lui se întorc la Paris (Karl Jeray îl însoţeşte până la Viena), iar Maria Enescu rămâne iar tristă şi cu casa goală.
Vedem cum micul Enescu face „naveta” între Cracalia şi Mihăileni, între dorul şi nerăbdarea soţilor Enescu, vizibil „sufocat” de lupta plină de dragoste a acestora de a-şi avea copilul cât mai mult lângă ei. Deşi cam purtat pe drumuri, Jorjac e vesel (sau pare…) şi hotărât să-şi mulţămească părinţii cu prezenţa sa. Şi corespondenţa continuă, de-a lungul anilor, în acelaşi tempo…
 
Târgu’ Mihăilenilor – oază de tihnă și inspiraţie pentru compozitorul Enescu
Mai târziu, în primăvara lui 1900, tânărul Enescu a venit în ţară pentru a susţine la Bucureşti o serie de concerte importante, în triplă calitate de compozitor, dirijor şi solist, printre care: la Ateneul Român, la 19 martie/1 aprilie, Poema Română (cu Carl Flesch în solo-ul de vioară), la 26 martie/8 aprilie (tot la Ateneu) prima audiţie a Fanteziei pentru pian şi orchestră (cu Theodor Fuchs ca solist) sau la 31 martie/13 aprilieAndante religioso pentru două violoncele şi orgă (tot primă audiţie, în cadrul concertului de binefacere de la Biserica Evanghelică, unde şi-au dat concursul Jan Kubelik, Constantin Dumitrescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Jaksch).
După concertele de la Bucureşti, la sfârşit de aprilie, Enescu pleacă împreună cu Theodor Fuchs la Cracalia şi apoi la Mihăileni, ca să ajungă acasă la timp pentru „a mânca cu poftă cozonacii în floare şi povidla” Mariei Enescu. La Cracalia, compune Impromptu pour Piano (13/26 aprilie), se joacă (la 19 ani!) cu Fuchs, aleargă şi călăreşte pe coclaurile moldave. Apoi zăboveşte până prin iunie la Mihăileni, unde compune, la „12/25 Maiu, 1900”, liedurile Plugar (pentru cor, pe versuri de N. Rădulescu-Niger), Die nächtliche Herrschau (pentru bariton, cor şi orchestră, pe versuri de Joseph Christian Zedlitz) şi De ziua ta (18/31 mai, dedicat Aspaziei Zaharescu). Tot în acest răstimp, definitivează, printre altele, Octetul pentru coarde op. 7, dedicat lui André Gédalge (datat Paris, 5 decembrie 1900).
În aceeaşi săptămână, la 28 mai 1900, George îi scrie „Vice-mamei” de la Paris, principesa pianistă Elena Bibescu, iar rândurile sale dezvăluie un tânăr Enescu obosit, golit de puteri, poate chiar luptând cu o uşoară depresie, care-şi recapătă forţele şi buna voie în preajma căldurii materne şi în tihna târgului cel departe de lume. De asemenea, ne oferă un detaliu interesant şi amuzant privitor la viaţa socio-culturală a Mihăilenilor, căci o rudă îndepărtată a principesei Bibescu ajunsese acolo profesoară: 
 
„Prinţesă,
Ce preţios e să ai o mamă care, atunci când te simţi descurajat şi crezi că n-o să-ţi mai revii niciodată, e întotdeauna capabilă să te consoleze! Nu mai sunt acelaşi om care a părăsit Parisul: sper – acum – nu ştiu exact în ce, dar simt în mine nevoia de a vedea un viitor frumos… poate că e primăvara… poate că e liniştea alături de mama mea… […] 
Imaginaţi-vă, Prinţesă, că am făcut cunoştinţă, în acest colţ pierdut, cu o rudă a Dvs. foarte îndepărtată. Mademoiselle Hélène Costaki, din împrejurimile Bârladului, care s-a rătăcit pe aici ca profesoară la şcoala comunală! Este o persoană adorabilă şi am fost uimit să o întâlnesc aici […].
Trăiesc permanent cu impresia că nu fac ceea ce ar trebui să fac şi că sunt pe cale de a deveni un soi de plantă inutilă, care nu face decât să supravieţuiască şi să se odihnească.
Şi totuşi sunt atât de fericit.
Vă rog foarte respectuos şi umil, Prinţesă, să primiţi omagiile mele de recunoştinţă,
Georges Enesco, Mihăileni, 28 mai 1900”
(Scrisoare în limba franceză în original, aflată în colecţia Bibliotecii Musée de l’Opéra, Paris, donaţia Lucie Meyer.)
 
Aşadar, după cum o arată rândurile sale, George se simte tare bine în „târguşorul pierdut”, îşi regăseşte vlaga şi îşi redobândeşte speranţa, simţindu-se chiar fericit. Ne-o confirmă şi alte mărturii, cu acelaşi mesaj, deşi scrise într-un alt registru – schimbat de la limba lui Molière la cea a lui Nică a Petrii.
În cartea sa George Enescu – Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale, Iaşi, 1927, părintele Nicolae Hodoroabă furnizează nenumărate detalii despre familiile Enescu-Cosmovici şi despre puternica legătură afectivă a compozitorului cu Mihăilenii. Bunăoară, împrejurările în care bădia Jorj va fi scris Plugarul sunt redate în rânduri fermecătoare, în dulcele grai moldovenesc, iar talentul de narator al lui Hodoroabă cucereşte irezistibil, scena fiind, parcă, desprinsă din Amintirile lui Creangă. Găsesc de cuviinţă s-o reproduc integral mai jos:
 
„Enescu fiind în Mihăileni la mama sa, făcea dese plimbări până în Sinăuţi la şcoala unde preda moşul său (unchiul său, preotul Ioan Enescu, n.n.). O lua încet pe dealul târgului, apostoleşte – distanţă de 4 km –, şi cu capul gol, cu pălăria în mână, trecea pe lângă pădurea Grigorcea şi prin «Propitură», cobora în sat. Şi părintele numai ce se trezea deodată cu el în clasă, ca c’un cogeamite inspector:
– Ce faci, moşule?
– Ce să fac, nepoate? Ia, luminez şi eu copchiii iştia!… Să-ţi cânt ceva, Jorjîcă, cu şcolarii mei?
– Cântă, moşule, dacă vrai!…
Şi părintele îşi scula prichindeii în picioare şi îşi epuiza în faţa marelui violonist tot repertoriul său patriotic de pe vremea aceea: «Imnul Regal», «Deşteaptă-te Române», «Colo’n Plevna şi’n redute», «Cântecul Griviţei», «Drum bun, doba bate» şi altele. 
– Moşule, să-ţi dau eu un cântec nou să-l cânţi cu băieţii?
– Dă-mi-l, Jorjîcă, că-l iau cu amândouă mânele…
Şi marele compozitor scoase din buzunar o foaie pe care avea pusă pe note poezia lui N. Rădulescu-Niger: Plugarul. Compoziţia poartă data: «Mihăileni, în 12/25 Maiu, 1900» şi o publicăm la sfârşitul acestei cărţi. Preotul o luă bucuros în mâna şi-i zice:
– Bun, acum te rog să mi-o cânţi odată tu, ca s-o prind după ureche, că eu nu ştiu notele.
Şi maestrul se execută.”
 
