fbpx

romana

Încă un pas către Europa muzicală: Moses und Aron

În acea Vineri, 20 Septembrie, la Sala Palatului
Schoenberg: Moses und Aron
Robert Hayward (Moses), John Daszak (Aron), Julia Sporsén (O tânără fată, prima fecioară), Michael Pflumm (Un tânăr), Catherine Wyn-Rogers (O femeie bolnavă, a patra fecioară), Gabriel Rollinson (Un efraimit), Christian Rieger (Un bărbat), Kevin Connors (Un tânăr), Ralf Lukas (Un preot), Polina Pastirchak (A doua fecioară), Anna Nedorezova (A treia fecioară)
Nona Ciobanu – regizor multimedia
Vocalconsort Berlin
Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Lothar Zagrosek

De câteva ediții, Festivalul Enescu propune o paradigmă foarte interesantă celor două orchestre mari ale Bucureștiului (Filarmonica și Radio): opera în concert. Și nu orice titluri de succes, ci recuperarea unor decalaje jenante dintre lumea muzicală românească și cea vest europeană, prin premierele naționale ale unor mari titluri ale secolului XX. Schoenberg, Britten, Hindemith, Berg, toți contemporani ai lui Enescu, au avut parte de distribuții așa cum se fac la companiile de operă cele mai mari din lume: orchestră și cor locale, soliști internaționali de cea mai bună calitate. Sigur, ar fi fost încă și mai frumos dacă Wozzeck, Mathis der MalerPeter Grimes, La Damnation de Faust sau Moses und Aron ar fi avut parte și de producții adevărate, cu decoruri, costume și idei regizorale revoluționare, dar partea vizuală a fost rezolvată printr-un compromis acceptabil al unor proiecții video.

Moses und Aron nu este o operă populară, cum nu sunt nici Wozzecksau Œdipe, dar asta nu le micșorează cu nimic statutul de capodoperă, iar rarele lor prezentări sunt mereu niște evenimente de ținut minte. Acum patru ani, într-un gest considerat foarte îndrăzneț, Stéphane Lissner și-a inaugurat mandatul de director al Operei Naționale din Paris cu Moses und Aron, cu o producție imaginată de Romeo Castelucci, un regizor foarte apreciat în acest moment. A fost un mare succes și m-am bucurat să regăsesc în distribuția anunțată pentru concertul Filarmonicii „George Enescu” pe Michael Pflumm și pe Catherine Wyn-Rogers, care au cântat și la Paris.

Într-o Sală a Palatului neașteptat de plină (cam jumătate de sală, dar spectatorii prezenți n-ar fi încăput la Operă dacă s-ar fi ținut acolo spectacolul), Moses und Aron a avut un succes clar, în primul rând din punct de vedere muzical.

Proiecțiile video imaginate de Nona Ciobanu au mers pe ideea simbolismului, rezumându-se la câteva imagini repetate obsesiv: un soi de canal de beton care dădea spre mare, niște valuri, fațadele aglomerate ale unor blocuri și câteva elemente de grafică numerică cu pretenții ideatice. Chiar dacă proiecția a fost extinsă și pe pereții laterali, ceea ce crea un efect luminos interesant, pleonasmele vizuale au subliniat parcă și mai mult platitudinea conceptului: când corul vorbea despre mâna lui Dumnezeu, pe ecran apărea un antebraț, când apa se transforma în sânge, hop!, niște valuri de apă care se colorau în roșu. Mai adaug și coincindența nefericită a unor imagini care colorau în alb partea de sus a ecranului, aceeași culoare cu a subtitrării, care a devenit astfel greu de urmărit, mai ales în primul act. După toate experimentele de acest gen ale ultimelor două ediții de Festival, Carmen Lidia Vidu rămâne nu doar pionieră în domeniu, ci și singurul reprezentant serios, cea mai fericită proiecție video fiind, de departe, cea a lui Peter Grimes.

Lothar Zagrosek (Foto: Andrada Pavel)

Am ascultat un prim act hieratic, căci Schoenberg a intenționat să scrie un oratoriu în prima fază. Orchestra Filarmonicii s-a comportat foarte bine, răspunzând prompt comenzilor lui Lothar Zagrosek, a cărui mână dreaptă a fost Cătălin Desagă. Cei doi parteneri de conducere au mobilizat orchestra până la punctul în care chiar puteai spune că e falangă instrumentală germană. Partitura e complicată, absența melodiilor cere multă sincronizare între partidele de instrumente și nu s-a produs nici un incident. Corul din Moses und Aron e cel mai spectaculos element, atunci când o parte din ansamblu vorbește, iar cealaltă cântă. Efectul este uimitor, iar simbioza dintre Corul Filarmonicii și Vocalconsort Berlin a fost excelentă, germanii stimulându-i pe români să cânte împreună. Superb.

John Daszak (Aron) și Robert Hayward (Moses) în Moses und Aron, Enescu 2019 (Foto: Andrada Pavel)

Actul al doilea este mai operatic și drama teatrală își face simțită prezența. Foarte bună scena orgiei, cu o orchestră capabilă de elan într-o partitură densă, al cărei serialism nu este deloc familiar forțelor muzicale românești. Cele două personaje principale sunt contrastante din toate punctele de vedere: Moses nu are darul vorbirii, dar comunică direct cu Divinitatea, în timp ce Aron este oratorul său, care convige poporul să accepte un singur Dumnezeu. Când Moses pleacă în pustiu pentru 40 de zile, Aron deturnează mesajul divin în adorația păgână a vițelului de aur. O metaforă a spiritualității opuse simțurilor. Robert Hayward a declamat rolul convingător, cu noblețe și umilință. Moses are o singură arie, în rest e un rol vorbit și chiar dacă, la extrem, poate fi interpretat de un actor, un bas bun e totuși de neînlocuit. La rândul său, John Daszak a cântat rolul lui Aron cu inteligență, reușind să redea foarte bine caracterul alunecos al personajului. Celelalte personaje au fost bine diferențiate, deși rolurile secundare sunt de mică întindere, însă Catherine Wyn-Rogers a făcut o impresie foarte bună în rolul femeii bolnave, cu un discurs de o demnitate îndurerată.

Deși Schoenberg a petrecut un deceniu compunând Moses und Aron, fără a termina al treilea act, versiunea curentă în două acte rămâne suficientă din punct de vedere muzical dar și dramatic. Atmosfera ei neobișnuită a captat atenția publicului, care a avut conștiința faptului că asistă la un moment istoric al lumii muzicale românești. Mai nimeni n-a plecat la pauză și nici în timpul aplauzelor de la finalul reprezentației.

În România există o ierarhie a orchestrelor bucureștene, sugerată de personaje influente ale lumii muzicale autohtone, care pune Filarmonica în urma Orchestrei Radio, pe primul loc fiind mereu împinsă Orchestra Română de Tineret. După stagiunile pe care le fac e poate mai greu de judecat, dar în ceea ce privește apetența pentru lucrări noi, în mod cert, forțele muzicale ale Ateneului Român au avut cele mai dificile partituri la Enescu în ultimii ani: Gurre-Lieder, Wozzeck, La Damnation de Faust și acum Moses und Aron. Nu numai că le-a făcut față, dar  cele trei opere în concert au rămas în memoria celor prezenți la premiere, chiar și la șase ani distanță de primul Schoenberg vocal, la care se adaugă și senzaționalele spectacole cu Parsifal din stagiunile lor. Orchestra Radioului a avut partituri mai cantabile (Mathis der Maler și Peter Grimes), însă publicul a cam ocolit-o, în ciuda calității spectacolelor. Cât despre tineret, e și greu de crezut că ar putea aborda opera, în condițiile în care efectivul lor se schimbă des și n-au o stagiune propriu zisă, ci mai mult proiecte de turneu.

Dar mai ales după acest dificil Moses und Aron, unde chiar n-a scârțâit nimic, Filarmonica „George Enescu” are indiscutabil cea mai bună orchestră, urmată de Orchestra Națională Radio. Mai mult, odată cu abordarea unor compozitori precum Schoenberg și Berg, se poate spune că Filarmonica își merită asociat numele de pe blazon, George Enescu, tocmai prin modul în care i-a onorat până acum pe contemporanii lui. Pe când un Œdipe?

Autor: Despre Opera

Read more

Let’s help Enescu Festival

Let’s help Enescu

Website-ul oficial al Festivalului Enescu a fost spart, conform unei scrisori deschise trimise de OMA Vision unei liste de distribuție. De fapt, website-ul nu mai funcționa de ieri, dar abia după mai mult de o zi a venit și explicația. Până la remedierea situației, programul oficial, în format pdf, poate fi descărcat de aici:

Program Enescu 2017 (lb. română)

Enescu 2017 Programme (in English)

Sau, mai jos, programul complet, chiar dacă nu este cea mai adusă la zi versiune:

Sâmbătă 02.09.2017

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
London Philharmonic Orchestra
Corul Filarmonicii „George Enescu”
Corul De Copii Radio
Dirijor: Vladimir Jurowski
Dirijorul Corului: Ion Iosif Prunner
Dirijorul Corului de Copii: Voicu Popescu
Director Multimedia: Carmen Lidia Vidu
EnescuŒdipe
Solişti: Œdipe – Paul Gay (bariton), Tiresias – Sir Willard White (bas-bariton), Creon – Christopher Purves (bariton), Păstorul – Graham Clark (Tenor), Marele Preot – Mikhail Schelomyansky (bas), Phorbas – Insung Sim (Bas), Străjerul – Maxim Mikhailov (bas), Teseu – Boris Pinkhasovich (bariton), Laios – Marius Vlad Budoiu (tenor), Iocasta – Ruxandra Donose (mezzosoprană), Sfinxul – Ildikó Komlósi (mezzosoprană), Antigona – Gabriela Iştoc (soprană), Meropa – Felicity Palmer (contraalto)

