fbpx

Jin Wang

Emoția zilei: În amurg

Joi, 9 ianuarie 2014, la Ateneul Român – Concert de Anul Nou
Richard Strauss – Suita Cavalerul rozelor
Richard Strauss – Ultimele patru cântece
Johann Strauss – Uvertura operetei „Liliacul”, Aria Adelei “Mein Herr Marquis” din opereta „Liliacul”, Polka „La vânătoare”, Uvertura operetei „Voievodul ţiganilor”, Valsul „Voci de primăvară”
Jin Wang – New Year’s Waltz
Johann Strauss – Valsul Dunărea albastră”
Irina Iordăchescu (soprană), Jin Wang (dirijor), Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Programul primului concert din 2014 al Filarmonicii George Enescu a ținut de o aparentă logică: valsuri și muzică lejeră à la Neujahre Konzert, alături de inaugurarea anului Richard Strauss (se împlinesc 150 de ani de la nașterea compozitorului). Încercând să împace și capra și varza, alăturarea ultimelor patru lieduri (impregnate de subtilitate, filosofie și de o emoție foarte personală) de valsurile ușuratice ale lui Johann Strauss (și asta chiar pe fondul unui conflict între orchestră și management) nu a făcut decât să creeze un afiș incomprehensibil. Publicul a umplut sala (pentru valsuri), dar liedurile au plictisit probabil pe mulți dintre amatorii de operetă. Așa cum, pentru cei (foarte puțini) care veniseră să asculte liedurile, partea a doua era aproape inacceptabilă. Ca să nu creez nici un fel de așteptări greșite cititorilor, voi spune încă de aici că am plecat la pauză. Dar nu pentru că ar fi fost un concert ratat. Dimpotrivă!

Richard Strauss a fost unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX și geniul său a fost răsplătit material, el nu se înscrie, în nici un caz, în clișeul artistului recunoscut abia postum, după o viață chinuită și plină de greutăți. Spre sfârșitul vieții, creația sa a fost catalizată de drama războiului dar și de drama sa personală, aceea a unei relații pline de ambiguitate cu regimul nazist: o colaborare rușinoasă pentru maniheiștii grăbiți, o situație fără ieșire pentru empaticii apolitici (nora lui Strauss era evreică și opoziția compozitorului față de Hitler ar fi putut avea urmări tragice în familie). În 1948, împăcat cu gândul că sfârșitul e aproape, dar conștient și de faptul că lumea din care făcea parte a dispărut, Strauss scrie o ultimă compoziție, patru cântece a căror temă centrală este moartea. Liedurile sunt acompaniate de orchestră, nu de pian, și sunt scrise pentru vocea de soprană (în minte a avut-o pe Kirsten Flagstad, care le-a și interpretat pentru prima dată, după moartea compozitorului). Nu este o muzică foarte accesibilă, deși pentru ascultătorul neavizat amestecul de tristețe dar și de seninătate cu care bătrânul își scrutează amurgul este evident. Într-un fel, semnificația acestei ultime lucrări este pentru compozitorul german aceeași ca a Requiem-ului de Mozart sau a lui Stabat mater de Pergolesi. Dar ceea ce lipsește este melodrama, romantismul, patetismul, pe scurt, tocmai teatrul, care i-a fost atât de drag lui Strauss, înlocuite de o contemplație serenă, de o acceptare a sfârșitului despre care sunt lăsați să vorbească spectatorii, cu toții puși în postura de comentatori postumi ai acestui final, constrânși să nu poată rosti decât un epitaf elogios. Și poate că din acest motiv, înregistrările cele mai bune (care abundă, ca nicăieri în altă parte) să fie tocmai cele în care soprana (și le-au cântat aceste cântece toate sopranele mari) își reține orice afectare provenită din muzica de operă și doar recită cântând o amintire sinceră pentru un tată sau pentru un bunic plecat sau doar aflat aproape de sfârșit. Dar în același timp, Strauss pune în aceste cântece o senzualitate inimaginabilă, dar una superioară, în care doar frumusețea vocii de femeie este cea care mângâie, mai tandru decât orice sărut.