 
„Ţi-oi scrie peste câteva zile o scrisoare mai lungă…”
La capitolul corespondenţă, trebuie menţionată aici şi una „la nivel înalt”, dintre „două mame” ale aceluiași fiu – Maria Enescu, de la Mihăileni şi Vice-mama Elena Bibescu, de la Paris –, cea din urmă având grijă s-o informeze pe prima de cum îi merge fiului, cunoscând, cu siguranţă, mai vechea problemă a lui George cu scrisul – căci maestrul, după propria-i mărturisire, se exprima mult mai bine pe hârtia cu portative. Enescu detesta scrisorile lungi şi recunoștea că, încă din copilărie, avea o adevărată „oroare” şi era cuprins de atacuri de panică în faţa colii albe. Această „meteahnă” enesciană, cu care toată viaţa a luptat din greu, se agrava, fără îndoială, în momentele sale dificile, pe care nu dorea să le împărtăşească măicuţei grijulii şi cam temătoare, „o biată mamă care mă gândesc neîncetat la mata”. Îşi spăla, însă, păcatele, trimiţându-i o puzderie (uneori zilnic) de superbe cărţi poştale din toate colţurile lumii, una mai frumoasă decât cealaltă, inspirate, colorate, presărate cu şotii, pilde şi calambururi (o adevărată „specialitate” enesciană), subînţelesuri şi apropouri, multe ştiute – fără îndoială – doar de mamă şi fiu. Iar sfaturilor (poate chiar „cicălelilor”) ei materne, tânărul de 21 de ani le răspundea cu mult haz și duioșie, fără să-și ascundă, totuși, o undă de iritare:
 
„Paris, Sâmbătă dimineaţă, 6/19 aprilie 1902
Mameleben,
Tocmai acuma am primit ș’o scrisoare de-a matale unde îmi faci tot aceleași și aceleași recomandaţiuni – bre!
Să știi că eu mă culc sara la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, etc. etc.
Asta nu e viaţă aici, apoi cum să mă obosesc?
Destule sfaturi, mă rog!
Sănătate și voie bună – Ghiţă –”
(Document aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)
 
Vederile sunt iscălite (fără excepţie) cu „GHIŢĂ” – celulă motivică supusă unui intens și elaborat travaliu tematic, din care rezultă un număr infinit de variaţiuni și metamorfoze: de la Ghiţ, Giţ, Ghiţiș, Ghiţișor, Ghiţikuţișor, până la Ghiţkiţ, Ghiţkiţik, Ghiţăkiţghiţăkiţăkiţ și multe, multe altele… Și iată ce-i scria dragei sale „Mameleben” restanţierul la corespondenţă George Enescu, cu vădită autoironie, în 21 martie 1902, din Dorohoi, la doar două ceasuri după ce părăsise Mihăilenii:
 
„Dorohoi, joi sară de la părintele (unchiul Ioan Enescu, n.n.)
Sănătate mamă,
Eată numai 2 ore că m’am dus, ș’așé’ţi scriu – zi de nu’s un băet model?
Tare frumoasă preumblare-am făcut! Înc’o dată sănătate, complimente şi iertăciuni la Cocoane că nu le-am zis bună ziua – zici că pe Dna Bianu o doare’n pântece, aşa-i?
– GHIŢĂ – ”
(Carte poștală cu vederea generală a Dorohoiului și textul „Salutări din Dorohoi”, arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)

 

O bijuterie muzicală zămislită în casa de la Mihăileni și multe coincidenţe tragice

În toamna lui 1901, George Enescu s-a aflat din nou la Mihăileni, unde a lucrat intens, având în acelaşi timp grijă de mama sa, atunci suferindă. Acestea sunt tristele împrejurări ale naşterii Simfoniei concertante pentru violoncel şi orchestră op. 8, compoziţie de mare rafinament şi originalitate, care – deşi primită cu multă reticenţă de criticii timpului – este redescoperită de celiştii contemporani, devenind tot mai mult una dintre piesele preferate în repertoriul acestora. 
Peste decenii, Enescu avea să rememoreze acele momente în Convorbirile cu Gavoty. Rănile lăsate de boala mamei, pe de o parte, şi cele provocate de insuccesul acestei muzici, la acea vreme – chiar vădita maliţiozitate a anumitor critici parizieni (unii au numit-o „Symphonie déconcertante“…) –, pe de altă parte, străbat cu tristă prospeţime din cuvintele sale: „Dacă voiau doar să mă rănească, îşi atinseseră scopul! Am fost cu atât mai lovit de aceste răutăţi cu cât traversam un moment dureros. Scrisesem această operă la ţară, stând lângă mama, grav bolnavă. O îngrijeam cum puteam eu mai bine, dar abia s-a făcut ea sănătoasă că m-am îmbolnăvit şi eu, de o nevroză cardiacă de care am suferit ani îndelungaţi”.
Piesa pare urmărită de ghinion, căci opt ani mai târziu, în preajma primei audiţii absolute de la Paris, evenimentele au luat o întorsătură şi mai dramatică. În iarna lui 1909, starea sănătăţii Mariei Enescu s-a agravat, iar doctorii nu au mai putut face nimic pentru a-i împiedica sfârşitul. Alexandru Cosmovici povestea: „După reîntoarcerea mătuşii Maria la casa ei de la Mihăileni, tata spunea că doctorul prof. Emanoil Riegler de la Facultatea ieşană de medicină, care o consultase, a spus că ea n-ar mai avea mult de trăit. După aproape 20 de ani de la o primă operaţie pentru scoaterea «racului» avut, acesta se reîntorsese şi se întindea încet spre piept şi-nspre rărunchi. Urmau să vină deci zile triste în familie. Bădia Jorj, însă, nu ştia încă nimic despre toate acestea şi îşi vedea netulburat de treburile sale frumoase pe la Paris şi-n lume.”
Prima audiţie a Simfoniei concertante pentru violoncel a avut loc la 13 februarie 1909, la Salle Gaveau din Paris, avându-l ca solist pe Joseph Salmon, cu Orchestre Colonne aflată sub conducerea lui Enescu. Moartea mamei survenea două săptămâni mai târziu, la 17 februarie/2 martie 1909, iar Enescu, aflat la Paris şi anunţat telegrafic, n-a mai putut ajunge la timp nici măcar la înmormântare (ceea ce avea să se întâmple şi zece ani mai târziu, la moartea tatălui, în 23 decembrie 1919).
Pierderea mamei avea să-l lovească profund pe tânărul compozitor, într-o perioadă în care fusese deja rănit de insuccesul parizian a două dintre lucrările sale la care ţinea mult – Octetul de coarde șiSimfonia concertantă (în ambele cazuri, Enescu fiind nemulţumit și de prestaţiile executanţilor) –, de turneul său lipsit de apreciere din Italia (1908) și de moartea prematură la Paris a verișoarei sale Mariana Cosmovici (în mai 1909), tânără compozitoare care promitea enorm. Vărul său Alexandru ne descrie unalt Enescu – dezarmat, vulnerabil, incapabil să-şi mascheze durerea şi aproape doborât de ea: „Era prin toamna anului 1909 când Bădia Jorj trecu din nou prin Iaşi, călătorind de aci spre Rusia, unde avea de dat primele sale concerte în acea ţară. S-a oprit doar o zi la noi acasă. Avea la braţul stâng al hainei şi la palton o largă bandă de stofă neagră şi ochii lui strălucitori erau adumbriţi de o adâncă tristeţe. Îşi lăsase şi o mică barbă de nu-l mai recunoşteam. A vorbit îndelung cu tata şi am observat atunci cum la marginea ochiului său luminos s-a furişat o lacrimă firavă. Da, înţelesesem. În acel an murise la Mihăileni mătuşa Maria, mama lui cea dragă, care era totul pentru el, întreaga sa viaţă”.
 