Ora 22.30, Ateneul Român
Europa Galante
Dirijor: Fabio Biondi
Solist:Vivica Genaux (mezzosoprană)
Program:
VivaldiFarewells – History of and end (1738 – 1741)
Last successes in Venise – Simfonia din opera Griselda, Aria „Vorrei dirti il mio doloreˮ din opera Rosmira (1738), Aria „Un certo freddo orroreˮ din opera Feraspe (1738), Concertul pentru vioară în si bemol „per la signora Chiaraˮ (1739) RV 372
Departure from Venise – Concertul pentru coarde în sol major RV 149 Il coro delle Muse, Concertul pentru violă şi lăută RV 540 (1740)
In Vienna – Aria „Sarebbe un bel dilettoˮ din opera L’Oracolo in Messenia (1742), Aria „Sposa, non mi conosci?ˮ din opera L’Oracolo in Messenia (1742), Concertul pentru vioară în si bemol minor RV 390 (ultima lucrare  vândută de A. Vivaldi contelui Vinciguerra Collalto, iunie 1741)
De profundis – Sonata „La Sfântul Mormânt” în mi bemol EV 130

Duminică 03.09.2017

Ora 11.00, Sala Mică a Palatului
Raluca Stirbăț
Program:
BergSonata op. 1 (1910)
JoraJoujoux pour Ma Dame (cinci piese pentru pian) op. 7 (1925)
RavelGaspard de la nuit (trei poeme pentru pian, după Aloysius Bertrand, 1908)
EnescuSonatensatz în fa diez minor (1912)
EnescuSonata nr. 3 în re major op. 24 (1935)

Ora 16.30, Ateneul Român
Academy of Saint Martin in the Fields
Dirijor și solist: Joshua Bell – vioară
Program:
BruchConcertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în sol minor op. 26
BeethovenSimfonia nr. 5 în do minor op. 67

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
London Philharmonic Orchestra
Dirijor: Vladimir Jurowski
Solist: Christian Tetzlaff – vioară
Program:
WagnerPreludiu la actul al III-lea al opereiTristan și Isolda”
BergConcertul pentru vioară şi orchestră
Șostakovici Simfonia nr. 15 în la major op. 141

Ora 22.30, Ateneul Român
Venice Baroque Orchestra
Dirijor: Andrea Marcon
Solist: Magdalena Kožená (mezzosoprană)
Program: G.F. Handel
Concerto grosso în si bemol major op. 3 nr. 2 HWV 313
„Verdi prati” (Alcina)
„Ogni vento” (Agrippina)
Concerto Grosso în sol major op. 6 nr. 1 HWV 319
„Se pietà di me non senti” (Giulio Cesare in Egitto)
„Dopo notte” (Ariodante)
„Cara speme” (Giulio Cesare in Egitto)
„Venti, turbini” (Rinaldo)
Ouverture from Ariodante, HWV 33
„L’angue offeso” (Giulio Cesare in Egitto)
Concerto Grosso în la minor op. 6 nr. 4 HWV 322
Pensieri, voi mi tormentate” (Agrippina)

Luni 04.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român
London Philharmonic Players
Program:
MendelssohnOctetul pentru coarde în mi bemol major op. 20
EnescuOctuorul pentru coarde în do major op. 7

Ora 20.00, Sala Palatului
Russian National Orchestra
Corul Academic Radio
Dirijor: Michail Pletnev
Dirijorul corului: Ciprian Țuțu
Solist: Nikolai Lugansky – pian
Program:
Enescu – Poemul Isis (1923, aranjament de Pascal Bentoiu, după schițele compozitorului)
ProkofievConcertul pentru pian şi orchestră nr. 3 în do major op. 26
ProkofievSimfonia nr. 6 în mi bemol minor op. 111 

Marți 05.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român

SIR BRYN TERFEL – bas-bariton
MALCOLM MARTINEAU – pian
Program:
Idris Lewis – Can yr Arad Goch
Owen Williams – Sul y Blodau
Meirion Williams – Y Cymro
Ralph Vaughan Williams – A selection of songs from “The Songs of Travel”
Traditional – A selection of songs from “The Celtic Isles” (Passing By; Loch Lomond; Suo Gân) Bryan Davies – A Medley of Welsh Folksongs
Robert Schumann – Belsatzar Op. 57
Mein Wagen rollet langsam
Franz Schubert – Liebesbtoschaft D.957
Das Fischermädchen D.957 No. 10
Litanei auf das Fest Aller Seelen D.343
Auf dem wasser zu singen Op.72
Die Taubenpost D.965a
John Charles Thomas – A tribute (1891-1960) (Trees; Home on the Range; Lord’s Prayer; The Green Eyed Dragon)

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Russian National Orchestra
Dirijor: Horia Andreescu
Solist: Vadim Repin – vioară
Program:
Ginastera – Suita Estancia; Patru dansuri op. 8a
EnescuAria şi Scherzino pentru vioară şi orchestră
Sir James MacMillanConcertul pentru vioară şi orchestră (primă audiție românească) (2009)
CeaikovskiSimfonia nr. 5 în mi minor op. 64

Miercuri, 06.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român
Czech Philharmonic Orchestra
Dirijor: Horia Măcelaru
Solist: Nikolai Znaider – vioară
Program:
Brahms Concertul pentru vioară şi orchestră op. 77
MartinůSimfonia nr. 4 H 305

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Orchestra Română de Tineret
Corul Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Domingo Hindoyan
Dirijorul corului: Ion Iosif Prunner
Program:
BeethovenConcertul pentru pian și orchestră nr. 1 în do major op. 15
Solist: Sergio Tiempo – pian
BeethovenSimfonia nr. 9 în re minor op. 125
Soliști: Anna Samuil (soprană), Roxana Constantinescu (mezzosoprană), Teodor Ilincăi (tenor), Daniel Boaz (bariton)

Joi 07.09.2017

Ora 16.30, Ateneul Român
Czech Philharmonic Orchestra
Dirijor: Horia Măcelaru
Solist: Valentin Răduțiu – violoncel (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, 2011)
Program:
EnescuSuita nr. 3 în op. 27 „Săteasca”
ȘostakoviciConcertul pentru violoncel şi orchestră nr. 1 în mi bemol ajor op. 107
DvořákSimfonia nr. 8 în sol major op. 88

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Pittsburgh Symphony Orchestra
Dirijor: Manfred Honeck
Solist: Mathias Goerne (bariton)
Program:
MahlerKnaben Wunderhorn
CeaikovskiSimfonia nr. 6 in si minor op. 74 „Patetica”

Ora 22.30, Ateneul Român
Concerto Köln & Giuliano Carmignola
Solist și dirijor: Giuliano Carmignola – vioară
Program:
AvisonConcertul V în re minor nr. 5 din „12 Concerte în șapte părți”, după Cembalosonaten de D. Scarlatti
Battista SammartiniSimfonia în la major
Felice Dall’Abaco Concertul în re minor nr. 1 op. 2 din „Concerti à quatro da chiesa” (c 1712)
AvisonConcerto VI în re major nr. 6 din „12 Concerte în șapte părți”, după Cembalosonaten, de D. Scarlatti
Vivaldi – „Primăvara” în mi major op. 8/1 RV 269; „Vara” în sol minor op. 8/2 RV 315; „Toamna” în fa major op. 8/3 RV 293; „Iarna” în fa minor op. 8/4 RV 297

Vineri 08.09.2016

Ora 16.30, Ateneul Român
Arpeggiata Ensemble
Program: Händel Goes Wild
Händel – Sinfonia, Pena tiranna, Where’er you walk, Concerto in g-moll (RV 157), Tu del ciel ministro eletto, Verdi prati, Io t’abbraccio (Duo of Rodelinda e Bertarido, from Rodelinda), Sinfonia, O sleep, why thost thou leave me, Cara sposa, Caro/cara, tu mi accendi nel mio core, Improvisation – Canario, Mi lusinga il dolce affetto, Piangerola sorte mia, Venti turbidi
Soliști: Philippe Jaroussky (contratenor), Nuria Rial (soprană), Christina Pluhar (theorbă & dirijor), Gianluigi Trovesi (clarinet), Doron Sherwin (cornetto), Veronika Skuplik  (vioară barocă),  Judith Steenbrink (vioară barocă), Rodney Prada (viola da gamba), Josetxu Obregon (violoncel baroc), Eero Palviainen (chitară barocă și lăută), Haru Kitamika (orgă, clavecin), David Mayoral (percuție), Sergey Saprychev (percuție), Francesco Turrisi (pian), Boris Schmidt (contrabas)

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Pittsburgh Symphony Orchestra
Corul Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Manfred Honeck
Dirijorul corului: Ion Iosif Prunner
Solist: Anne Sophie Mutter – vioară
Program:
EnescuVox Maris, poem simfonic pentru tenor, cor și orchestră, op.31
DvořákConcertul pentru vioară şi orchestră în la minor op. 53
MahlerSimfonia nr. 1 în re major

Ora 22.30, Ateneul Român
Les Musiciens Du Louvre
Dirijor: Mark Minkowski
MozartCosì fan tutte
Soliști: Fiordiligi – Ana Maria Labin (soprană), Dorabella – Serena Malfi (mezzosoprană), Guglielmo – Robert Gleadow (bariton), Ferrando – Anicio Zorzi (tenor), Don Alfonso – Jean-Sebastien Bou (bariton), Despina – Giulia Semenzato (soprană)

Sâmbătă 09.09.2017

Ora 11.00, Sala Mică a Palatului
Arc Ensemble
Program:
ElgarCvintetul cu pian în la minor op. 84
FitelbergCvartetul nr. 2 (1931)
EnescuCvartetul cu pian nr. 1 în re major op. 16 

Ora 16.30, Ateneul Român
Orchestre de Chambre de Lausanne
Dirijor: Joshua Weilerstein
Soliști:
Mihai Ritivoiu – pian (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, 2011), Tine Thing Helseth – trompetă
Program:
H. Von BiberBattaglia à 10 în re major C61
ȘostakoviciConcertul nr. 1 pentru pian, trompetă şi orchestră în si bemol minor op. 23 BeethovenSimfonia nr. 3 în mi bemol major op. 55 „Eroica” 

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Münchner Philharmoniker
Dirijor: Valery Gergiev
Solist: Daniil Trifonov – pian
Program:
RavelPavane pour une infante défunte
RachmaninovConcertul pentru pian şi orchestră nr. 4 în sol minor op. 40
BrucknerSimfonia nr. 4 în mi bemol major „Romantica” (WAB 104)

Ora 22.30, Ateneul Român
Camerata Salzburg
Dirijor: [cenzurat]
Soliști: Viniciu Moroianu – pian (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 1991), Viktoria Vassilenko – pian (Câștigătoare a Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 2016)
Program:
Mozart – Uvertura la opera La Clemenza di Tito KV 621
LipattiSimfonia concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde op. 5
DediuSimfonia nr. 3 op. 61 „Capriccio Classico”