Concertul de la Ateneu a început cu o suită orchestrală cu muzica din opera Der Rosenkavalier, despre care nu vreau să comentez prea mult, în afară de faptul că am remarcat înclinația lui Jin Wang mai degrabă spre respirația frivolă a valsului decât spre delicatețea muzicii din operă. Un fel de preambul al programului de după pauză, probabil.

irina-iordachescu

Irina Iordachescu – (c) Romeo Zaharia

Apoi, Irina Iordăchescu a început să cânte Frühling, un pic nesigur în registrul grav. Soprana a acuzat o răceală care a chinuit-o în ultimele zile, fiind la un pas de forfeit. S-a descurcat însă cu bine apoi, până la finalul liedului. September însă, a fost cu totul altceva. Mi s-a părut, senzația neputând să dispară până la sfârșit, că Irina Iordăchescu a luat aceste lieduri ca pe ceva personal. Vocalizele din Der Sommer schauert și apoi din Sommer lächelt erstaunt und matt au împins vocea până la limitele ei, consumând-o, dar cu o emoție infinită. Pur și simplu al doilea lied a fost superb. Beim Schlafengehen, care urma, nu avea decât să ducă și mai departe această interpretare foarte plină de suflet. Iar Jin Wang a însoțit-o. Solo-ul de vioară a fost discret, dar nici nu putea fi altfel, ar fi stricat totul, pentru că ultima strofă a fost cântată doborâtor. Până unde se va ajunge atunci la Im Abendrot? Ei bine, până la transcendental. Irina Iordăchescu și-a învins aici orice slăbiciune, ca și cum n-ar fi existat niciuna, niciodată, și a livrat o interpretare atât de vibrantă, încât trilul ciocârliilor, din partitura orchestrală, care însoțește celebrele versuriZwei Lerchen nur noch steigen/ nachträumend in den Duft, a căpătat deodată puterea de a emoționa el singur un spectator adus deja la limita în care muzica a ajuns să-i declanșeze cele mai personale nostalgii. Am rămas efectiv privind în gol, după ce versurile lui Joseph von Eichendorff s-au terminat și lunga coda orchestrală relua tema morții și a transfigurării, și apoi am văzut cu ochii minții, nu mint pe nimeni, două suflete urcând spre cer, înlănțuite, ca două ciocârlii, cred că erau bunicii mei… Iar când am început să-mi revin, privind spre scenă, am văzut-o pe Irina plângând și ea…

Așa că m-am căznit să traduc acest ultim cântec, după versiunile din limba germană (pe care n-o stăpânesc), engleză și franceză. Versurile sunt mai jos. Muzica? N-o să pun nici un link. Mergeți la Ateneu s-o ascultați și mâine. Sau dacă nu, în martie, la Sala Radio, unde Irina Iordăchescu o va cânta din nou.

La amurg
Prin bucurie și tristețe
Am mers ținându-ne de mână.
Și-acum, ne odihnim senin
Ajunși la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde,
Cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalță
Visând, în aerul înmiresmat.
Vino și lasă-le să zboare,
Acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru,
Însingurării să-i fugim!
O, vastă și tăcută pace,
Atât de-adâncă-n asfințit!
Drumul cât ne-a istovit –
Poate că-nseamnă… moartea?
Read more

Requiem la Ateneu

Requiem la Ateneu

4 iulie 2013, joi, la Ateneul Român

GIUSEPPE VERDIMessa da Requiem
Dirijor: Jin Wang
Orchestra și Corul Filarmonicii “George Enescu” (dir. cor: Iosif Ion Prunner)
Sorina Munteanu (s), Carmen Topciu (a), Ionuț Popescu (t), Bogdan Taloș (b)

Final de stagiune și la Ateneu, cu un program identic cu al spectacolului final al Orchestrei Naționale Radio: Requiem-ul de Verdi, la o distanță de două săptămâni. Automat comparațiile devin inevitabile. Într-o țară care a pierdut demult legătura cu muzica sacră, înlocuită zeci de ani de proletcultism, redescoperită prea timid după 1989, cum va arăta viziunea unui dirijor de origine chineză asupra uneia dintre cele mai romantice și spectaculoase compoziții ale muzicii creștine?

