GIUSEPPE VERDI: Messa da Requiem
Dirijor: Jin Wang
Orchestra și Corul Filarmonicii “George Enescu” (dir. cor: Iosif Ion Prunner)
Sorina Munteanu (s), Carmen Topciu (a), Ionuț Popescu (t), Bogdan Taloș (b)

Final de stagiune și la Ateneu, cu un program identic cu al spectacolului final al Orchestrei Naționale Radio: Requiem-ul de Verdi, la o distanță de două săptămâni. Automat comparațiile devin inevitabile. Într-o țară care a pierdut demult legătura cu muzica sacră, înlocuită zeci de ani de proletcultism, redescoperită prea timid după 1989, cum va arăta viziunea unui dirijor de origine chineză asupra uneia dintre cele mai romantice și spectaculoase compoziții ale muzicii creștine?

Ceva neobișnuit s-a putut observa chiar înainte de începerea concertului, atunci când muzicienii și-au ocupat locurile. Corul a fost împărțit în două și plasat pe marginile scenei, amintind de imaginea primei reprezentații de la Teatro alla Scala, din 1874. Apoi, trompetele care încep Tuba mirum au apărut lângă scenă, pentru a provoca un efect și mai spectaculos pentru una dintre piesele muzicale cele mai intense sonor din istoria muzicii.

Verdi – Requiem – Teatro alla Scala, 1874

Jin Wang a imaginat o imensă emoție, plină de dramatism. Nu și-a propus să leviteze odată cu muzica. Ci să se lase copleșit de ea și de filosofia ei. Drept urmare, Dies irae,leit motivul Requiem-ului, a fost de o violență ieșită din comun. Extincția totală, de dincolo de moarte, cea a Judecății de Apoi, este scrutată recurent cu teamă de tot mai bătrânul compozitor. Impresia este a unei muzici neomenești. Iar percuția comandată de Jin Wang a fost de o intensitate extremă, pe care toată lumea a observat-o. Alămurile din Tuba mirum, de care aminteam mai devreme, au cântat într-un soi de concert, la rândul său solemn și înfricoșător. Îmi vine să cred că, dacă Christian Badea a construit în ultimii ani un sound al orchestrei, tridimensional și învăluitor, în schimb dirijorul chinez a știut ce să facă cu acest sound, dându-i și o dimensiune emoțională, pe care el pare să o transmită orchestrei. Pentru a mări dramatismul, s-a cântat fără legato între părțile lucrării, cum e cazul de exemplu între Requiem și Kyrie. Dar asta nu a exclus nici o clipă poezia muzicii, a reverberațiilor fantomelor operelor lui Verdi (ah! preludiul acela din Libera me, despre care te-ai aștepta parcă să continue cu Addio de pasato… sau lunga pauză de dupăSequenz, care tot a părut insuficientă pentru reculegere, aproape că m-am mirat că nu a început nimeni să aplaude). Mi-a plăcut mult și corul, neașteptat de clar, cu o dicție foarte bună, cu toate vocile separate și strunite cum trebuie.

Soliștii au cântat cât au putut ei de bine, efortul de a căuta perfecțiunea a fost cât se poate de evident. Sorina Munteanu a fost mai în formă decât acum două săptămâni. Îmi place foarte mult cum i se distinge vocea în secvențele în care cântă la unison cu corul. Partitura sopranei mi se pare dificilă și ea a traversat-o cu mare siguranță. În ciuda unei aparențe severe, a fost capabilă și de nuanțe, de momente înduioșătoare, dar totul integrat în concepția dramatică a dirijorului, care a limitat fericit entropia cvartetului de soliști. Acesta este probabil și motivul pentru care nimic nu a fost disonant, nici măcar în părțile în care un solist rămânea singur cu publicul. De exemplu, Ingemisco, când tenorul Ionuț Popescu a cântat foarte bine, chiar dacă limitele sale nu i-au permis un final grandios (Statuens in parte dextra), ceea ce făcuse până atunci a fost emoționant. Lucrurile au mers și mai departe în cazul lui Carmen Topciu, care nu a ieșit în evidență cu nimic, nici în bine și nici în rău, dar fără de care impresia de unitate a întregului concert nu ar fi existat. În fine, Bogdan Taloș a cântat și el foarte bine, în pofida unui registru grav mai puțin consistent sonor, dar cu o declamație (Mors stupebit sau Confutatis maledictis ) impecabilă.

Jin Wang – foto: Romeo Zaharia

Comparația cu spectacolul de la Sala Radio? Acum două săptămâni, Tiberiu Soare ne-a oferit o operă în concert, dar o operă solemnă și nu mai puțin emoționantă. Ieri, Jin Wang a amplificat drama, tensiunea, opera din Requiem s-a arătat mai discret, dar a existat și ea. Sound-ul general a fost mai bun la Ateneu, mai dens, mai apăsător, dar, spre mulțumirea spectatorilor, diferența nu a fost mare. Cvartetul solistic a fost mai bun “pe hârtie” la Sala Radio, mai aproape de teatru, de laic, cu momente de virtuozitate, la Ateneu a fost mai omogen, mai sobru, potrivit cu mesajul intrinsec al Requiem-ului, în fond, o lucrare de muzică sacră.

Aceste două finaluri de stagiune ale celor mai importante orchestre bucureștene a fost un regal. M-am lăsat provocat de comparație și asta m-a făcut să mă gândesc de multe ori în ultimele două – trei săptămâni la Giuseppe Verdi, cu o anumită melancolie pe care nu o putea provoca nici un banner al bicentenarului Verdi. Ci numai copleșitoarea lui creație.

Să nu uit. Ultima reprezentație cu Messa da Requiem e chiar azi! Mai aveți o ultimă șansă.

Autor: Despre Demnitate