Duminică, 10.09.2017

Ora 11.00, Sala Mică a Palatului
Cvartetul Diotima
Program:
Lucrări comandate de Elizabeth Sprague Coolidge
SchönbergCvartetul nr. 3
EnescuCvartetul nr. 2 în sol major
BartókCvartetul nr. 5 Sz. 102

Ora 16.30, Ateneul Român
Orchestre de Chambre de Lausanne
Dirijor: Joshua Weilerstein
Solist: Boris Brovtsyn – vioară
Program:
EnescuSimfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33
ProkofievConcertul pentru vioară şi orchestră nr. 2 în re major op. 19
MozartSimfonia nr. 40 în sol minor K 550

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Münchner Philharmoniker
Dirijor: Valery Gergiev
Solist: Andrei Ioniță – violoncel (Câștigător al Concursului Internațional Ceaikovski, 2015)
Program:
EnescuSimfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13
Saint-SaënsConcertul pentru violoncel nr. 1 în la minor op. 33
Rimsky-KorsakovSuita simfonică op. 35 „Sheherazade”

Ora 22.30, Ateneul Român
Camerata Salzburg
Dirijor și solist: Pinchas Zukerman – vioară
Program:
EnescuBalada pentru vioară și orchestră
SchubertSimfonia nr. 5 în si bemol major D 485
MozartConcertul pentru vioară şi orchestră nr. 5 în la major KV 219 „Turkish“

Luni 11.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român
Gautier Capuçon – violoncel,  Frank Braley – pian
Program:
EnescuSonata pentru violoncel şi pian nr. 1 în fa minor op. 26
DebussySonata pentru violoncel şi pian în re minor
BeethovenSonata pentru violoncel şi pian nr. 5 op. 102 nr. 2

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Royal Philharmonic London
Dirijor: Charles Dutoit
Solist: Frank Peter Zimmermann – vioară
Program:
BeethovenConcertul pentru vioară şi orchestră în re major op. 61
RavelPavane pour une infante défunte
StravinskyPetrușka. Balet burlesc în patru scene „Târgul de la Șrovetide”, „Camera Petruşkăi”, „Camera Maurului”, „Târgul de la Șrovetide (Spre seară)”

Marți 12.09.2017 

Ora 17.00, Ateneul Român
Leonidas Kavakos – vioară
Kirill Gerstein – pian
Program:
BeethovenSonata pentru vioară şi pian nr. 6 în la major op. 30
EnescuSuita „Impresii din copilărie” op. 28
BartokSonata pentru vioară şi pian nr. 2 Sz 76
BeethovenSonata pentru vioară şi pian nr. 7 în do minor op.30

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Royal Philharmonic London
Dirijor: Charles Dutoit
Solist: Martha Argerich – pian
Program:
Enescu„Rapsodia Română” nr. 1 în la major op. 11
RavelConcertul pentru pian în sol major
DebussyLa Mer („De l’aube à midi sur la mer”, „Jeux de vagues”, „Dialogue du vent et de la mer”)
RavelBolero

Miercuri 13.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român
Renaud Capuçon – vioară
Jérôme Ducros – pian
Program:
Dvořák4 piese romantice op. 75
EnescuSonata pentru vioară şi pian nr. 1 în re major op. 2
GriegSonata pentru vioară şi pian nr. 3 în do minor op. 45
BartókRomanian Folk Dances Sz. 56

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Orchestra Națională Radio
Corul Academic Radio
Dirijor: Lawrence Foster
Dirijorul corului: Ciprian Țuțu
Program:
HindemithMathis der Maler (variantă concertantă)
Solişti: Albrecht von Brandenburg – Torsten Kerl (tenor), Contesa Helfenstein – Stella Gregorian (contralto), Hans Schwalb – Norbert Ernst (tenor), Regina – Katerina Tretyakova (soprană), Lorenz Von Pommersfelden – Martin Snell (bas), Riedinger – Falk Struckmann(bas), Ursula – Brigitte Pinter (soprană), Mathis – Lester Lynch (bariton), Sylvester Von Schaumberg – Cosmin Ifrim (tenor), Truchsess Von Waldburg – Balint Szabo (bas), Wolfgang Capito – Peter Galliard (tenor)

Joi 14.09.2017

Ora 16.30, Ateneul Român
Philharmonia London
Dirijor: Vladimir Ashkenazy
Solist: Michael Barenboim – vioară
Program:
ProkofievConcertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în re major op. 19
ȘostakoviciSimfonia nr. 10 în mi minor op. 93

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Scala di Milano
Dirijor: Riccardo Chailly
Solist: David Garrett – vioară
Program:
CeaikovskiConcertul pentru vioară şi orchestră în re major op. 35
ȘostakoviciSimfonia nr. 12 în re minor op. 112 „Anul 1917”

Ora 22.30, Ateneul Român
Remus Azoiței – vioară
Alexandra Dariescu – pian
Program:
BachCiaccona din Partita nr. 2 în re minor BWV 1004 pentru vioară solo
BeethovenSonata nr. 5 pentru vioară şi pian op. 25 în Fa Major „Primăvara”
LipattiSonatina pentru mâna stângă
EnescuSonata nr. 2 pentru vioară şi pian în fa minor op. 6
BartókJocuri populare româneşti pentru vioară şi pian Sz. 56 BB 68

Vineri 15.09.2017

Ora 16.30, Ateneul Român
Philharmonia London
Dirijor: Cristian Mandeal
Solist: Boris Berezovski – pian
Program:
EnescuSuita nr. 2 în do major op. 20
ProkofievConcertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în re bemol major op. 10RachmaninovConcertul pentru pian și orchestră nr. 2 în do minor op. 18
SibeliusSimfonia nr. 2 în re major op. 43

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Scala di Milano
Dirijor: Riccardo Chailly
Solist: Julian Rachlin – violă
Program:
EnescuRapsodia nr. 2 în re major op. 11
BartókConcertul pentru violă şi orchestră Sz. 120 BB 128
RespighiFontane di Roma („La fontana di Valle Giulia”, „La fontana del Tritone al mattino”, „La fontana di Trevi”, „La fontana di Villa Medici al tramonto”)
RespighiPini di Roma („I pini di Villa Borghese”, „Pini presso una catacomba”, „I pini del Gianicolo”, „I pini della Via Appia”)

Ora 22.30, Ateneul Român
Kirill Gerstein – pian
Program:
BrahmsDouă rapsodii op. 79
EnescuSonata pentru pian op. 24 nr. 1 în fa diez minor
BartókSzabadban (Out of doors) sz. 81
SchumannSonata pentru pian nr. 3 în fa minor op. 14

Sâmbătă 16.09.2017

Ora 11.00, Sala Mică a Palatului
London Chamber Orchestra
Dirijor: Jörg Widmann
Program:
EnescuDixtuor op. 14
WidmannDrei Schattentänze pentru clarinet solo
MozartSerenada pentru suflători în do minor KV 388
WidmannIkarische Klage
MozartSimfonia nr. 41 în Do Major KV 551 „Jupiter”

Ora 16.30, Ateneul Român
Jean-Guihen Queyras – violoncel
Alexandre Tharaud – pian
Program:
MaraisSuita în re minor
EnescuSonata pentru violoncel şi pian în do major nr. 2 op. 26
Berg4 piese op. 5
BrahmsSonata pentru violoncel şi pian nr. 1 în mi minor op. 38

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Israel Philharmonic Orchestra
Dirijor: Zubin Mehta
Solist: Khatia Buniatishvilli – pian
Program:
SchumannConcertul pentru pian şi orchestră în la minor op. 54
StraussSimfonia Domestica op. 53

Ora 22.30, Ateneul Român
Ensemble En Chordais
Ensemble Constantinople
Corul Anton Pann
Program:
The Musical Voyages Of Marco Polo: Marco’s dream / Gallop / Lamento di Tristano / Holy Oil / The golden sheaf of Ora / Jeopardy / Selection from Saint John of Damascus’ Idiomelon
Five steps / Chandmaninutag / Yi Zu Wu Qu / Engareh / Akritas / The Stranger

Duminică 17.09.2017

Ora 11.00, Sala Mică a Palatului
Nicolas Dautricourt – vioară
Garry Hoffman – violoncel
Nelson Goerner – pian
Program:
RavelTrio
EnescuTrio în sol minor (aranjament de Pascal Bentoiu, după schițele compozitorului)
EnescuSonata pentru violoncel în fa minor (op. postum)
YsaÿeSonata pentru vioară solo nr. 3

Ora 16.30, Ateneul Român
Jonas Kaufmann – tenor
Helmuth Deutsch– pian
Program:
Schubert – Ciclul de lieduri „Die Schöne Müllerin” („Frumoasa Morăriță“) op. 25 D 795

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Israel Philharmonic Orchestra
Dirijor: Zubin Mehta
Solist: Leonidas Kavakos– vioară
Program:
EnescuVoix de la nature
KorngoldConcertul pentru vioară şi orchestră în re major op. 35
SchubertSimfonia nr. 9 (7) în do major D 944 „Marea simfonie”

Ora 22.30, Ateneul Român
Ensemble Instrumental de Paris
Corul Național de Cameră Madrigal – Marin Constantin
Dirijor: Christian Ciucă
Dirijorul corului: Anna Ungureanu
Soliști:
Olga Peretyatko (soprană)
Khatouna Gadelia (soprană)
Marius Vlad Budoiu (tenor)
Adrian Sâmpetrean (bas)
Program:
MozartExultate Jubilate KV 165
MozartGrande Messe in do minor KV 427 (417a)

Luni 18.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român
Anoushka Shankar and The Zurich Chamber Orchestra
Dirijor și violonist: Willi Zimmermann
Program:
Aranjamente de Jules Buckley
Land of Gold / Traveller / Dissolving boundaries / Say your prayers / Metamorphosis / Buleria con ricardo
O selecție de lucrări de Anoushka Shankar în aranjament pentru orchestră de coarde şi percuție

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Orchestre National de France
Dirijor: Christoph Eschenbach
Solist: Thomas Hampson (bariton)
Program:
MahlerRückert Lieder („Blicke mir nicht in die Lieder!”, „Ich atmet’ einen linden Duft”, „Ich bin der Welt abhanden gekommen”, „Um Mitternacht”, „Liebst du um Schönheit”)
MahlerSimfonia nr. 5 în do diez minor