Ceva neobișnuit s-a putut observa chiar înainte de începerea concertului, atunci când muzicienii și-au ocupat locurile. Corul a fost împărțit în două și plasat pe marginile scenei, amintind de imaginea primei reprezentații de la Teatro alla Scala, din 1874. Apoi, trompetele care încep Tuba mirum au apărut lângă scenă, pentru a provoca un efect și mai spectaculos pentru una dintre piesele muzicale cele mai intense sonor din istoria muzicii.

Verdi - Requiem - Teatro alla Scala, 1874

Verdi – Requiem – Teatro alla Scala, 1874

Jin Wang a imaginat o imensă emoție, plină de dramatism. Nu și-a propus să leviteze odată cu muzica. Ci să se lase copleșit de ea și de filosofia ei. Drept urmare, Dies irae,leit motivul Requiem-ului, a fost de o violență ieșită din comun. Extincția totală, de dincolo de moarte, cea a Judecății de Apoi, este scrutată recurent cu teamă de tot mai bătrânul compozitor. Impresia este a unei muzici neomenești. Iar percuția comandată de Jin Wang a fost de o intensitate extremă, pe care toată lumea a observat-o. Alămurile din Tuba mirum, de care aminteam mai devreme, au cântat într-un soi de concert, la rândul său solemn și înfricoșător. Îmi vine să cred că, dacă Christian Badea a construit în ultimii ani un sound al orchestrei, tridimensional și învăluitor, în schimb dirijorul chinez a știut ce să facă cu acest sound, dându-i și o dimensiune emoțională, pe care el pare să o transmită orchestrei. Pentru a mări dramatismul, s-a cântat fără legato între părțile lucrării, cum e cazul de exemplu între Requiem și Kyrie. Dar asta nu a exclus nici o clipă poezia muzicii, a reverberațiilor fantomelor operelor lui Verdi (ah! preludiul acela din Libera me, despre care te-ai aștepta parcă să continue cu Addio de pasato… sau lunga pauză de dupăSequenz, care tot a părut insuficientă pentru reculegere, aproape că m-am mirat că nu a început nimeni să aplaude). Mi-a plăcut mult și corul, neașteptat de clar, cu o dicție foarte bună, cu toate vocile separate și strunite cum trebuie.

Soliștii au cântat cât au putut ei de bine, efortul de a căuta perfecțiunea a fost cât se poate de evident. Sorina Munteanu a fost mai în formă decât acum două săptămâni. Îmi place foarte mult cum i se distinge vocea în secvențele în care cântă la unison cu corul. Partitura sopranei mi se pare dificilă și ea a traversat-o cu mare siguranță. În ciuda unei aparențe severe, a fost capabilă și de nuanțe, de momente înduioșătoare, dar totul integrat în concepția dramatică a dirijorului, care a limitat fericit entropia cvartetului de soliști. Acesta este probabil și motivul pentru care nimic nu a fost disonant, nici măcar în părțile în care un solist rămânea singur cu publicul. De exemplu, Ingemisco, când tenorul Ionuț Popescu a cântat foarte bine, chiar dacă limitele sale nu i-au permis un final grandios (Statuens in parte dextra), ceea ce făcuse până atunci a fost emoționant. Lucrurile au mers și mai departe în cazul lui Carmen Topciu, care nu a ieșit în evidență cu nimic, nici în bine și nici în rău, dar fără de care impresia de unitate a întregului concert nu ar fi existat. În fine, Bogdan Taloș a cântat și el foarte bine, în pofida unui registru grav mai puțin consistent sonor, dar cu o declamație (Mors stupebit sau Confutatis maledictis ) impecabilă.