A fost odată un conac la Cracalia…
Preţioase sunt şi informaţiile părintelui Hodoroabă din interviul luat lui Enescu la Iaşi în 1927 (publicat prima dată în revista „Opinia” şi preluat de autor în volumul mai sus amintit). El depune mărturie că Bădia Jorj – cel supranumit „le Prince de l’archet” şi aclamat în lumea largă – „nu şi-a uitat obârşia, ci, dimpotrivă, se mândreşte cu ea”, căci în timpul turneelor sale prin România venea adesea pe la Cracalia, chiar ani de zile după moartea tatălui său, când în conacul vechi şi odată impunător nu mai locuia nici un membru al familiei Enescu, aici funcţionând acum o şcoală. Îl ruga pe învăţător să-l lase să intre, trecând emoţionat prin toate camerele copilăriei, după care mergea în curte şi bea apă rece de la un şipot făcut de tatăl său, rugându-l pe învăţător să-l îngrijească. La sfârşitul anilor ’20, atunci când preotul Hodoroabă stătea de vorbă cu Enescu, casa se ruina tot mai tare (precum cea de la Mihăileni în zilele noastre), privelişte care-l întrista pe compozitor din cale-afară. El îi spunea preotului „că-l doare inima”, că aici a petrecut mai bine de trei decenii din viaţă şi că a încercat să cumpere casa de la Epitropie, ca s-o salveze, dar n-a reuşit.
Conacul de la Cracalia a ars în anul foametei negre din 1947 în condiţii neelucidate. Locul a fost arat, iar astăzi nimic nu mai aminteşte de faptul că aici s-au născut capodopere muzicale nemuritoare. Doar localnicii mai vârstnici se grăbesc să-ţi povestească, arătând nostalgici cu braţul în sus, spre deal:„Uite, colo, lângă biserică, une’i lanu’ cel’ di păpuşoi, acolo o fost conacu’ boierului Costache, une’o crescut şi compus Bădia Jorj, care ne’o dus faima’n lumea-ntreagă…”.
Iar la Liveni, prin anii ’20 (citim tot la Hodoroabă), uimeşte modul în care un simplu ţăran conştientiza valoarea unei case de patrimoniu, după principiul „omul sfinţeşte locul” şi nu după valoarea intrinsecă a construcţiei:
„ – Da’ casa asta ştiţi cât face?
– Apăi, aşa mult tare, n’a hi făcând e, că-i veche!…
– Ce-are a face, moşule! Dar aici s’o născut cel mai mare muzicant al neamului…
– Hei! Apăi, dacă-i aşa, atunci a hi făcând mult tare!…”
An de an, conu’ Jorj bătea drumuri lungi şi obositoare până la Dorohoi şi Cracalia, pentru a ajunge apoi în – pe atunci – cochetul „Tărg al Nihăleştilor”, răscruce și model de convieţuire interetnică, punct de vamă înfloritor între Moldova şi Bucovina (căci Molniţa devenise râul-hotar cu Austria), centru renumit al olăritului și meșteșugurilor, având chiar o mică viaţă culturală. Subliniez aici încă o dată că în anul 1909, după moartea mamei sale, aşa cum era şi firesc, „fiul ei George, artistul” devine „posesorul casei bătrâneşti” şi „vine în fiecare an în luna octombrie, face panahidă pentru sufletele părinţilor şi moşilor lui”– după cum se precizează în „Moldova Literară”, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, nr. 7-8 din iulie-august 1932.
 
 
Ultimul popas în ţară: la mormântul mamei și al strămoșilor de la Mihăileni
 
Să mai spunem că, în vara lui 1946, înainte de despărţirea definitivă de România, Enescu îşi ia rămas bun de la locurile dragi şi sfinte, într-un adevărat pelerinaj la Liveni, Cracalia, Dorohoi, Şendriceni, Tescani… Popasul cel din urmă va fi la Mihăileni, iar Romeo Drăghici îşi aminteşte: „[…] Apoi, cu tot cortegiul, ne-am dus şi la Mihăileni, la mormântul mamei sale. Aci, a căzut cu capul în ţărână, unde a rămas aşa o jumătate de oră încheiată, meditând. Simţea nevoia să respire aerul de acolo, înainte de despărţire. La plecarea din Mihăileni ne-a spus: «De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung.»”. Nu ştia sau nu vroia să creadă că va fi pentru totdeauna…
Peste câteva zile, pe puntea vasului „Ardealul”, cu care a părăsit la 10 septembrie 1946 ţărmul românesc către America, George Enescu avea să încropească aceste versuri:
„O, Moldovă, draga mea!
Cine pleacă şi te lasă,
E pătruns de jale grea!”
 
În așteptarea restaurării unui monument istoric de valoare naţională
La ora la care aştern aceste rânduri se aşteaptă, încă, decizia definitivă prin care casa, deşi recunoscută încă de la sfârşitul lunii mai de către Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, să capete oficial statutul ce i se cuvine: de monument istoric. România şi autorităţile ei au datoria de a salva acest colţ magic – capitol drag şi sfânt al biografiei enesciene şi sursă de inspiraţie pentru noi, umilii săi colegi de breaslă. Un talentat pianist american şi interpret al muzicii lui Enescu, Christopher Falzone, spunea cu ceva timp în urmă, alăturându-se şi sprijinind campania internaţională de salvare a casei: cum poate fi exprimat în cuvinte „norocul de a merge în acele locuri, de a atinge acelaşi copac, de a privi prin aceeaşi fereastră spre grădina unde Enescu crea şi se plimba, de a respira noaptea acelaşi aer…?” Am căpăta, astfel, o şansă în plus în strădania noastră de descifrare a enigmei inefabilului enescian, a misterului geniului ce nu poate fi cuprins doar citind o partitură.
Nu-mi mai rămâne decât să dau cuvântul părintelui Hodoroabă care, cu aproape un veac în urmă, spera că „generaţiile viitoare vor avea în sufletele lor mult mai desvoltat decât noi cultul oamenilor mari ai ţării”, „nădăjduind că nu se va întâmpla cu casele Enescu ceia ce s’a petrecut cu casa lui Eminescu din Ipoteşti, a lui B. P. Hajdău şi a altor genii ale neamului. Sper că acţiunea ce se va întreprinde în acest scop nu va fi prea târzie. Rog pe bunul Dumnezeu ca glasul meu să nu răsune în pustiu…”.
 
 
Bibliografie selectivă:
1. Bernard Gavoty, Les Souvenirs de Georges Enesco / Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
2. George Enescu. Monografie, de Mircea Voicana, Clemansa Firca, Alfred Hoffman et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei R.S.R., vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1971. 
3. George Enescu, de Fernanda Foni, Nicolae Missir et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Muzicală, Bucureşti, 1964.
4. George Enescu. Scrisori, ediţie îngrijită de Viorel Cosma, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1974 şi 1981.
5. George Enescu. Interviuri din presa românească, ediţie îngrijită de Laura Manolache, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1988 şi 1991.
6. Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.
7. Romeo Drăghici, George Enescu: Biografie documentară. Copilăria şi anii de studii (1881-1900),Muzeul de Istorie şi Artă al judeţului Bacău, 1974.
8. Nicolae Hodoroabă, Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale cu 16 clişee în text, Viaţa Românească, Iaşi, 1927.
9. „Moldova Literară“, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, Nr. 7-8 din iulie-august 1932.
10. Mihăilenii de altădată. Monografii de Nicolae Zahacinschi, Ioan C. Luca şi Zisu Lebel, Editura Fundaţiei „AXIS“, Iaşi, 2002.
11. Clemansa Liliana Firca, Noul catalog tematic al creaţiei lui George Enescu, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010.
12. C.D. Zeletin, Principesa Bibescu. Marea pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007.
13. Viorel Cosma, Enescu azi, Editura Facla, Timişoara, 1981.
14. Viorel Cosma, Muzicieni de altădată. Lexicon biobibliografic, Editura Muzicală, București, 2006.
15. O. L. Cosma, Hronicul Operei Române din București, vol. 1 (1885-1921), Editura Muzicală, București, 2003.
Articol apărut în Historia Special Nr. 4.
Read more

Djuvara: O amintire despre muzica lui Enescu

Următoarele fragmente sunt din cartea de memorii a lui Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (București, 2012, Humanitas). Deși în carte nu este specificată exact perioada, ele consemnează niște amintiri de prin 1950. Neagu Djuvara era atunci refugiat politic în Franța postbelică, într-o situație materială nesigură (așa cum era de regulă pentru foarte multă lume în epocă), departe de familie, rămasă dincolo de cortina de fier, într-o Românie comunizată violent.