Marți 19.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român
Les Siècles
Corul Regal
Dirijor: François-Xavier Roth
Solist: Simone Lamsma – vioară
Program:
EnescuPoema Română
DebussyPremière Suite
Saint-SaënsConcertul pentru vioară şi orchestră nr. 3 în si minor op. 61
RavelLa Valse

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Orchestre National de France
Dirijor: Christoph Eschenbach
Solist: Truls Mørk – violoncel
Program:
WagnerUvertura operei „Tannhäuser”
EnescuSimfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în si bemol minor op. 8
FranckSimfonia în re minor FWV 48

Miercuri 20.09.2017

Ora 17.00, Ateneul Român
Les Dissonances
Solist: David Grimal – vioară
Program:
EnescuSuita pentru orchestră nr. 1 în do major op. 9 (1903)
SibeliusConcertul pentru vioară şi orchestră în re minor op. 47
BartókConcertul pentru orchestră Sz. 116 / BB 123

Ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Corul și Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: John Nelson
Dirijorul corului: Ion Iosif Prunner
Director multimedia: Petrika Ionesco
Program:
BerliozLa Damnation de Faust
Soliști: Marguerite – Clémentine Margaine (mezzosoprană), Faust – Jean François Borras (tenor), Méphistophélès – Nicolas Testé (bas), Brander – Șerban Vasile (bariton)

Joi 21.09.2017

Ora 16.30, Ateneul Român
Recital Alexei Volodin – pian
Program:
EnescuSuita nr. 2 op. 10
ProkofievSuita „Romeo şi Julieta” op. 75 (fragmente)
Mendelssohn / aranjament de RachmaninovScherzo din „Visul unei nopți de vară”
MedtnerLucrarea nr.4 în do diez minor, din „Patru povestiri”, op. 35
RachmaninovSonata pentru pian nr. 1 op. 28

Ora19.30, Sala Mare a Palatului
Orchestra e Coro dell’ Accademia Nazionale di Santa Cecilia
Dirijor: Antonio Pappano
Dirijorul corului: Ciro Visco
Solist: Beatrice Rana – pian
Program:
CeaikovskiConcertul pentru pian şi orchestră nr. 1 în si bemol minor op. 23
EnescuSimfonia nr. 3 în do major op. 21

Ora 22.30, Ateneul Român
Russian Chamber Philharmonic Sankt Petersburg
Dirijor: Juri Gilbo
Solist: Misha Maisky – violoncel
Program:
EnescuIntermezzi op. 12
Ceaikovski – „Nocturna” pentru violoncel şi orchestră op. 19
Bruch – „Kol Nidrei” op. 47 pentru violoncel şi orchestră
MendelssohnSimfonia nr. 4 în La Major op. 90 „Italianaˮ
CeaikovskiVariațiunile „Rococoˮ op. 33

Vineri 22.09.2017

Ora 16.30, Ateneul Român
Recital Dmitry Hvorostovsky (bariton)
Ivari Ilja (pian)

Leonid Malashkin – „Oh, dacă aş putea să exprim prin sunet”, versuri de G.Lişin Vladimir Abaz – „Zori înceţoşate”, versuri de Ivan Turgheniev
Mihail Yakovlev – „Elegie”, versuri de Anton Delvig
Piotr Bulakhov – „Întâlnire”, versuri de Nikolai Grekov

Cântec popular rus – „Pe câmp nu e o singură cale”, aranjament Iuri Şaporin
Boris Fomin – „O singură dată”, versuri de Paul Herman
Veche romanţă rusă – „Ies la drumul mare”, versuri de Mihail Lermontov, aranjament Anatoli Novikov
Yakov Feldman – „Birjar, nu grăbi caii!”, versuri de Nikolai Ritter
Piotr Ilici Ceaikovski – „Vă binecuvântez, păduri”, versuri de Aleksei N.Tolstoi
Piotr Ilici Ceaikovski – „Serenada lui Don Juan”, versuri de Aleksei N.Tolstoi
Alexandr Borodin – Aria lui Igor „Fără somn, fără odihnă” din actul II al operei Prinţul Igor
Anton Rubinstein – Romanţa Demonului „Pe oceanul văzduhului” din opera Demonul
Anton Rubinstein – Romanţa Demonului „Iată în cine am avut încredere” din opera Demonul Serghei Rahmaninov – Cavatina lui Aleko „Toată şatra doarme” din opera Aleko
Piotr Ilici Ceaikovski – Balada lui Tomski „Oh, ascultaţi dară… Într-o zi la Versailles” din opera Dama de pică

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Orchestra e Coro dell’ Accademia Nazionale di Santa Cecilia
Dirijor: Antonio Pappano
Dirijorul corului: Ciro Visco
Soliști: Rachel Willis-Sorensen (soprană), Okka Van Der Damerau (mezzosoprană)
Program:
MahlerSimfonia nr. 2 „Resurrection”

Ora 22.30, Ateneul Român
Jordi Savall and Le Concert des Nations
Program: Le Concert Spirituel au Temps de Louis XV
CorelliConcerto grosso in D Major op. 6 nr. 4
TelemannConcerto for recorder, viola da gamba and strings in A minor TWV 52:a1 TelemannOverture-suite for two flutes and strings in E minor TWV 55:e1Tafelmusik”
TelemannOverture for viola da gamba and strings in D Major TWV 55:d6
Rameau – „Les Indes Galantes” Suite RCT 44

Sâmbătă 23.09.2017

Ora 11.00, Sala Mică a Palatului
The Schubert Ensemble of London
Program:
MahlerCvartetul cu pian în la minor
EnescuCvintetul cu pian nr. 1 în la minor op. 29
SchumannCvintetul cu pian în mi bemol major op. 44

Ora 16.30, Ateneul Român
Mahler Chamber Orchestra
Dirijor: Jonathan Stockhammer
Solist: Patricia Kopatchinskaja– vioară
Program:
Bartók – „Diver Oranto” pentru coarde Sz. 113/BB118
LigetiConcertul pentru vioară
LigetiConcert Românesc
HindemithSuita „Nobilissima Visione”

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam
Dirijor: Daniele Gatti
Solist: Chen Reiss (soprană)
Program:
HaydnSimfonia nr. 82 „Ursul” în do major Hob I:82
MahlerSimfonia nr. 4

Ora 22.30, Ateneul Român
Jordi Savall and Le Concert des Nations
Program: Balkan: Honig & Blut
Creația – Creația, Universul și Viața
Primăvara – Naşterea și Copilăria, Şcoala și Tinerețea
Toamna – Amintiri, Maturitate și Călătorii
Iarna – Spiritualitate, Sacrificiu, Exil și Moarte
Reconcilierea

Duminică 24.09.2017

Ora 11.00, Sala Mică a Palatului
Membri ai Mahler Chamber Orchestra
Dirijor și solist: Patricia Kopatchinskaya – vioară
Solist: Polina Leschenko – pian
Program:
LigetiŞase bagatele pentru cvintet de suflători
LigetiTrio pentru vioară, corn şi pian
Xenakis„Dikhthats“ pentru vioară şi pian
KurtagCvintet pentru suflători
EnescuCvartetul cu pian nr. 2 în re minor op. 30

Ora 16.30, Ateneul Român
Maxim Vengerov – vioară
Vag Papian – pian
Program:
BrahmsScherzo în do minor din Sonata F.A.E.
BrahmsSonata pentru vioară și pian nr. 3 în re minor op. 108
EnescuSonata pentru vioară și pian nr. 3 în la minor op. 25
FranckSonata pentru vioară și pian în la major

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam
Dirijor: Daniele Gatti
Solist: Liviu Prunaru– vioară
Program:
BeethovenUvertura „Egmont” op. 84 (Lucrare prezentată în cadrul programului „Side by Side” împreună cu membrii Orchestrei Naționale de Tineret a României)
EnescuCapriccio pentru vioară şi orchestră (aranjament de Cornel Țăranu, după schițele compozitorului)
ProkofievSimfonia nr. 5 în si bemol major op. 100

Muzica Secolului al XXI-lea

Vineri 08.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
The Mercury Quartet
Program:
Thomas AdèsCatch
George BenjaminA Purcell Garland: Fantasia
Steven DaversonKatabasi
Diana RotaruRed Hot
Thomas AdèsCourt Studies from The Tempest
Vlad MaistoroviciQuartet
Oliver KnussenA Purcell Garland: upon one note
Mark SimpsonAriel

Sâmbătă 09.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Dmitry Sitkovetsky
Program:
Romanian Composer’s Overture
George Balint – „Telos” in memoriam Ștefan Niculescu
PärtFratres
Solist şi dirijor: Dmitry Sitkovetsky – vioară
Iain BellCiclul de cântece „The Hidden Place”
Solistă: Valentina Nafornița
Șcedrin„Parabola concertantă” pentru violoncel, orchestră de coarde şi timpani
Solist: Fung Zlatomir – violoncel (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 2016)
ȘcedrinConcertul pentru orchestră nr. 5. Patru cântece ruseşti

Duminică 10.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Orchestra Filarmonicii „Moldova” din Iaşi
Dirijor: Adrian Petrescu
Program:
Nimrod Borenstein – „The Big Bang and Creation of the Universe” op. 52 for orchestra
Zygmund KrauzeConcert pentru pian și orchestră nr.1
Solist: Zygmund Krauze – pian
Adrian Pop – „Triptic” pentru orchestra simfonică
Magnus Lindberg –  Era

Joi 14.09.2017

Ora 16.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Hyperion International Ensemble
Dirijor: Richard Carrick
Soliști: Maya Dunietz – flaut, Yoni Silver – clarinet, Tim Hodgkinson – clarinet bass, Orban Godri – fagot, Tiberiu Cenuser – trombon, Diana Miron – vioară,
Tijana Stankovic – vioară, Szolt Zsores – violă, Albert Markos – violoncel,
Andrei Kivu – violoncel, Shmil Frankel – contrabas, Adam Scheflan – contrabas, Colin Hacklander – percuție, David Shively – percuție,
Ana-Maria Avram – percuție, Ana-Maria Avram – pian, electronics
Program:
George Lewis – „Hexis” pentru flaut, clarinet, vioară, violoncel, pian şi percuție
Richard Carrick – „Akko” pentru ansamblu
Iancu Dumitrescu – „Black Holes Collision” (II) pentru 3 grupuri de percuție, corzi şi computer asistat
Ana-Maria Avram – „Murmur” (II) pentru ensemble şi live electronics
Horațiu Rădulescu – „The Origin” pentru percuție
Ana-Maria Avram – „Winds of the Desert” pentru ansamblu şi computer asistat
Iancu Dumitrescu – „Diamonds in the rough” pentru ansamblu şi computer asistat 

