Blog

În acea Vineri, 20 Septembrie, la Sala Palatului
Schoenberg: Moses und Aron
Robert Hayward (Moses), John Daszak (Aron), Julia Sporsén (O tânără fată, prima fecioară), Michael Pflumm (Un tânăr), Catherine Wyn-Rogers (O femeie bolnavă, a patra fecioară), Gabriel Rollinson (Un efraimit), Christian Rieger (Un bărbat), Kevin Connors (Un tânăr), Ralf Lukas (Un preot), Polina Pastirchak (A doua fecioară), Anna Nedorezova (A treia fecioară)
Nona Ciobanu – regizor multimedia
Vocalconsort Berlin
Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Lothar Zagrosek

De câteva ediții, Festivalul Enescu propune o paradigmă foarte interesantă celor două orchestre mari ale Bucureștiului (Filarmonica și Radio): opera în concert. Și nu orice titluri de succes, ci recuperarea unor decalaje jenante dintre lumea muzicală românească și cea vest europeană, prin premierele naționale ale unor mari titluri ale secolului XX. Schoenberg, Britten, Hindemith, Berg, toți contemporani ai lui Enescu, au avut parte de distribuții așa cum se fac la companiile de operă cele mai mari din lume: orchestră și cor locale, soliști internaționali de cea mai bună calitate. Sigur, ar fi fost încă și mai frumos dacă Wozzeck, Mathis der Maler, Peter Grimes, La Damnation de Faust sau Moses und Aron ar fi avut parte și de producții adevărate, cu decoruri, costume și idei regizorale revoluționare, dar partea vizuală a fost rezolvată printr-un compromis acceptabil al unor proiecții video.

Moses und Aron nu este o operă populară, cum nu sunt nici Wozzecksau Œdipe, dar asta nu le micșorează cu nimic statutul de capodoperă, iar rarele lor prezentări sunt mereu niște evenimente de ținut minte. Acum patru ani, într-un gest considerat foarte îndrăzneț, Stéphane Lissner și-a inaugurat mandatul de director al Operei Naționale din Paris cu Moses und Aron, cu o producție imaginată de Romeo Castelucci, un regizor foarte apreciat în acest moment. A fost un mare succes și m-am bucurat să regăsesc în distribuția anunțată pentru concertul Filarmonicii „George Enescu” pe Michael Pflumm și pe Catherine Wyn-Rogers, care au cântat și la Paris.

Într-o Sală a Palatului neașteptat de plină (cam jumătate de sală, dar spectatorii prezenți n-ar fi încăput la Operă dacă s-ar fi ținut acolo spectacolul), Moses und Aron a avut un succes clar, în primul rând din punct de vedere muzical.

Proiecțiile video imaginate de Nona Ciobanu au mers pe ideea simbolismului, rezumându-se la câteva imagini repetate obsesiv: un soi de canal de beton care dădea spre mare, niște valuri, fațadele aglomerate ale unor blocuri și câteva elemente de grafică numerică cu pretenții ideatice. Chiar dacă proiecția a fost extinsă și pe pereții laterali, ceea ce crea un efect luminos interesant, pleonasmele vizuale au subliniat parcă și mai mult platitudinea conceptului: când corul vorbea despre mâna lui Dumnezeu, pe ecran apărea un antebraț, când apa se transforma în sânge, hop!, niște valuri de apă care se colorau în roșu. Mai adaug și coincindența nefericită a unor imagini care colorau în alb partea de sus a ecranului, aceeași culoare cu a subtitrării, care a devenit astfel greu de urmărit, mai ales în primul act. După toate experimentele de acest gen ale ultimelor două ediții de Festival, Carmen Lidia Vidu rămâne nu doar pionieră în domeniu, ci și singurul reprezentant serios, cea mai fericită proiecție video fiind, de departe, cea a lui Peter Grimes.