Cu câteva luni înainte, avusesem norocul – pe care-l consider astăzi aproape miraculos – să asist la un concert al lui Lipatti la Paris, nu mai știu dacă era la Salle Gaveau sau la Salle Pleyel, și să trăiesc extraordinarul succes pe care îl avea prestația lui. După ultima piesă din program, după frenetice aplauze, s-a îmbulzit o parte din spectatori, în majoritate tineri, până lângă scenă, strigând în cor:
– 
Jésus, que ma joie demeure!… titlul unei corale a lui Bach – la origine pentru orgă, dar transcrisă pentru pian – pe care Lipatti (lucrul era de-acum cunoscut peste hotare) o cânta în ciuda aparentei sale monotonii, cu imperceptibile modulări, aeriene, inimitabile, care stârneau melomanilor un entuziasm de nedescris.[…]

George Enescu

George Enescu

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș cu lemne pentru soba de fontă adaptată cu un burlan la bătrânul cămin. În treacăt, înainte de a ajunge la sobă, aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă Poema română a lui Enescu, care după un șir de arii populare se încheie cu primele acorduri ale imnului național Trăiască Regele… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. Am ascultat nemișcat până la sfârșit, cu gândul departe. Când ultimele acorduri s-au stins, mi-am dat seama că uitasem de mâinile și picioarele înghețate – nu mai simțeam decât lacrimile fierbinți care-mi alunecau pe obraji. Mi-am ascuns fața în palme și am plâns în hohote, în ascuns.

Neagu-Djuvara-Amintiri-din-pribegie

(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie –  București, 2012, Humanitas)

Despre Demnitate

 

Read more

George Georgescu

Biografie

1906 – 1910 – Conservatorul din Bucureşti (a terminat în 4 ani, în loc de 7 ani)
1911 – 1918 – a studiat violoncelul la Berlin, cu cu virtuosul Hugo Becker
4 ianuarie 1920 – a susţinut primul concert la Ateneul Român
1921 – a fost numit Director artistic al Societăţii Filarmonica, al cărei preşedinte de onoare era Regele Ferdinand
1922-1926 şi 1930-1940 – a fost directorul Operei Române
1926-1927 – a condus Filarmonica din New York şi orchestra Operei din Washington, preluând bagheta lui Arturo Toscanini
1927 – 1944 – directorul Orchestrei Filarmonice Române
1944 – a fost “epurat pe viaţă”, acuzat de “crima” de a fi interpretat muzică germană
1947 – la intervenţia autoritară a lui George Enescu, a revenit la pupitru, conducând nu Filarmonica, ci Orchestra Radio
1954-1964 – a redevenit directorul Filarmonicii Române

“Georgescu dragă, Pentru a treia sau a patra oară în viaţa mea de compozitor care a început acum vreo 24 de ani – am avut adevărata emoţie, nespus de dulce, care o resimte autorul când se simte în fine înţeles şi se vede in terpretat cu convingere … îndrăznesc să zic, cu dragoste! Îţi mulţumesc din inimă şi mulţumesc şi tuturor camarazilor din orchestră. Să trăiesşti pentru bucuria noastră a Românilor şi muzicienilor.”           George Enescu, După Simfonia I-a în 25 nov. 1925

Richard STRAUSS, 1921
“Dem lieben meisterschüler und freund George Georgescu in dankbarkeit für hohe künstlerische genüsse zu Bukarest als prophet einer glorreichen dirigentenlaufbahn aufrichtig ergeben.””With my most sincere regards to master student and friend, George Georgescu, and my thanks for the artistry and creative talent he has brought to Bucharest in the beginning of what promises to be a glorious career as conductor.”

Le Courrier Musical, 15 noiembrie 1921
“El debută astfel (ca dirijor) la Berlin, cu orchestra filarmonică, şi, cu toate că şi momentul ales şi naţionalitatea îi erau puţin favorabile, a cucerit publicul şi presa berlineze, care nu ezitară să-l claseze încă de la început într-un plan superior, printre Nikisch, Weingartner şi Richard Strauss… Concertele următoare nu făcură decât să amplifice această excelentă impresie şi această aureolă, atât de uşor cucerite.”

Robert Brussel, Le Figaro, 30 martie, 1926
“Dl. Georgescu posedă în germene sau chiar bine dezvoltate toate calităţile ce compun personalitatea unui mare şef : autoritate naturală, ascendent -asupra orchestrei-, uşurinţă, gesturi elegante; nu e nici avar nici risipitor cu acestea din urmă, şi are exact atâta exuberanţă câtă trebuie pentru a impresiona favorabil auditoriul.”

“Păşim în fiecare săptămână sub cupola Ateneului. Urmărim noi generaţii de interpreţi. Unii excepţionali. Amintirea lui George Georgescu este însă veşnic vie în noi. Concertele sale rămân momente de referinţă ale istoriei veacului.” Iosiv Sava, 1993

“George Georgescu a fost un mare orator muzical pe cheia tumultuosului… Dirijorul domină şi inspiră, stăpâneşte orchestra, fiind conştiinţa ei în act. George Georgescu a fost, nu încape îndoială, un un mare dirijor şi nu pot să-mi închipui orchestra Filarmonică fără el; cel puţin vreau să spun că fără el n-ar fi ajuns la forma de corp constituit.” George Călinescu.

„Ca dirijor, George Georgescu a fost un talent mare, un meșter de necontestat. Eleganța gestului său, firescul actului muzical erau în afara discuției; accentul era pus tocmai pe firesc, pe echilibru, pe avânt. Georgescu iubea voia bună și detesta cazna; pentru el, dirijorul trebuia să fie „născut și nu făcut”. Georgescu a fost un dirijor născut, chiar dacă a fost și violoncelist sau membru al unui cvartet de coarde. Perimetrul său predilect a fost, cred, Beethoven-Brahms-Wagner-Richard Strauss; el cunoștea tradiția interpretării acestei muzici la ea acasă și te convingea prin naturalețea cu care alegea tempii și cu care desena frazele. Totul curgea de la sine, avea monumentalitate, era cald. Din muzica românească prefera desigur pe marele George Enescu și avea o mare simpatie pentru Paul Constantinescu; altminteri, a dirijat multă muzică românească – piese mari și mici. A cântat muzică franceză și muzică rusă; activitatea sa a fost prodigioasă.”     Anatol Vieru.