Vineri, 15.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Ensemble Modern
Dirijor: Jonathan Stockhammer
Sound Design: Norbert Ommer
Program:
Martin GrütterSchakal (2015)
Jörg WidmannFreie Stücke für Ensemble (2002)
Fred PopoviciConcerto (2015/16)
Helmut LachenmannMouvement (-vor der Erstarrung)

Sâmbătă 16.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj
Dirijor: Dennis Roussel Davis
Program:
Cornel ȚăranuCantus Gemelus
Thomas LarcherConcertul pentru pian şi orchestră „Böse Zellen”
Solist: Aaron Pilsan – pian
Elliot GoldenthalSimfonie în sol diez minor

Duminică 17.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Kamerata Kronstadt Chamber Orchestra
Dirijor: Cristian Oroşanu
Dan Buciu„Cristianeˮ pentru orchestră de cameră
Thierry HuilletConcertul pentru vioară şi violă
Soliști:
Ndonghyun Kim– vioară (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 2016)
Clara Cernat – violă
Viorel MunteanuGlasurile Putnei
Vladimir CosmaTriptic pentru orchestră de coarde

Vineri 22.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Orchestra Filarmonicii Din Bacău
Dirijor: Cristian Lupeş
Program:
Constantin Basica – Lucrare în primă audiție
Nigel HessPiano Concerto
Solist: Vassili Varvaresos – pian (Laureat al Concursului Internațional George Enescu, ediția 2014)
Adrian Iorgulescu – „Signales” for symphonic orchestra
Detlef GlanertFrenesia

Sâmbătă 23.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Orchestra Filarmonicii Banatul din Timișoara
Dirijor: Rumon Gamba
Program:
Rolf MartinssonOpen Mind op. 71
Valentin GheorghiuConcertul pentru pian şi orchestră
Solistă: Luiza Borac – pian (Laureată a Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 1991)
Sven HelbigPocket Symphonies

Duminică 24.09.2017

Ora 13.00, Sala Mihail Jora, Societatea Română de Radiodifuziune
Desaga Solisten Chamber Orchestra
Dirijor și Solist: Cătălin Desagă
Program:
M. Vosganian – Ciaccona con Canone für Geige, Band und Orchester
Mladen TarbukGoslice su potrte (Die Geigen sind zerbrochen)
Ulpiu Vlad – Flori de Câmp – pentru cvartet și orchestră de cameraHenschel” Quartett
Elmar LampsonConcerto pentru orchestră de coarde şi percuție
Ari Ben-ShabetaiConcerto pentru orchestră de coarde – primă audiție

CONCERTE ÎN ȚARĂ

Iași – Vineri 08.09.2017, ora 19.00

Orchestra Filarmonicii „Moldova” din Iaşi
Dirijor: Adrian Petrescu
Program:
Nimord Borenstein„The Big Band and Creation of the Universe” pentru orchestră Zygmund KrauzeConcertul pentru pian şi orchestră nr. 1
Solist: Zygmund Krauze – pian
Adrian Pop„Tripticˮ pentru orchestră simfonică
Magnus LindbergEra

Sibiu – Duminică 10.09.2017, ora 19.00

L’Arpeggiata – Christina Pluhar
Solişti : Philippe Jaroussky (contratenor), Nuria Rial (soprană)
Program: Teatro d’amore –Claudio Monteverdi and his contemporaries
Doron Sherwin – cornetto, Veronika Skuplik – vioară barocă, Eero Palviainen – chitară barocă și lăută, David Mayoral – percuție, Boris Schmidt – contrabas, Francesco Turrisi – clavecin, orgă, Haru Kitamika – clavecin, orgă, Christina Pluhar – theorbă și dirijor

Sibiu – Luni 11.09.2017, ora 19.00

Cvartetul Diotima
Program:
Lucrări comisionate de Elizabeth Sprague Coolidge
SchoenbergCvartetul nr. 3
EnescuCvartetul nr. 2 în Sol Major
BartókCvartetul nr. 5 Sz. 102

Sibiu – Marți 12.09.2017, ora 19.00

Viktoria Vassilenko – pian (Câștigătoare a Concursului Internațional „George Enescu”, 2016)
Program: TBA

Sibiu – Miercuri 13.09.2017, ora 19.00

Zlatomir Fung – violoncel (Câștigător al Concursului Internațional „George Enescu”, 2016)
Program: TBA

Cluj – Joi 14.09.2017, ora 19.00

Orchestra Filarmonicii „Transilvania” din Cluj
Dirijor: Dennis Roussel Davis
Program:
Cornel ȚăranuCantus Gemelus
Thomas LarcherConcertul pentru pian şi orchestră „Böse Zellen”
Solist: Aaron Pilsan – pian
Eliott GoldenthalSimfonie în sol diez minor

Ploiești – Joi 14.09.2017, ora 19.00

Filarmonica „Paul Constatinescu” Ploiești
Dirijor: Radu Postăvaru
Program:
P. ConstantinescuTriplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră
Soliști: Stefan Tarara, Eun-Sun Hong și Josu De Solaun (Câștigători ai Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 2014)
EnescuNocturna pentru pian și orchestră (orchestrație de Sorin Petrescu)
Solist: Josu de Solaun
P. Constantinescu′Simfonia Ploieșteană

Brașov – Vineri 15.09.2017, ora 19.00

Orchestra de Cameră Kamerata Kronstadt
Dirijor: Cristian Oroşanu
Program:
Dan Buciu„Cristianeˮ pentru orchestră de cameră
Thierry HuilletConcertul pentru vioară şi violă
Soliști: Donghyun Kim – vioară (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, 2016), Clara Cernat – violă
Viorel MunteanuGlasurile Putnei
Vladimir CosmaTriptic pentru orchestră de coarde

Sibiu – Duminică 17.09.2017, ora 19.00

Donghyun Kim – vioară (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, 2016)
Program: TBA

Bacău – Miercuri 20.09.2017, ora 19.00

Orchestra Filarmonicii din Bacău
Dirijor: Cristian Lupeş
Program:
Constantin Barica – Lucrare în primă audiție
Nigel HessPiano Concerto
Solist: Vassil Varvaresos – pian (Laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 2014)
Adrian Iorgulescu – „Signales” for symphonic orchestra
Detlef GlanertFrenesia

Timișoara – Joi 21.09.2017, ora 19.00

Orchestra Filarmonicii „Banatul” din Timișoara
Dirijor: Rumon Gamba
Program:
Rolf MartinssonOpen Mind op. 71
Valentin GheorghiuConcertul pentru pian şi orchestră
Solistă: Luiza Borac (Laureată a Concursului Internațional „George Enescu”, ediția 1991)
Sven HelbigPocket Symphonies

Sibiu – Joi 22.09, ora 19.00 

Recital Maxim Vengerov – vioară & Vag Papian – pian
Program:
BrahmsScherzo în do minor from Sonata F.A.E.
BrahmsSonata pentru vioară și pian nr. 3 în re minor op. 108
EnescuSonata pentru vioară și pian nr. 3 în la minor op. 25
FranckSonata pentruvioară și pian în la major

Festivalul Internaţional „George Enescuˮ 

București, România, 2 – 24 septembrie 2017
Ediţie desfăşurată sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României
Preşedinte de Onoare: Zubin Mehta
Director Artistic Onorific: Vladimir Jurowski
Producător: Guvernul României prin Ministerul Culturii
Coproducători: Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune
Organizator: ARTEXIM

program preluat de pe site despreopera.com

Read more

Enescu, mondenul din „Realitatea ilustrată”

Și faptul divers poate fi istorie, mai ales atunci când timpul așază o distanță suficient de mare între evenimentele de altă dată și actualitate. Și mai ales dacă subiectul este o celebritate, așa cum a fost (și este) George Enescu. După o cercetare care a durat două zile în arhiva revistei Realitatea ilustrată din perioada interbelică (mai precis între anii 1927 și 1938), am găsit 11 articole în care numele muzicianului român este menționat în diverse contexte, de la cele mai serioase (referințe despre compozitor din presa franceză), până la cele mai neașteptate (de exemplu, i se cere la un moment dat părerea despre celibat). O resursă extraordinară pentru această cercetare a fost proiectul Biblioteca digitală a Bucureștilor, care a digitalizat și indexat o cantitate foarte mare de periodice și cărți vechi, disponibile gratuit spre consultare.

O primă parte a acestui articol a fost publicată pe website-ul oficial al Festivalului Enescu 2015.

Înființată în anul 1927, la Cluj, Realitatea ilustrată a fost, de-a lungul perioadei interbelice, una dintre cele mai populare reviste editate de trustul Adevărul. Prea multe detalii despre istoria acestui periodic nu se găsesc, dar putem aminti câteva date. În anul 1928, periodicul se mută la București, având o apariție săptămânală neîntreruptă până la 21 Aprilie 1946. O tentativă de resuscitare în primii ani ai comunismului durează din 9 Ianuarie până 3 Aprilie 1949. Inițial, revista purta subtitlul nu prea inspirat „sau Lucrurile așa cum le vedem cu ochii”, la care s-a renunțat odată cu mutarea în București, iar din 1936 va purta un nou subtitlu explicativ: „Revistă de informaţii şi cultură generală”. În paginile periodicului, informația enciclopedică de tip magazin completa informațiile din actualitatea românească, pigmentată deseori de o consistentă secțiune mondenă.

O arhivă completă a acestei reviste, pentru anii 1927-1938, a fost digitalizată și este disponibilă online pe site-ul Biblioteca Digitală a Bucureștilor. Numele lui George Enescu apare destul de des în paginile ei, cu informații inedite sau chiar anecdotice.

Încă din perioada clujeană a săptămânalului, în numărul 10/1927, numele lui Enescu este menționat în legătură cu un concert simfonic:

Concert simfonic la Cluj

Duminecă 9 Octombrie, ora 6, în Teatrul Național a avut loc concertul simfonic dat de orchestra Reg. 3 grăniceri din Cernăuți, sub conducerea căpitanului R. Millea.