Jin Wang

Jin Wang – foto: Romeo Zaharia

Comparația cu spectacolul de la Sala Radio? Acum două săptămâni, Tiberiu Soare ne-a oferit o operă în concert, dar o operă solemnă și nu mai puțin emoționantă. Ieri, Jin Wang a amplificat drama, tensiunea, opera din Requiem s-a arătat mai discret, dar a existat și ea. Sound-ul general a fost mai bun la Ateneu, mai dens, mai apăsător, dar, spre mulțumirea spectatorilor, diferența nu a fost mare. Cvartetul solistic a fost mai bun “pe hârtie” la Sala Radio, mai aproape de teatru, de laic, cu momente de virtuozitate, la Ateneu a fost mai omogen, mai sobru, potrivit cu mesajul intrinsec al Requiem-ului, în fond, o lucrare de muzică sacră.

Aceste două finaluri de stagiune ale celor mai importante orchestre bucureștene a fost un regal. M-am lăsat provocat de comparație și asta m-a făcut să mă gândesc de multe ori în ultimele două – trei săptămâni la Giuseppe Verdi, cu o anumită melancolie pe care nu o putea provoca nici un banner al bicentenarului Verdi. Ci numai copleșitoarea lui creație.

Să nu uit. Ultima reprezentație cu Messa da Requiem e chiar azi! Mai aveți o ultimă șansă.

Autor: Despre Demnitate

Read more

100 de ani de rock pur și (extrem de) dur

23 Mai 2013, joi, la Ateneul Român
GIOACHINO ROSSINI: Uvertura operei La scala di seta
CARMEN PETRA BASACOPOL: Concert pentru flaut şi orchestră
GEORGES BIZET/ FRANCOIS BORNE: Fantezia Carmen
IGOR STRAVINSKY: Le sacre du printemps
Dirijor: Jin Wang, Orchestra Filarmonicii George Enescu, flaut: Ion Bogdan Ștefănescu

E clar, ziua aleasă pentru celebrarea a 100 de ani de la premiera capodoperei lui Stravinsky a fost premonitorie. O furtună apărută de nicăieri a zguduit Bucureștii pentru câteva ore înainte de concertul de la Ateneu, așa, ca o uvertură. Astfel încât uvertura propriu-zisă a lui Rossini am ratat-o din cauza aglomerației infernale provocate de stihii. Dar am ajuns la timp pentru a prinde aproape integral Concertul pentru flaut și orchestră al doamnei Carmen Petra Basacopol. Un concert de muzică modernă, contemporană, care urmărea, în mare parte, să producă sonorități neobișnuite din instrumentul solist. La un moment dat m-am gândit la Jethro Tull, dar numai pentru câteva secunde. Ceea ce făcea Ion Bogdan Ștefănescu pe scenă era mult mai complex. Trei mișcări clasice, dar cu ritmuri de muzică de dans, sugerate mai mult și de solo-uri de o virtuozitate extremă. Mi-ar plăcea să-l mai ascult, cine știe, poate într-un program care să cuprindă evoluția acestui instrument de la Bach până în zilele noastre. Moment emoționant la sfârșitul execuției lucrării, când compozitoarea a urcat pe scenă pentru a primi aplauzele sincere ale spectatorilor.

Carmen Petra Basacopol

Carmen Petra Basacopol (c) Romeo Zaharia

Fantezia după opera Carmen a lui Bizet a avut în prim plan tot flautul, în variațiunile imaginate de François Borne. Habanera și Seguidilla au produs tot felul de sunete surprinzătoare ale instrumentului lui Ion Ștefănescu, spre deliciul publicului main stream. Un public ce venise probabil în mod special pentru această lucrare, întrucât, după pauză, sala a căpătat câteva locuri goale în plus. Cred că Stravinsky este încă prea modern în România, cu toată senectutea unui centenar.