“Mi-am îngăduit plăcerea de a merge astăzi la repetiţia concursului simfonic. Georgescu a îmbunătățit minunat orchestra și a adus muzicieni excelenţi din Austria, ca să o completeze. Acum este de prima mâna. Ei îşi ţin repetiţiile într-o sală mult prea mică, folosesc nişte dispozitive speciale pentru corzi, un sistem de bile de sticlă sau de lemn care atârnă la capătul lor, facând ca rezonanţa să nu fie prea puternică. S-a cântat ceva dintr-un foarte tânăr compozitor român, Jora. Mi-a placut, deşi, întrucât Jora a dirijat, orchestra a cam luat-o razna. A urmat apoi “Nocturna tragică” de Brahms si “Simfonia a 4-a” de Beethoven. A fost superb. Aveam senzaţia ca toţi porii mei absorbeau muzica.” Regina Maria

“George Georgescu a modelat timp de decenii Filarmonica din București din care a făcut o orchestră de prim rang. El a știut să impună instrumentiștilor români o disciplină cu totul germană, moștenită din anii săi de formație petrecuți la Berlin. (….) Beethoven a fost de la început compozitorul său prin excelență. Studiind simfoniile acestuia cu Nikisch – și indirect cu Strauss pe care l-a urmărit dirijând la Berlin – Georgescu a beneficiat de o abordare deplin modernă a corpusului simfonic beethovenian.” Jean-Charles Hoffelé.

“Muzica este spirit, suflet, care răsună nemijlocit pentru sine însuşi şi se simte mulţumit auzindu-se pe sine.” Hegel (27 august 1770 – 14 noiembrie 1831)

“Muzica e necenzurabilă. Pentru că nu exprimă nimic univoc. A spune despre o melodie că e injurioasă, calomnioasă, servilă etc. e a face simple metafore. În realitate, melodia dă numai fundalul unei teze posibile, niciodată teza însăși. În afara unor coordonate generice, muzica lasă totul pe seama ascultătorului. Ea solicită imaginația mai mult decât oricare altă artă.” Andrei Pleșu

 

Read more

Lawrence Foster: “Enescu is no longer an unknown or exotic name”.

“You are not going to empty the concert hall, should you schedule one of his works”

There are few great musicians of the world so fond of Romania, of Bucharest and of the ‘George Enescu’ International Festival. Not necessarily because his parents were Jews from Romania, because he was an artistic manager in 1998, because he knows all the greatest Romanian conductors, singers and instrumentalists or because he is married to a Romanian lady. Lawrence Foster’s love for us must be sought first of all in Enescu’s scores. And thanks to him, Romania’s fetish composer rejoices an international appreciation.

 

You are one of the pioneers of Enescu’s work all over the world, if not even the first of them. When did you become aware of its value?

I don’t think I am exactly the first one, maybe the first one outside Romania, though my parents were Romanians. But this doesn’t have anything to do with my love for Enescu, born out of my love for Bartok. I’ve always adored him, and the more I conducted his works, the more I discovered that he had a wonderful relationship with Enescu. I realized that everyone was conducting Bartok – not exactly a popular composer, but, in any case, a respected one – , while no one would come close to Enescu, at least for the America of those times. In Europe people would not crowd either, not even for his Rhapsodies. Then I said to myself: ‘Why shouldn’t I do it?’. The more I studied his compositions, the more I discovered how remarkable they were. It was a great pity that they were not scheduled to be played. At the time when I was a music director of the Monte Carlo Orchestra, I was looking for an interesting musical project, and Erato (today’s Time Warner) decided record as much Enescu as I could. We imprinted a lot and when the time came for Oedipus…

… as for EMI…

Yes, because Erato did not have the necessary money for this kind of a recording. I called Alain Lancerot from EMI and I asked him whether he wanted this project. ‘Let me think about it’ was his answer. It was a huge expense. He needed… 45 minutes. He called me back and told me: ‘We’ve got a deal’. We were supposed to record in 1987 with Samuel Ramey as the protagonist. He liked the part a lot, but he had a debut at the same time in Don Giovanni with Herbert von Karajan in Salzburg. He told me that if he recorded Oedipus in June, he would have no voice left for Don Giovanni, and so he cancelled it. We had been thinking who could have replaced him and we decided to wait for two years. José van Dam had told us that if we would wait for a while, he would sing it. We lost Samuel Ramey, but we won van Dam, we lost Marilyn Horne, but we won Marijana Lipovsek.

Marilyn Horne was supposed to be the Sphinx?

Yes. She loved the part, but she couldn’t wait for two years. Lipovsek wasn’t free either, so we recorded her playback. It was all right, because, anyway, the Sphinx is an appreciated part. But Marilyn said she could have never recorded like that.

So, the record companies proposed Enescu, it was not you who had to convince them or to fight with them…

I proposed him, but I did not fight. I got Prince Rainier’s help for the project, because Oedipus was very expensive. The Prince appreciated the idea and financed this recording for the Monaco’s Culture Ministry. Rainier was very interested in developing the Monte Carlo orchestra and in raising its prestige.

Nowadays, where do we place Enescu on the map of classical music?

I still believe that he isn’t as popular as Bartok or Britten, but he is more and more appreciated and played. Many conductors and soloists are approaching his compositions. So does The Academy of Saint Martin in the Fields with the chamber music, Gidon Kremer is one of Enescu’s great supporters. I was once playing with him The Concert for Violin and Orchestra by Brahms and he told me that he had a surprise for me. He played Enescu’s cadence for me. I saw that Vasily Petrenko and the Liverpool Orchestra were playing Suite No 2. As you know, Gennady Rozhdestvensky adored Enescu and played him a lot, and so did Leonard Slatkin. I know that Gustavo Dudamel would like to do something of the kind. I played the Symphony No 3 in Berlin, and Dudamel said it was an amazing music. Pinchas Zuckerman wishes to play Sonatas No 2 and No 3 for violin. Enescu is no longer an unknown or exotic name. You are not going to empty out the concert hall, should you schedule one of his works. Oedipus was also a favourite of many productions. I made it concertant in Barcelona, there was a very beautiful production in Toulouse…

Have you ever thought about doing an Oedipus production also at the Montpellier Radio France Festival?

No, because I am leaving the festival. I don’t appreciate the new orchestra manager, and so I will be leaving it one year sooner. I would have certainly loved doing Oedipus, though so soon after the Toulouse production, it wouldn’t have had a great impact. I had been talking about this with René Koering. I may be doing it with the Gulbenkian Orchestra in about two years, at least big fragments.

Leaving aside your Romanian origins, when did you become aware of Romania’s contribution to the international heritage of classical music?

Ever since I was a child. One of my favourite records was Enescu conducted by Leopold Stokowski. I have always believed that Dinu Lipatti was one of the greatest pianists of all times. Radu Lupu is one of my favourite soloists, and the first recording that he made after he left Romania was Concert No 3 for piano and orchestra by Beethoven with London Symphony and with me. I always liked to help – no, ‘to help’ sounds condescending -, to encourage and to introduce great Romanian artists. I brought Stefan Ruha and Dan Grigore to London and Birmingham, let alone Montpellier where Grigore has already been three times. I have been working with Dana Ciocarlie a lot, too.

Have you had the chance of meeting Sergiu Celibidache?

Yes, I used to go to his rehearsals as often as I could, but I did not want to meet him personally. He was like a hypnotist and I did not want to be under his spell. I thought that the musicians who succumbed to him, except for the very strong ones, nullified their personality. I was afraid. I watched him with a great interest; he was one of the greatest minds and one of the greatest musicians of all times. I only met him once, in the elevator.

And how about Romanian singers?