S-au cântat: 1) Rimsky-Korsakow: „La Grand Paques-Russe” ouverture. 2. Schubert: Symphonie Si-minor. 3. Saint-Saëns: „Danse macabre” Poème-symphonique. 4. a) Borodin: Scene din Asia Centrală. b) Glinca: Kamarinskaja. 5) Enescu: Rhapsodia N. 1 La-major.

Admirabila execuție a bucăților a stârnit aplauzele viforoase ale publicului asistent, iar ultima bucată, Rapsodia Maestrului Enescu a fost bisată. Ne-a mirat însă faptul că ofițerimea garnizoanei Cluj lipsea dela acest spectacol atât de izbutit, cu atât mai mult cu cât era vorba de o orhestră militară.

Greu de imaginat ce însemnau aplauzele „viforoase”, dar dincolo de acestea și de amuzamentul stârnit de absența ofițerilor clujeni, dojeniți de autorul anonim al știrii, Enescu era deja o celebritate în România, compoziția lui fiind bisată.

În August 1930, Realitatea ilustrată comentează un articol apărut în presa franceză și dedicat lui George Enescu. Și atunci, ca și acum, referințele occidentale la România erau foarte apreciate. Materialul urmează după o serie de alte articole: o povestire de H. Horn intitulată Colierul de perle, apoi Iubirea văzută de Joan Crawford, un interviu cu… Mister Robott: Omul mecanic vorbește și o nouă povestire despre bijuterii, de data aceasta e vorba despre Perla tragică de W. Charnley. În orice caz, Enescu este primul subiect din acest număr care are legătură cu realitatea. Textul merită reprodus integral:

ENESCU

Biografie publicată de o revistă străină

Enescu profesor la Paris, alături de Thibaud și Cortot. – Interesante cursuri de interpretare, la care se disting tineri artiști români

REVISTA pariziană „Le monde musical”, publică o frumoasă biografie a lui Georges Enesco, cu prilejul cursului de interpretare, ținut de marele nostru violonist la „Ecole normale de musique de Paris”.

Mulți români nici nu bănuesc ce înseamnă numele Enesco la Paris…

Este adevărat, că noi ne mândrim și îl iubim pe marele nostru artist. Totuș el ne face, peste graniță, o cinste mult mai mare, decât ne închipuim. Dacă bucureștenii îl iubesc, parisienii îl adoră. Enescu este cunoscut în România; dar în străinătate e celebru.

COARDELE LUI ENESCU

Este caracteristică reclama pe care o fac marii fabricanți de coarde pentru marfa lor. „Enesco cântă numai pe coardele noastre!” – se laudă ei.

Am văzut un anunț, într’un ziar parizian, conceput astfel:

Thibaud

          Enesco

                  Yssaie

întrebuințează numai coardele „cutare”

Iată într’adevăr o splendidă trinitate: cei trei mari violoniști ai lumii!

Dar Enescu este mai cu seamă apreciat în înaltele foruri muzicale din capitala Franței; acolo este cunoscut nu numai ca violonist, ci și ca pianist, violoncelist, compozitor, șef de orchestră…

„Casals și Enescu sunt cei mai mari muzicieni actuali” – se spune. Iar unii pun chiar în frunte pe Enescu.

PORTRETELE LUI ENESCU

„Le monde musical” din Paris însoțește articolul d-lui M. Vessereau(biograful lui Enescu) de mai multe clișee și portrete; casa din Liveni, județul Dorohoi, unde s’a născut Enescu, părinții lui Enescu, ultima fotografie a maestrului…

E interesant de observat că marele muzician are o față de copil, un copil mare, aproape aceeaș față pe care o avea la cinci ani.

O întâmplare fericită face să ne cadă în mână o fotografie de pe acea vreme. Este o fotografie – credem – inedită. Poate că nici maestrul nu a știut despre existența ei și va avea o surpriză văzând-o reprodusă în „Realitatea ilustrată”. Fotografia pe care o publicăm, este mai cu seamă interesantă prin faptul că reprezintă pe „micul” Enescu așezat pe două perine, puse anume pe scaun, pentru ca astfel copilul să ajungă mai bine la masă, spre a-și nota ideile muzicale.

enescu-ri1

Maestrul Enescu la vârsta de 5 ani – Fotografie inedită

CURSUL DE INTERPRETARE

La cursul de interpretare, ținut în anul acesta la Paris de către Enescu, a asistat un public muzical numeros: specialiști, concertiști, etc., sosiți din diferite țări europene și chiar din America, unde Enescu este popular, în urma turneelor făcute.

Anul trecut cursul de interpretare pentru vioară a fost predat de către celebrul Thibaud, iar pentru literatura pianului de către Alfred Cortot, cel mai mare pianist al vremurilor actuale.

Cortot a trecut atunci în revistă muzica lui Chopin în zece conferințe speciale. Anul acesta Alfred Cortot a făcut tot zece conferințe despre compozitorii moderni francezi. La rândul său Enescu s’a ocupat de literatura viorii.

Ambele cursuri au fost considerate ca adevărate evenimente muzicale.

INTERPREȚII

Conferințele au avut loc în sala cea mare de concert, dela „Ecole normale” și au fost însoțite de demonstrații artistice alese. Elevi dintre cei mai buni ai institutului muzical parizian „Ecole normale”, sau absolvenți remarcabili, au executat piesele corespunzătoare ale autorilor muzicali, despre cari au vorbit maeștrii Cortot și Enescu.

Este interesant de notat că, cu prilejul acestor importante cursuri din capitala Franței, s’au distins ca remarcabili interpreți, câțiva tineri muzicieni români, cari actualmente își perfecționează studiile muzicale la Paris.

D-ra Clementina Cristescu, violonistă-concertistă, a cântat împreună cu Radu Mihail, la cursul lui Enescu. O altă excelentă violonistă româncă, doamna Alexandrescu s’a relevat deasemeni la aceste cursuri. Doamna Alexandrescu  este soția compozitorului Romeo Alexandrescu.

Tânărul pianist, Radu Mihail, absolvent cu două premii al Conservatorului din București, care în cursul stagiunii de iarnă s’a mai produs de câteva ori în public, la Paris, a cântat, atât la cursul de interpretare al lui Enescu, cât și la conferințele maestrului Cortot relative la muzica lui Chopin. Apoi a cântat la ultima ședință, de încheiere, a maestrului Cortot, relativ la muzica modernă franceză.

Tinerii muziciani români au fot urmăriți cu mult interes, făcând impresie și fiind cât se poate de bine apreciați de către publicul select internațional venit în metropola lumei pentru scop artistic. Ei ne-au făcut alături de Enescu, toată cinstea și se cuvine să-i cităm cu acest prilej.

DIN COPILĂRIA LUI ENESCU

Vessereau promite o carte despre Enescu; acum ocupându-se în special de copilăria maestrului arată că șapte frați ai lui, mai mari, au murit cu toți de mici, dintre cari cinci secerați dintr’o dată de o difterie nemiloasă. Biograful francez descrie cu multă tandreță viața de familie a copilului genial, grija și spaima mamei terorizată de nenorocirile avute. Pe tatăl lui Enescu îl descrie ca pe un om de o vastă cultură intelectuală, iubit de țăranii de pe moșia sa, pentru energia lui dreaptă și bunătatea-i rămasă proverbială.

Bunicul lui Enescu a fost preot. Preotul Gheorghe Enescu avea o voce magnifică, răsunând în bolta bisericuței din sat, voce care a lăsat amintiri neșterse în inima și mintea nepotului. Mama lui Enescu, acompaniindu-se la chitară compunea cântece cu caracter românesc…

Autorul acestor rânduri poate adăuga, că a cunoscut, în orașul Mihăileni, din nordul Moldovei, pe un unchiu al marelui muzician, tot preot, un bărbat distins, o rară inteligență, de asemeni cu aplecări muzicale.

De altfel tatăl lui Enescu era și el violonist. Dar puțin timp, după ce fiul a început să ia lecții de vioară, auzindu-l într’o zi, a exclamat:

— Mi-arunc vioara în pod! De-acum înainte vei cânta tu, George!

Și George a cântat, ca nimeni altul; vioara lui a răsunat peste hotarele țării noastre, ducând faima de român până dincolo de ocean. Acum Enescu locuiește mai mult la Paris, dar în compozițiile sale muzicale se reflectă solemnitatea impresionantă neuitată a slujbelor religioase dela bisericuța din sat, fluerul păstorului, parfumul florilor, misticismul doinei românești….

— Nu! Nu mi-am părăsit țara: am luat-o cu mine! – spune Enescu.

Fotografia inedită din Realitatea ilustrată este acum una foarte cunoscută, chiar dacă este datată ca fiind făcută pe vremea când Enescu avea 3 ani. Cât despre elevii români de la Paris, dacă despre violonista Clementina Cristescu n-am aflat nimic, în schimb Nina Alexandrescu a devenit profesor de vioară, iar Romeo Alexandrescu a trăit până în 1976, fiind cunoscut în lumea muzicală românească nu doar în calitate de compozitor, dar și  ca muzicolog, profesor, critic muzical sau eseist. Radu Mihail (1911-1950) a avut o soartă tragică: deși era un pianist apreciat, cu activitate concertistică la nivel internațional, el moare în 1950, asfixiat cu gaz, alături de soția sa. Există mai multe legende legate de această dispariție prematură, fie că ar fi fost ucis de Securitate, fie că ar fi fost vorba despre un gest premeditat al soției sale, într-o criză de gelozie.

Dar Realitatea ilustrată era o revistă care știa să-și țină cititorii în priză, lansând tot felul de campanii de presă, oarecum asemănătoare cu strategiile de marketing ale posturilor de televiziune de astăzi. Primele concursuri pentru Miss România au fost organizate de această publicație, dar au realizat și campanii umanitare de colectare de fonduri pentru ajutorarea unor cazuri sociale care au emoționat societatea românească a epocii (un caz notoriu la acea vreme a fost ajutorarea unei familii sărace, cu șase copii, în care s-au născut cvadrupleți). În luna Octombrie a anului 1930, Realitatea Ilustratăorganizează concursul Cântecul națiunilor, promițând și premii consistente.

CÂNTECUL NAȚIUNILOR

100000 LEI PREMII

România participă la concursul internațional. – „Realitatea Ilustrată” organizează concursul.