Lothar Zagrosek (Foto: Andrada Pavel)

Am ascultat un prim act hieratic, căci Schoenberg a intenționat să scrie un oratoriu în prima fază. Orchestra Filarmonicii s-a comportat foarte bine, răspunzând prompt comenzilor lui Lothar Zagrosek, a cărui mână dreaptă a fost Cătălin Desagă. Cei doi parteneri de conducere au mobilizat orchestra până la punctul în care chiar puteai spune că e falangă instrumentală germană. Partitura e complicată, absența melodiilor cere multă sincronizare între partidele de instrumente și nu s-a produs nici un incident. Corul din Moses und Aron e cel mai spectaculos element, atunci când o parte din ansamblu vorbește, iar cealaltă cântă. Efectul este uimitor, iar simbioza dintre Corul Filarmonicii și Vocalconsort Berlin a fost excelentă, germanii stimulându-i pe români să cânte împreună. Superb.

John Daszak (Aron) și Robert Hayward (Moses) în Moses und Aron, Enescu 2019 (Foto: Andrada Pavel)

Actul al doilea este mai operatic și drama teatrală își face simțită prezența. Foarte bună scena orgiei, cu o orchestră capabilă de elan într-o partitură densă, al cărei serialism nu este deloc familiar forțelor muzicale românești. Cele două personaje principale sunt contrastante din toate punctele de vedere: Moses nu are darul vorbirii, dar comunică direct cu Divinitatea, în timp ce Aron este oratorul său, care convige poporul să accepte un singur Dumnezeu. Când Moses pleacă în pustiu pentru 40 de zile, Aron deturnează mesajul divin în adorația păgână a vițelului de aur. O metaforă a spiritualității opuse simțurilor. Robert Hayward a declamat rolul convingător, cu noblețe și umilință. Moses are o singură arie, în rest e un rol vorbit și chiar dacă, la extrem, poate fi interpretat de un actor, un bas bun e totuși de neînlocuit. La rândul său, John Daszak a cântat rolul lui Aron cu inteligență, reușind să redea foarte bine caracterul alunecos al personajului. Celelalte personaje au fost bine diferențiate, deși rolurile secundare sunt de mică întindere, însă Catherine Wyn-Rogers a făcut o impresie foarte bună în rolul femeii bolnave, cu un discurs de o demnitate îndurerată.

Deși Schoenberg a petrecut un deceniu compunând Moses und Aron, fără a termina al treilea act, versiunea curentă în două acte rămâne suficientă din punct de vedere muzical dar și dramatic. Atmosfera ei neobișnuită a captat atenția publicului, care a avut conștiința faptului că asistă la un moment istoric al lumii muzicale românești. Mai nimeni n-a plecat la pauză și nici în timpul aplauzelor de la finalul reprezentației.

În România există o ierarhie a orchestrelor bucureștene, sugerată de personaje influente ale lumii muzicale autohtone, care pune Filarmonica în urma Orchestrei Radio, pe primul loc fiind mereu împinsă Orchestra Română de Tineret. După stagiunile pe care le fac e poate mai greu de judecat, dar în ceea ce privește apetența pentru lucrări noi, în mod cert, forțele muzicale ale Ateneului Român au avut cele mai dificile partituri la Enescu în ultimii ani: Gurre-Lieder, Wozzeck, La Damnation de Faust și acum Moses und Aron. Nu numai că le-a făcut față, dar  cele trei opere în concert au rămas în memoria celor prezenți la premiere, chiar și la șase ani distanță de primul Schoenberg vocal, la care se adaugă și senzaționalele spectacole cu Parsifal din stagiunile lor. Orchestra Radioului a avut partituri mai cantabile (Mathis der Maler și Peter Grimes), însă publicul a cam ocolit-o, în ciuda calității spectacolelor. Cât despre tineret, e și greu de crezut că ar putea aborda opera, în condițiile în care efectivul lor se schimbă des și n-au o stagiune propriu zisă, ci mai mult proiecte de turneu.

Dar mai ales după acest dificil Moses und Aron, unde chiar n-a scârțâit nimic, Filarmonica „George Enescu” are indiscutabil cea mai bună orchestră, urmată de Orchestra Națională Radio. Mai mult, odată cu abordarea unor compozitori precum Schoenberg și Berg, se poate spune că Filarmonica își merită asociat numele de pe blazon, George Enescu, tocmai prin modul în care i-a onorat până acum pe contemporanii lui. Pe când un Œdipe?

Autor: Despre Opera