Last night I was at someone’s place and we were listening to old recordings. It is amazing, but proportionally, I believe that Romania has given to the world more valuable singers than any other country, even Italy. If we start from Stella Roman and Virginia Zeani… we were listening to The Force of Destiny performed by Ludovic Spiess and Nicolae Herlea. You would not hear such voices nowadays. The person who was proposing Herlea said that, to him, Lawrence Tibbett was the greatest. Out of curiosity, I listened to them in parallel. Tibbett was wonderful, but not like Herlea. Maybe his voice was really the most beautiful Verdian baritone voice of all times. The duet of The Force with him and Spiess is incredible. The world has had many great singers, but Romania, this little and unfortunate country has produced an incredible number of singers. Mariana Nicolescu was one of the greatest performers. We could never forget Ileana Cotrubas, and today we have Angela Gheorghiu. To me, she is the voice of the supreme beauty and an accomplished artist. I do not understand all the problems connected to her. We have worked together, and her professionalism was faultless. We had our rehearsals and it was a pleasure to collaborate with her. She is a delicate artist, perhaps one should approach her carefully, but, oh my Lord, the beauty of her voice… Romania has produced many remarkable voices. Marius Brenciu was the winner of the ‘Enescu’ Competition the year when I was the artistic manager. I was proud for him. Look at his career today. And there will be many others. I don’t know what you eat or probably it’s because of the light, the weather, the language… Or maybe the Slavic and Latin genes give us these incredible singers.

You have also been the musical manager of the Lisbon Gulbenkian Orchestra. For how long?

It’s been eight years now. It’s been a great joy. You are going to listen to it, the orchestra is wonderful. When I came here the last time, people were very surprised. No one would expect an orchestra of such quality. I hope you too will think that we’ve improved ourselves. We have a wonderful working atmosphere; we’ve made many recordings for Pentatone, a good company. One of our most recent programmes was based on virtuosity pieces of the Hungarian repertory, with many Romanian accents: Rhapsody I by Bartok, The Romanian Concert by Lygeti, Koday…

Beside Enescu, please name three more composers who made you who you are today!

I cannot! Bruno Walter was asked the same thing and he said that he was too generous for that!

How about five?

No. I could name you a few that I love now. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok and Ravel. I think that Ravel never wrote an unnecessary note, though he wrote many scores.

No Mozart, no Russian composers.

Not now. Tchaikovsky, of course. Yes, Mozart too… Obligé… I used to say that I would take Mozart on a desert island. Now I’m not so certain. The composer that I don’t approach enough is Haydn. I like sinking into his music, but ‘the Baroque fascists’ are waiting for me around the corner. And then, there is this fascination of old instruments… I was telling one of my friends that, if it we ever had the case of a bypass operation, at least he didn’t have the obsession of old instruments… I learned a lot from those people’s efforts and I like listening to some concerts by John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, the great pioneers and exponents of this music. On the other hand, the other day I was listening to a symphony by Haydn conducted by Collin Davis. It was marvelous. On another occasion, I listened to Neeme Järvi with Santa Cecilia Orchestra. Wonderful! Give me a symphony by Haydn or Mozart conducted by Daniel Barenboim. This is not bad at all…

Suppose you were a soloist, who would like to have as a conductor?

Barenboim! He is the world’s greatest conductor! There are others too… it’s hard to say… there are many conductors that I like, but I’ve never thought about who I’d like to have as a conductor… With Barenboim you don’t just play, but you also take your time and study, you study every detail; you take lessons and learn from him, which everyone should try. I think I would like to perform with someone like Dudamel and I would have liked to make music together with George Szell or Bruno Walter. I would have been afraid to play alongside Toscanini. I cannot imagine how I would have survived such an experience, though it seems that he was extremely lenient as an accompanist… There are also less known conductors, but it is a pleasure working with them: Edo de Waart or Jésus Lopez-Cobos… I think I would also have liked playing with Christian Zacharias, whom we listened to last night with the Lausanne Chamber Orchestra. He is a very temperamental musician. I was the artistic manager of the festival in 1998. When Cristian Mandeal replaced me in 2001, he was very gentleman-like to underline at the press conference that the programme of that edition was mostly conceived by Lawrence Foster. I was the musical manager of the Lausanne Chamber Orchestra, and the invitation came from me. That was probably my best investment. They think of Bucharest as their second home. Both the orchestra and Zacharias are so loved here! There were three things that we established for the time when I was the festival manager. I was happy they were so beautifully developed by Mr. Holender. The festival is at an extraordinarily high level! I almost cannot realize how so many ideas are brought together, but the festival is extremely coherent, and the programme is amazing! It’s challenging, it doesn’t just stick to the standard repertory, but there are also so many other interesting works. Let alone the people chosen to perform these works (including Enescu) – sometimes they do it brilliantly, sometimes they don’t. For instance, Valery Gergiev does Symphony No 3, which I have also performed with an Italian orchestra several years ago. I told you that we have initiated three things: the midnight concert series. Everybody was saying ‘It’s not going to work, no one is going to come!’.

Your name was on everyone’s lips this summer when you conducted the orchestra of the most glamorous event of the season: the princely wedding of Monte Carlo.

It was such a joy! The atmosphere was wonderful. Many agreed that the programme was more humane and more emotional than the one of the British royal wedding. It was a pleasure for me to attend the Monegasque marriage. I worked well and relaxed. Albert looks after each detail, Caroline was concerned with how her children were going to sing, all the family behaved wonderfully… To me, it was first of all a homage paid to Prince Rainier and Princess Grace. I am not interested in all the rubbish written about the Grimaldi family. I know their beautiful parts. Any family has problems or bad moments. Since Rainier up to the present, in Monaco, the family has been trying to get involved into noble causes, to use the riches of the country for charity or environment protection. I had the chance of knowing Princess Charlene a little, but I hope she will be able to snub to the tabloids who tried to discredit the beauty of those moments. They are a beautiful pair and I hope they will do a good job. You know, we didn’t have any cameras at the rehearsals, we didn’t have any journalists, we didn’t have any photographers. You could see how the spouses completed each other, and what a beautiful atmosphere there was. Albert came to me, he hugged me, with tears in his eyes… I call him ‘Albert’. We, Americans, don’t think that royalty comes from God, but it is a form of social development. He said: ‘Larry, I’m thinking about a follow-up, because you have conducted at my mother’s funerals’. So it is. In 1982, when Grace had the terrible accident. I was on holiday and I urgently returned to Monte Carlo where, in the Cathedral I conducted the music of the unhappy event. There are so many who say: ‘I am a friend of the Prince, I am a friend of the Princess!’. I think that the longevity and continuation that I enjoy in Monte Carlo are due to the fact that I never said that. Neither myself, nor my wife, Angela, Romania’s honorary consul in Monaco, appointed by Prince Rainier. There had been four candidates. The other three were oligarchs, rich as Croesus. He chose her, being convinced that she was going to do a good job and he never compelled her to take part into the great social events. She does amazing things. Every year she celebrates Romania’s National Day with remarkable musical ensembles, she organized poetry evenings dedicated to Eminescu, soirees about important episodes of Romania’s history, she brought many theatre companies to Monaco. My daughter, Nicole, speaks Romanian very well thanks to my wife. There is already a Romanian group in Monaco. We are in a very close relationship especially with Caroline. Sometimes we go out for dinner or we talk for hours on end. Of all the family, she knows the most about music and it was due to her that that famous Monte Carlo Ballet was rebuilt, one of Europe’s best companies.

Have you ever thought of yourself as an ambassador of Romania?

No. I am not so close to the country. I love Romania, I like coming back here. Maybe I felt a bit like that when I was the festival manager. It’s a too pompous investiture for me. I like to bring me contribution when I can. I appreciate other Romanian composers too, especially Pascal Bentoiu. I have played his works abroad too. I don’t feel an ambassador. I was never appointed that by anyone.