Concursul pentru „Cântecul Națiunilor” – cum era de așteptat – a stârnit interesul tuturor. Zilnic primim la redacție vizite și scrisori de ale acelora, cari vor să afle amănunte mai ample, asupra concursului.

enescu-ri2

George Enescu

Am anunțat încă din numărul trecut, numele celor cari alcătuesc juriul pentru România. Repetăm aci formațiunea acestui juriu:

JURIUL

George Enescu, compozitor și violonist, cea mai mare glorie muzicală a țării.
George Georgescu, compozitor, directorul soc. „Filarmonica”.
Scarlat Cocorăscu, fondatorul Operei Române de Stat.
Nona Ottescu, compozitor, directorul Conservatorului de muzică din București.
Liviu Rebreanu, scriitor.
Alfred Alessandrescu, compozitor, profesor al Conservatorului de muzică din București.
Eugen Filotti, directorul Serviciului de Presă din Președinția Consiliului de Miniștri.
I. Davidescu, secretarul comitetului francez pentru România.
Nic. Constantin, directorul revistei „REALITATEA ILUSTRATĂ”, secretar.

Reamintim că primul concurs se referă la compoziția cântecului. Aceste compozițiuni trebuesc să fie scrise pentru piano și să aibe și un portativ pentru voce. Executarea unei bucăți nu trebue să dureze mai mult de cinci minute, așa încât rugăm pe compozitori să se ferească de la scris bucăți prea lungi. […]

Îl regăsim apoi pe George Enescu în Octombrie 1933, într-un număr dedicat problemei căsniciei, o temă recurentă în paginile Realității ilustrate, în care se dezbătea celibatul, un fenomen, desigur, în creștere în mediul urban al României interbelice. În acest context, apariția compozitorului este cu atât mai inedită, chiar dacă el era celibatar la acea dată, la vârsta de 52 de ani.

E bună însurătoarea

Răspunsuri culese în diferite straturi sociale, dela persoane de diferite vârste

Iată ce ne-a spus un muzician:

— Cred că un artist nu trebue să se însoare niciodată. Dealtfel împotriva însurătorii artiștilor pledează și Alphonse Daudet în lucrarea lui „ménages d’artistes”. În toate schițele sale, din volumul citat, căsătoriile artiștilor sunt arătate nefericite. — observă interlocutorul nostru.

— Totuși Daudet s’a însurat… și a fost fericit!

— I s-a obiectat și lui aceasta, dar el a răspuns cu galanterie: cine găsește o soție ca M-me Daudet, poate să se’nsoare…

În zilele noastre, în România, maestrul George Enescu pledează împotriva căsătoriei, prin faptul că a rămas celibatar. Dacă s’ar fi însurat, cine știe dacă am fi avut un George Enescu. Dar drept răsbunare, a însurat pe alți artiști.
— Iubesc căminul, mi-s dragi și copiii — ne-a mărturisit muzicianul, interviewat de noi — dar după cum Hitler a spus: „Nu mă pot căsători, căci sunt însurat cu politica”, tot astfel obiectez și eu: „Tovarășa scumpă a vieței mele este muza Euterpe. Ar însemna să o trădez, dacă o muritoare s’ar face stăpâna gândurilor mele.”

[…]

ALEX. F. MIHAIL

Alex F. Mihail era un jurnalist destul de prolific, a cărui specialitate era domeniul social. Citarea lui Hitler surprinde, dar ea trebuie privită în contextul anului 1933, când acesta nu era decât un personaj politic insolit, ceea ce ar echivala în secolul XXI, să zicem, cu a-l cita pe Vladimir Putin prin 2005. N-am mai reprodus părerile celorlalți respondenți ai reporterului Realității ilustrate, un fabricant de tutun, un negustor, o actriță, o menageră (sic!), o fată de 18 ani, o doamnă de 30 de ani, un domn doctor, o scriitoare, sau o lucrătoare oratoare (ciudat substitut pentru o sindicalistă), întinse pe trei pagini de revistă.

În 1934, muzica intră pe domeniul senzaționalului, sau dacă nu, măcar pe teritoriul recordurilor. La Otopeni se constituie o orchestră militară formată din fanfarele armatei, numărând peste 700 de instrumentiști folosind alămuri și percuție. În repertoriul acestui gigant apare, evident, și Poema română. Într-un fel, găsim astfel o parte a explicației privind renunțarea compozitorului la muzica rapsodică, de inspirație folclorică, pentru că uneori succesul ajungea să capete și forme bizare. Materialul următor apare într-un număr din luna Iunie 1934 al Realității ilustrate, a cărui copertă era dedicată reluării relațiilor diplomatice dintre România și URSS, lansând și o întrebare retorică, imediat sub portretele miniștrilor de externe ale celor două state, Titulescu și Litvinov: Va fi reconstruit podul de peste Nistru?

Un studio de muzică, în proporții americane, la Otopeni

A fost constituit Duminică dimineață, din cele 18 muzici militare, care au amenajat o tabără model — pe linia forturilor —, în care până la data de 22 Iunie a.c. sub conducerea d-lui inspector general al muzicilor militare, Egizio Massini, se va studia neîntrerupt programele de muzică simfonică, cu care uriașa falangă de 700 instrumentiști, va concerta în țară și străinătate.

ECHIPA RECORD

Pentru transcrierea în orchestrație de suflători a Simfoniei a 5-a de Beethoven, a fost înjghebată, în acea tabără, o echipă de copiști, care în mai puțin de patru zile au copiat un milion cincizeci și cinci de mii patruzeci de tacte, pentru materialul de execuție numai a Simfoniei.

La acesta mai trebuie socotit și acel nu cu mult mai mic, a transcrierii Poemei Române a lui George Enescu și a diferitelor imnuri a țărilor aliate, în care va avea loc turneul de propagandă, organizat de Ministerul Apărărei Naționale.

PRIMUL CONCERT

Mai înainte de-a eși din țară această uriașă falangă de muzicieni va da un prim și singur Concert Simfonic la București, în seara zilei de 23 Iunie a.c. (ora 21) în Marele stadion al O.N.E.F.

De altfel, în stânga acestei știri este tipărit și un anunț publicitar al momentului muzical de pe stadion. Mai departe, revista publică un articol de două pagini (sub titlul: Orga compusă din 750 de oameni — O inovație care pornește din România) despre această combinație de tabără militară care include muzicologi, instrumentiști și militari aplecați asupra muzicii lui Beethoven și Enescu. Iată că ideea celui mai mare drapel are totuși rădăcini adânci… Nu vom reproduce articolul, pentru că imaginile vorbesc de la sine:

3-colonel-egizio-massini-inspector-general-al-muzicilor-militare 5-o-repetic89bie-quasi-generalc483

4-orchestra-la-repetic89bie

Cu Egizio Massini (unul dintre fondatorii Operei Naționale Române, dar și al unui Conservator privat ce-i purta numele, mare dirijor de operă) cățărat pe o masă pentru a putea controla o mulțime de instrumentiști care trebuiau totuși să țină unii de alții, barbarizarea muzicii lui Enescu pare să fi atins apogeul.

Un an mai târziu, în Martie 1935, George Enescu este din nou invocat în Realitatea ilustrată, de data aceasta în cadrul unui articol dedicat muzicii lui Bach și Händel, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la nașterea acestora. Textul este unul de popularizare, apelând mereu la anecdotică, dar face o trimitere interesantă la salonul muzical al reginei Carmen Sylva.

O sărbătoare a muzicei

250 de ani dela nașterea compozitorilor Bach și Händel. — Când au fost cântați pentru prima dată în România?

ri-nr-426-20-03-1935-1-detaliu-foto

[…]

MUZICA LA CURTEA REGALĂ ROMÂNĂ

La noi în țară, operele lui Bach și Händel au fost cântate pentru prima dată în sala de muzică de la palatul regal din Calea Victoriei a reginei Elisabeta.

Suverana se așeza personal la piano sau la orgă, fiind înconjurată de „adolescentul” George Enescu; maestrul violoncelist Dim. Dinicu; domnișoara Assan, cântăreață, și de alți muzicieni bucureșteni, pe când „copilița blondă, pianista Aurelia Cionca”, ședea cuminte lângă dânsa.

— George Enescu și Aurelia Cionca sunt copiii mei sufletești — spunea regina-artistă, care păstra tradiția, ca la curțile suveranilor să se facă multă și bună muzică.

În pauzele concertelor de la palat, regina dădea autografe colaboratorilor săi muzicali. Între altele a scris pe o fotografie, dăruită fetiței, cu faima de concertistă, și parcă cu aripi la umeri, ce se juca la picioarele ei: „Aripi la mâni, aripi la inimă, aripi la gând” cuvinte cari, poate, ar putea fi considerate ca un testament al reginei muzicante cu privire la modul, cum trebuie interpretați Bach și Händel.

A. F. M.

Aurelia Cionca (1888-1962) avea să confirme statutul de copil minune: va debuta la vârsta de nouă ani, devenind apoi profesor de pian, printre elevii ei numărându-se Dinu Lipatti. În anul 1931 prezintă, în premieră, recent descoperita Rapsodie română a lui Franz Liszt. Fotografia din articol nu este datată, dar putem presupune că este realizată în jurul anului 1890. George Enescu va deveni un mare violonist, cu predilecție în muzica lui Bach, una dintre cele mai frumoase înregistrări ale Concertului pentru două viori fiind aceea realizată în 1932, împreună cu elevul său, Yehudi Menuhin. Dincolo de caracterul popularizator al articolului, este clar că această iubire pentru muzica lui Bach să-i fi fost inspirată lui Enescu tocmai de familia regală. De altfel, Carmen Sylva avea să-i dăruiască lui Enescu o colecție a lucrărilor lui Bach, în 60 de volume. Drept urmare, mai adaug și eu câteva fotografii cu regina Elisabeta și George Enescu.