Ion Bogdan Ștefănescu (c) Romeo Zaharia

Ion Bogdan Ștefănescu (c) Romeo Zaharia

Le sacre du printemps este cea mai bună compoziție a lui Stravinsky, după părerea mea. Paradoxal, deși această lucrare este un moment de cotitură în muzică, în care trecutul glorios al lui Mozart sau Beethoven este aneantizat, ca și cum n-ar fi existat niciodată, în același timp poate fi o cale de acces spre muzica simfonică pentru cei care sunt la începutul descoperirii acestei arte. Nu este primul experiment pe care-l fac, aducând cu mine la Ateneu un tânăr rocker, ca să-i arăt minunea unei alte lumi. Experiment reușit, se înțelege. Stravinsky a explicat natura și justificarea compoziției sale prin apelul la miturile primordiale păgâne, după care și-a și botezat părțile lucrării. La premiera din 1913, Diaghilev a imaginat o coregrafie în care costumele populare rusești mai domoleau din explozia sonoră brută creată de orchestră. Într-un mod care nu demonstrează decât că percepția fiecăruia are o mare doză de subiectivitate, n-am reușit niciodată să asociez decorurile, costumele și mișcările lui Diaghilev cu semnificația muzicii lui Stravinsky. Nici măcar coregrafia imaginată 50 de ani mai târziu de Maurice Béjart nu mi se pare mai mult decât o aproximare pudică a dezlănțuirii orchestrale. Tocmai imaginea care pare să se potrivească cel mai puțin cu muzica, respectiv animația din filmul Fantasia (1940) al lui Disney, cu dinozauri preistorici, mă încurajează să mă descotorosesc de orice încercare de a găsi un caracter programatic acestei lucrări.

Le sacre du printemps este un concert de muzică rock. Față de compozițiile lui Mozart, această lucrare se află la o distanță oarecum similară cu aceea dintre Elvis Presley și Sepultura. Este actul de naștere al tuturor curentelor rock pentru că e inspirată de ritualuri ancestrale, așa cum e rock-ul. Violența cu care Stravinsky sodomizează orchestra simfonică este de aceeași factură cu imaginea celor de la The Who distrugându-și instrumentele la finalul unui show.

Aseară, Jin Wang a reușit două performanțe. Prima a fost aceea de a surprinde această violență primitivă a muzicii, în toată brutalitatea ei. A doua a fost aceea de a o fi făcut cu suplețe. Oricât de tare a cântat orchestra în Glorification de l’élue spre exemplu, nu m-am simțit nici o clipă strivit sonor. Masa orchestrală enormă a rămas în niște limite acustice din domeniul suportabilului. Tensiunea însă, cea provocată de ritmurile aproape haotice din Jeu des cités rivales (un alt exemplu aproape întâmplător), a fost de natură să mă lipească de spătarul scaunului ca într-o cursă auto cu 350 km/h. Nu este deloc puțin lucru această strunire a decibelilor dar descătușare a muzicii și a ritmului. De aceea Le sacre du printemps este considerată o lucrare greu de executat de către orchestră. Odinioară, acum vreo 50 de ani, se spune că doar Igor Markevich sau Rafael Frühbeck puteau să stăpânească furia lui Stravinsky. Azi, orchestrele simfonice au evoluat atât de mult încât lucrarea a început să devină un hit simfonic. Cu toate astea, Orchestra FilarmoniciiGeorge Enescu n-a fost scutită în întregime de momente dificile. Nimic evident, câteva aproape insesizabile desincronizări între percuție și alămuri, impresia generală de mare calitate a rămas intactă. Probabil că azi (cum e cazul de obicei vinerea) se va atinge impecabilul.

Le sacre du printemps nu este doar violență, ci și viol. Rondes printanières nu este nimic altceva decât sexualitate brută, lipsită de orice sentiment, un ritual de împerechere brutal și lipsit de grabă. Moment accentuat de Jin Wang, care a ales un tempo și mai lent decât cel uzual, cu un ritm la limita împiedicării. Ca să nu fie confuzii.

flowers

Dar, așa cum spuneam, totul a fost executat și cu o anumită grație, cu naturalețe, netrădată decât de lunga pauză, ca o meditație, pe care dirijorul chinez și-a acordat-o între cele două părți ale lucrării.