            

Read more

Lawrence Foster: „Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala daca vei programa o lucrare a lui“

Putini sint marii muzicieni ai lumii care sa fie atit de atasati de Romania, de Bucuresti si de Festivalul International „George Enescu“. Nu neaparat pentru ca parintii sai erau evrei din Romania, pentru ca a fost director artistic in 1998, pentru ca ii cunoaste pe toti marii dirijori, cintareti si instrumentisti romani sau pentru ca este casatorit cu o romanca. Iubirea lui Lawrence Foster pentru noi trebuie cautata in primul rind in partiturile lui Enescu. Si gratie lui, compozitorul fetis al Romaniei se bucura de recunoastere internationala.

Sinteti unul dintre pionierii creatiilor enesciene in toata lumea, daca nu chiar primul dintre ei. Cind ati constientizat valoarea acestora?

Nu cred ca sint chiar primul, poate doar primul din afara Romaniei, desi parintii mei erau romani. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea fata de Enescu, nascuta din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat intotdeauna si, pe masura ce il dirijam mai mult, descopeream ca a avut o relatie minunata cu Enescu. Mi-am dat seama ca aproape toata lumea dirija Bartok – nu chiar un compozitor popular, dar, in orice caz, apreciat –, in timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel putin in America acelor vremuri. Nici in Europa lumea nu se prea inghesuia, nici macar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: „De ce sa n-o fac eu?“. Din ce ii studiam compozitiile, din ce descopeream cit de remarcabile sint. Era mare pacat ca nu se programau. Cind eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, cautam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astazi) a decis sa inregistram cit de mult Enescu puteam. Am imprimat mult si a venit momentul pentru Oedipe…

…dar pentru EMI…

Da, pentru ca Erato nu avea banii necesari unei asemenea inregistrari. L-am sunat pe Alain Lancerot de la EMI si l-am intrebat daca vrea el acest proiect. „Lasa-ma sa ma gindesc“ a fost raspunsul lui. Era o cheltuiala uriasa. A avut nevoie de… 45 de minute. M-a sunat inapoi si mi-a spus: „Se face“. Trebuia sa inregistram in 1987, cu Samuel Ramey in rolul titular. I-a placut mult rolul, dar tot atunci trebuia sa debuteze in Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus ca, daca va inregistra Oedipe in iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, asa ca a anulat. Ne-am tot gindit cine ar fi putut sa il inlocuiasca si am decis sa asteptam doi ani. José van Dam ne spusese ca, daca mai asteptam putin, il va cinta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am cistigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am cistigat-o pe Marijana Lipovsek.

Marilyn Horne trebuia sa fie Sfinxul?

Da. I-a placut rolul la nebunie, dar nu putea sa astepte doi ani. Nici Lipovsek nu era libera, asa ca am inregistrat cu ea in playback. A fost in regula, pentru ca, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn insa a spus ca nu ar fi putut niciodata sa inregistreze asa.

Asadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu dvs. a trebuit sa ii convingeti sau sa luptati cu ele…

L-am propus, dar nu am luptat. Am primit si ajutorul Printului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Printul a apreciat ideea si a finantat aceasta inregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat sa dezvolte Orchestra din Monte Carlo si sa ii creasca prestigiul.

Astazi, unde il plasam pe Enescu pe harta muzicii clasice?

Cred ca inca nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce in ce mai apreciat si mai cintat. Multi dirijori si solisti ii abordeaza compozitiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de camera, Gidon Kremer este un mare sustinator al lui Enescu. Cintam cu el odata Concertul pentru vioara si orchestra de Brahms si mi-a spus ca are o surpriza pentru mine. Mi-a cintat cadenta lui Enescu. Am vazut ca Vasily Petrenko si Orchestra din Liverpool cinta Suita a II-a. Dupa cum stiti, Gennady Rozhdestvensky il adora pe Enescu si il cinta mult, la fel si Leonard Slatkin. Stiu ca Gustavo Dudamel vrea si el sa faca ceva. Am cintat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus ca este o muzica uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea sa cinte Sonatele a doua si a treia penru vioara. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala daca vei programa o lucrare a lui. Oedipe, de asemenea, se bucura de multe productii. Eu l-am facut concertant la Barcelona, a fost o productie foarte frumoasa la Toulouse…

V-ati gindit sa faceti o productie de Oedipe si la Festivalul Radio France de la Montpellier?

Nu, pentru ca parasesc festivalul. Nu il apreciez pe noul director al orchestrei, asa ca plec de acolo cu un an mai devreme. Sigur ca mi-ar fi placut sa fac Oedipe, desi atit de aproape de productia din Toulouse nu ar fi avut un mare impact. Vorbisem despre asta cu René Koering. Poate il voi face cu Orchestra Gulbenkian peste vreo doi ani, cel putin mari fragmente.

Lasind de-o parte originile dvs. romanesti, cind ati devenit constient de contributia Romaniei la patrimoniul international al muzicii clasice?

Inca de cind eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut ca Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianisti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre solistii mei preferati, iar prima inregistrare pe care a facut-o dupa ce a parasit Romania a fost Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra de Beethoven cu London Symphony si cu mine. Mi-a placut mereu sa ajut – nu, „sa ajut“ suna condescendent –, sa incurajez si sa prezint mari artisti romani. I-am adus pe Stefan Ruha si pe Dan Grigore la Londra si Birmingham, ca sa nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocirlie lucrez mult, de asemenea.

Ati avut ocazia sa il intilniti pe Sergiu Celibidache?

Da, mergeam cit de des puteam la repetitiile lui, dar n-am vrut sa il cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut sa ramin sub vraja sa. Mi se parea ca muzicienii care ii sucombau, cu exceptia celor foarte puternici, isi anulau personalitatea. Mi-a fost teama. L-am urmarit cu mare interes, a fost una dintre marile minti si unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am intilnit doar o data, in lift.

Si dintre cintaretii romani?

Eram la cineva acasa aseara si ascultam inregistrari vechi. E uimitor, dar, proportional, cred ca Romania a dat lumii cintareti valorosi mai mult decit orice alta tara, chiar si Italia. Daca pornim de la Stella Roman si Virginia Zeani… Ascultam Forta destinului cu Ludovic Spiess si Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea imi spunea ca, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat in paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate ca vocea lui a fost, cu adevarat, cea mai frumoasa voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forta cu el si cu Spiess e incredibil. Lumea a avut multi cintareti mari, dar Romania, aceasta tara mica si oropsita, a produs un numar incredibil de cintareti. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubas, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseti si o artista desavirsita. Nu inteleg toate problemele legate de ea. Am lucrat impreuna de doua ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisura. A repetat si a fost o placere sa colaboram. E o artista delicata, poate ca trebuie sa o abordezi cu grija, dar, Doamne, frumusetea vocii ei… Romania a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a cistigat Concursul „Enescu“ in anul in care eu am fost director artistic. M-am mindrit cu el. Iata ce cariera face astazi. Si vor mai fi si altii. Nu stiu ce mincati sau poate e de la lumina, de la vreme, de la limba… Sau genele slave si latine ne dau acesti cintareti incredibili.

Sinteti si directorul muzical al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona. De citi ani?

S-au implinit opt ani. A fost o mare bucurie. Veti auzi, este o orchestra minunata. Cind am venit aici ultima data, lumea a fost foarte surprinsa. Nimeni nu se astepta la o orchestra de o asemenea calitate. Sper sa vi se para si dvs. ca am devenit si mai buni. E o atmosfera de lucru minunata, am facut multe inregistrari pentru Pentatone, o companie buna. Unul dintre cele mai recente programe ale noastre a fost bazat pe piese virtuozistice din repertoriul ungar, cu multe accente romanesti: Rapsodia I de Bartok, Concertul romanesc de Lygeti, Kodaly…

Pe linga Enescu, va rog sa imi numiti trei compozitori care v-au facut sa fiti cine sinteti astazi!

Nu pot! Bruno Walter a fost intrebat odata acelasi lucru si a spus ca are o inima prea mare!

Cinci?

Nu. V-as putea spune citiva pe care ii iubesc acum. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok si Ravel. Cred ca Ravel nu a scris niciodata o nota in plus, desi a scris multe note.

Nu Mozart, nu compozitori rusi.

Nu acum. Ceaikovsky, fireste. Da, si Mozart… Obligé… Obisnuiam sa spun ca, pe o insula pustie, l-as lua pe Mozart. Acum nu mai sint atit de sigur. Compozitorul pe care inca nu il abordez suficient este Haydn. Imi place sa ma scufund in muzica lui, dar „fascistii Barocului“ ma asteapta la cotitura. Si apoi, mai este si toata aceasta fascinatie a instrumentelor vechi… Ii spuneam unui prieten ca, daca vreodata se va pune problema unei operatii de bypass, macar el sa nu aiba obsesia instrumentelor vechi… Am invatat foarte mult din demersurile acestor oameni si imi place sa ascult unele concerte ale lui John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, marii pionieri si exponenti ai acestei muzici. Pe de alta parte, zilele trecute ascultam o simfonie de Haydn dirijata de Colin Davis. Era superb. Cu alta ocazie, i-am auzit la radio pe Neeme Järvi cu Orchestra Santa Cecilia. Minunat! Dati-mi o simfonie de Haydn sau de Mozart dirijata de Daniel Barenboim. Nu-i rau deloc…

Daca ati fi fost solist, cine v-ar fi placut sa va dirijeze?

Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi si altii… Greu de spus… Sint multi dirijori care imi plac, dar nu m-am gindit cine mi-ar fi placut sa ma dirijeze pe mine… Cu Barenboim nu cinti, pur si simplu, ci stai si lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lectii si inveti de la el, ceea ce ar trebui sa incerce toata lumea. Cred ca mi-ar placea sa cint cu cineva ca Dudamel si mi-ar fi placut sa fac muzica impreuna cu George Szell sau Bruno Walter. Mi-ar fi fost frica sa cint cu Toscanini. Nu-mi imaginez cum as fi supravietuit unei asemenea experiente, desi se pare ca era extrem de ingaduitor ca acompaniator… Sint si dirijori mai putini cunoscuti, dar o placere sa lucrezi cu ei: Edo de Waart sau Jésus Lopez-Cobos… Cred ca mi-ar fi placut sa cint si cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecuta cu Orchestra de Camera din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al festivalului in 1998. Cind Cristian Mandeal mi-a luat locul, in 2001, a fost foarte elegant si a subliniat la conferinta de presa ca programul acelei editii a fost facut, in cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Camera din Lausanne, iar invitatia a venit din partea mea. Poate ca a fost cea mai buna investitie a mea. Ei considera Bucurestiul acum ca a doua lor casa. Si orchestra, si Zacharias sint atit de iubiti aici! Trei lucruri am stabilit cit timp am fost director al festivalului. Ma bucur ca ele au fost dezvoltate atit de frumos de domnul Holender. Festivalul este la un nivel extraordinar! Aproape ca nu-mi dau seama cum sint aduse laolalta atitea idei, dar festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate moneda pe repertoriul standard, ci sint atit de multe lucrari interesante. Nu mai vorbesc de oamenii alesi sa interpreteze aceste lucrari (inclusiv Enescu) – citeodata o fac cu brio, uneori nu. Iata, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cintat-o si eu cu o orchestra italiana acum citiva ani. Va spuneam ca am initiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul noptii. Toata lumea spunea „n-o sa mearga, nu va veni nimeni!“.

Numele dvs. a fost pe buzele tuturor vara aceasta, cind ati dirijat orchestra pentru poate cel mai stralucitor eveniment al sezonului: nunta princiara din Monte Carlo.

Ce bucurie a fost! Atmosfera a fost minunata. Multi au fost de parere ca programul a fost mai uman si mai emotionant decit la nunta regala britanica. A fost o placere sa iau parte la casatoria monegasca. Am lucrat bine si relaxat. Albert are grija de fiecare detaliu, Caroline s-a ingrijit de cum vor cinta copiii ei, toata familia s-a purtat minunat… Pentru mine, a fost in primul rind un omagiu la adresa Printului Rainier si a Printesei Grace. Nu ma intereseaza toate mizeriile care se scriu despre familia Grimaldi. Cunosc partile lor frumoase. Orice familie are probleme sau momente proaste. De la Rainier incoace, in Monaco, familia a incercat sa se implice in cauze nobile, sa foloseasca bogatiile tarii in actiuni de binefacere sau de protectie a mediului. Am avut ocazia sa o cunosc destul de putin pe Printesa Charlene, dar sper sa le dea peste nas tabloidelor care au incercat sa compromita frumusetea acelor momente. Sint o pereche frumoasa si sper ca vor face treaba buna. Stiti, la repetitii nu am avut camere, nu am avut jurnalisti, nu am avut fotografi. Puteai sa vezi cum sotii se completau unul pe celalalt, ce ambianta frumoasa era. Albert a venit la mine, m-a imbratisat cu lacrimi in ochi… Eu ii spun „Albert“. Noi, americanii, nu credem ca regalitatea vine de la Dumnezeu, ci ca este o forma de dezvoltare sociala. Mi-a spus: „Larry, ma gindesc la continuitate, pentru ca tu ai dirijat si inmormintarea mamei mele“. Asa este. In 1982, cind Grace a avut teribilul accident. Eram in vacanta si m-am intors de urgenta la Monte Carlo unde, in Catedrala, am dirijat muzica nefericitului eveniment. Sint atitia care spun: „Sint prieten cu Printul, sint prieten cu Printesa!“. Cred ca longevitatea si continuitatea de care ma bucur in Monte Carlo se datoreaza faptului ca eu nu am spus niciodata asta. Nici eu, nici sotia mea, Angela, consul onorific al Romaniei in Monaco, numita de Printul Rainier. Au fost patru candidati. Ceilalti trei erau oligarhi, putred de bogati. El a ales-o pe ea, fiind convins ca va face o treaba buna si niciodata nu a obligat-o sa ia parte la marile evenimente sociale. Face lucruri nemaipomenite. Sarbatoreste in fiecare an Ziua Romaniei cu ansambluri muzicale remarcabile, a organizat seri de poezie din creatia lui Eminescu, serate despre episoade importante din istoria Romaniei, a adus la Monaco mai multe companii de teatru. Fiica mea, Nicole, vorbeste foarte bine romaneste gratie sotiei mele. E deja un nucleu romanesc la Monaco. Mai ales cu Caroline sintem in relatii foarte apropiate. Citeodata iesim la cina sau stam de vorba ore intregi. Din toata familia, ea stie cel mai mult despre muzica si ei i se datoreaza reconstructia celebrului Balet din Monte Carlo, una dintre cele mai bune companii din Europa. Fac treaba buna.

V-ati gindit vreodata la dvs. ca la un amabasador al Romaniei?

Nu. Nu sint atit de apropiat de tara. Iubesc Romania, imi place sa revin aici. Poate m-am simtit un pic asa cind eram director al festivalului. E o investitura prea pompoasa pentru mine. Imi place sa contribui atunci cind pot. Apreciez si alti compozitori romani, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cintat lucrarile si in strainatate. Nu ma simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.

Marius Constantinescu, TVR Cultural

Read more
Enable Notifications    OK No thanks