Jin Wang

Jin Wang (c) Romeo Zaharia

Le sacre de la Ateneu… it rocked. Într-o interpretare la rândul ei modernă, ca un film de David Lynch care reinventează basmul într-o peliculă de Palme d’or ca Wild at Heart. La polul opus al realității politice românești, de care mi-am amintit brusc, cu amuzament, printr-un episod din serialul acela demențial de hilar, Yes, Prime Minister. Premierul ficțional dar atât de plauzibil vrea să se adreseze națiunii, iar consultantul media îi spune că dacă discursul este unul inovator, fundalul sonor va fi cu muzică de Mozart. Dacă, dimpotrivă, mesajul este unul de continuitate, de conservare a prezentului oricât de detestat de națiune, atunci background-ul va fi asigurat de Stravinsky…

Mergeți să vedeți Le sacre du printemps. Mai e și azi. Pentru că Să descoperi muzica citind despre ea e ca și cum ai face dragoste prin corespondență (Luciano Pavarotti)

Rock hello

P.S. Fotografiile din concert sunt ca de obicei oferite de Romeo Zaharia

Autor: Despre Demnitate

Read more

Armenia, România, Ungaria – în muzica serii la Ateneul Român

Evghenia Epstein, solistă, în 31 mai 2012, în Concertul pentru vioară de Aram Haciaturian, are un timbru deosebit de frumos, în nuanţe profunde, un timbru grav de altistă chiar şi în momentele din acut. A îndulcit astfel mult din sonoritatea muzicii, evitând cu totul isteria în care poate aluneca uşor vioara şi agitaţia panicardă în care poate cădea lesne interpretul acestui concert de Haciaturian. Evghenia Epstein i-a păstrat caracterul mişcat şi temperamental, folcloric, dar l-a interpretat, la fel ca orchestra, cu multă căldură, înfăşurându-l în sunet ca într-un manşon.

De la vioară prin vocal-simfonic către legătura strânsă dintre două unităţi

În partea a doua, Cantata profană de Bela Bartok, pe textul unei colinde româneşti, cu o partitură solicitantă pentru tenor, căreia Ionuţ Popescu i-a făcut faţă şi cu maestrul Pompei Hărăşteanu despre care am înţeles încă de la prima intervenţie de ce este un nume celebru. Corul Filarmonicii “George Enescu”, foarte solicitat şi foarte precis, a cântat cu plăcere în această Cantată profană în care Bartok parcă a încorporat ansamblul de voci în sonoritatea globală, făcând ca orchestra şi corul să devină un singur, complet instrument.

A încheiat seara de ieri de la Ateneul Român o altă creaţie de Bela Bartok – suita din muzica baletului-pantomimă “Mandarinul miraculos”. Dacă autorul maghiar exploatează pe cât cu putinţă elementul ritmic şi calitatea percusivă a instrumentelor, el creează cu adevărat melodie din ritm şi muzică din percuţie. Fără a afirma că soliştii serii au fost un adaos superfluu – dimpotrivă, departe de aceasta – am simţit în intimitatea orchestrei rămase cu dirijorul că uneori doi – orchestra şi dirijorul – sunt condiţia, cum ne învăţau la şcoală, necesară şi suficientă pentru ca muzica să producă plăcere. Hai să ne punem pe treabă, până acum am fost aici ca auxiliar sau vitrină pentru solişti, acum hai să arătăm cum ştim noi să cântăm, noi singuri, păreau că spun muzicienii.

Aplauze puternice la final de concert, pentru instrumentişti şi pentru Jin Wang, care a condus “efervescent” aş fi spus, dacă termenul n-ar trimite prea mult la şampanie şi relaxare, “exploziv” şi “concentrat” aleg ca mai potrivite.

Read more
Enable Notifications    OK No thanks