[custom_gallery source=”media: 2482,2481,2480,2479,2478,2477″ width=”380″ height=”170″]

La 13 Martie 1936 avea loc premiera operei Œdipe, la Paris. Un moment ideal pentru presa bucureșteană de a-l celebra pe George Enescu. În numărul din 25 Martie, în contextul în care pacea Europei era din ce în ce mai nesigură, iar prezența regelui Carol al II-lea începea să se facă tot mai simțită ca propagandă, Realitatea ilustrată îi dedică muzicianului un material amplu de aproape o pagină:

Cum trăește George Enescu

– VIAȚA SOBRĂ A UNUI GENIU –

de IOAN MASSOFF

CÂND acum vreo zece ani, necesități de ordin profesional m’au silit să dau de urma maestrului George Enescu, am fost foarte surprins, aflând că genialul nostru muzician locuiește într’un hotel — care este departe de a fi un „palace” —, de pe calea Griviței. Există un fel de prejudecată a locuinții și de-aceea, deseori, avem deziluzii în ceea ce privește mediul, în care, cu surprindere, aflăm că-și trăește viața un om, care iese din comun. Bănuind că aș putea cădea victima unei farse, am chemat la telefon modestul „Hotel Bratu”, al cărui portar, amabil — deși negalonat, — m’a încredințat că „domnul Enescu nu se află acum în hotel, dar că va reveni într-o oră”. Cum telefonasem la ora opt jumătate dimineața, am avut o nouă surpriză, ca omul, cu prejudecăți care e convins că marii artiști, și în special muzicanții, nu sunt oameni prea matinali.

enescu-ri3

George Enescu

Peste o oră, mă aflam în cuprinsul unei sobre camere de hotel, de clasa doua. Un om robust ca înfățișare, și cu un păr, negru — bogat — care-i cădea peste frunte, s’a ridicat aproape respectuos, înaintea puținătății mele și cu voce, oarecum timidă, m’a întrebat ce doresc. Timiditatea mea, peste care s’a suprapus cea a omului genial din fața mea, a luat o formă, aș putea spune groaznică.

Gheața emoției s’a spart însă repede și stând pe marginea unui scaun, ros de ani, George Enescu s’a supus, cu docilitate, întrebărilor mele. Mi-a vorbit ca un filosof antic, desbărat de orice prejudecăți, preocupat de arta sa, dar sensibil la durerile omenești. Enescu nu e numai un mare muzician, dar și un adânc gânditor.

Pe buze îmi stăruia întrebarea:

—  De ce locuiți la Hotelul Bratu?

Răspunsul a fost simplu:

— Pentru că e aproape de Gară și trenurile pleacă la noi de dimineața. Și-apoi toată lumea mă cunoaște aici: sunt de-al casei…

Și cum Enescu se pregătea să plece, pentru o serie de concerte în provincie, a prins să scuture un frac cam mototolit și pătat cu sacâz de vioară.

Pe urmă, cu gesturi domoale, a luat vioara, pe care a culcat-o, frumușel, într’o cutie-coșciug. I-am cerut voie să văd vioara: „E un Stradivarius, am cumpărat-o pentru 15.000 de mărci, jumătate de sumă plătind-o cu ajutorul unei colecte, făcută din inițiativa lui Spiru Haret, printre elevii școalelor primare. Au contribuit 90.000 de copilași.

IUBIREA PENTRU COPII

Nu știu dacă poate fi vorba de recunoștință, sau de o pornire lăuntrică. Maestrul Enescu însă, e un mare iubitor de copii. A și fost profesorul unor precocități (Jehuda Menuchim și alții).

Odată mă aflam într-un oraș din Oltenia și Enescu a făcut o repetiție generală a concertului, cu intrare gratuită, pentru copii. Maestrul a cântat exclusiv pentru o sală tixită de ascultători, dintre care nici unul nu trecea de șaptesprezece ani.

„BULIBAȘA”

La Craiova, am asistat la un fel de isterie colectivă, stârnită cu prilejul unui concert al lui Enescu. Componenții unui taraf de lăutari se aflau la galerie. În timpul executării unei bucăți, șeful tarafului a început să plângă: la început încet și pe urmă în hohote. Ceilalți l-au imitat și până la sfârșit, lăutarii și-au spart viorile pe motiv că „după ce l-au ascultat pe Enescu, ei se lasă de meserie.

La ieșire, au așteptat pe Maestru, s’au repezit să-i sărute mâna și au proclamat: „ne ești mata bulibașa al nostru?

CEL MAI IMPRESIONANT MOMENT

Într’o zi, l-am întrebat pe maestrul Enescu, când a trăit cel mai impresionant moment al vieții sale. Și mi-a răspuns:

Desigur că cel mai emoționant moment din viața mea a fost când, pitit într-un colț al foyerului de la „Chatelet” — n-aveam decât 16 ani — auziam cum orchestra Colonne descifra „Poema română.” Emoția mea n’a fost atât de mare la executare, ca în momentul când îmi dedeam seama că alți oameni caută să descifreze gândul meu.

UN MISTIC

George Enescu e un drept credincios. „Cel care crede orbește, ca mine — mi-a spus Maestrul — se acumulează cu puteri necunoscute. „Crede și vei strămuta munții” — nu sunt vorbe goale”.

UN CONCURENT…

După un concert, dat într’un oraș de provincie, Maestrul, împreună cu nedespărțitul său impresar, Cohen, care se pricepe să-l dădăcească, m’au invitat la un restaurant.

Șeful micii orchestre, un Rom îndrăzneț, cum l-a observat pe Enescu, s’a gândit să cânte o bucată pe care o executase, în aceeași seară, în cuprinsul programului de concert, maestrul. Cum ar spune Caragiale, era un fel de chestie „à la vivat concurența.

Enescu a ascultat cu atenție cântarea oacheșului executant, l-a chemat și l-a felicitat…

De data aceasta, materialul este semnat de Ioan Massoff, mare teatrolog și critic în epoca interbelică. Sigur, anecdotele sunt savuroase, mai ales cea cu propunerea ce i se face lui Enescu de a deveni bulibașă, dar cu greu s-ar putea spune că articolul ar avea o mare valoare muzicologică sau istorică. Intersantă este și colecta prin care jumătate din suma necesară achizioțării Stradivarius-ului pe care îl folosea muzicianul, un asemenea demers ar fi imposibil, azi, inclusiv din punct de vedere legal. Cât despre Hotelul Bratu, construit în anul 1905, merită amintit faptul că el este mai cunoscut sub numele de Hotel Grivița și există și astăzi, în apropierea Gării de Nord. Aici a locuit și Hariclea Darclée în ultimii săi ani, cam în aceeași perioadă cu Enescu. Modestia acestui hotel era relativă după standardele de astăzi, întrucât deținea și un apartament cu pian pe care îl închiria în mod regulat compozitorul. A fost, ca atâtea alte clădiri, naționalizat și apoi lăsat mulți ani în paragină, recuperat de urmașii foștilor proprietari după 17 ani de procese, iar astăzi este restaurat și funcțional.

hotelul-grivita

Hotelul Bratu, azi.

În luna Septembrie a aceluiași an, 1936, George Enescu devine subiect de actualitate, într-un articol mai amplu semnat de Victor Eftimiu. Ce însemna actualitatea? Coperta revistei Realitatea ilustrată este dedicată procesului în care inginerul Liviu Ciulei, tatăl marelui regizor, era acuzat de otrăvirea demimondenei Tita Cristescu, nimeni alta decât fiica lui Gheorghe Cristescu, fondatorul Partidului Comunist Român, și fostă Miss România în 1926. Un subiect monden fierbinte și, ca să nu lăsăm nimic în suspence, vă spun că Liviu Ciulei a fost achitat, deși autorul crimei nu a fost găsit niciodată. Victor Eftimiu avea totuși un alt calibru și comentează actualitatea politică, aruncând ironii spre legionari (să nu uităm, războiul civil din Spania tocmai izbucnise în vara lui 1936).

REALITĂȚILE SĂPTĂMÂNEI

Serbările de la Blaj. — Președinții „Astrei”. — Familii macedonene în Ardeal. — Nicolae Titulescu și George Enescu. — Despre legionari

[…]

Alături de Nicolae Titulescu, răsplătit cu ingratitudine, pentru tot ce a făcut spre binele acestei țări, un alt mare Român, care ne-a dus faima peste hotare, George Enescu, la rândul său, cunoște vitregia păturilor noastre conducătoare. Anul acesta, Opera Mare din Paris i-a montat cu un fast neobișnuit și i-a cântat pe „Oedipe”, la care maiestrul a lucrat un sfert de secol. Am auzit-o transmisă prin radio, și, cu puținele noastre cunoștințe muzicale, am simțit că această tragedie lirică nu este un lucru care se poate asculta în toate zilele. Am primit, apoi, cu entuziasm, verdictul criticei autorizate, care afirma că opera lui Enescu e tot ce s’a scris mai de preț în muzică de vreo trei decenii încoace, adică din vremea lui „Pelléas et Mélisande” de Claude Debussy și dela operele pe cari le compunea pe la 40 de ani Richard Strauss.

Este o mare cucerire românească această alăturare a unui nume românesc de titanii muzicii occidentale. Ea ne onorează mai mult decât toate activitățile politico-diplomatice-culturale, cari ne-au costat sute de milioane și miliarde, dela războiu încoace, fără prea mari efecte.

Străinii ne fericesc că avem un George Enescu. Noi, oare, ne dăm noi seama de măreția faptului? Mira-m’aș. Pe Român nu-l sperie decât omul cu bani mulți și cu trecere la guvern. Iată, s’au scurs luni dela această sărbătoare și de Enescu nu mai vorbește nimeni. Se auzise că a fost numit director al Filarmonicei din New-York.

Călătorie bună! Oceanul să-i fie favorabil…

Te pomenești că avea pretenția să vină în țară și să-l primim la Jimbolia cu flori și cu fotograf!?…

Pe unde o fi acum George Enescu? Treaba lui! Deplasările oricărui politicastru sânt date imediat la gazetă. Dar de urma maiestrului nu mai știe nimeni. Poate să fie în țară, chiar la București. N’o fi chiar la hotel Bratu, în Calea Griviței?… Dacă e acolo, spuneți-i careva să nu se încumete a da vreun concert la Atheneu, că nu vine nimeni. Avem treabă. Sântem în „faza culturală”!

[…]

VICTOR EFTIMIU

În sfârșit, un articol scris cu nerv și care pune degetul pe mai multe răni. Nicolae Titulescu fusese demis din funcția de Ministru de Externe de către Carol al II-lea, la presiunea grupărilor pro-germane și silit să plece în exil, în Elveția. De aici vine și paralela pe care Victor Eftimiu o face între George Enescu și Nicolae Titulescu. Premiera lui Œdipe nu putea fi ignorată, dar opera lui Enescu va aștepta încă 22 de ani până să fie prezentată la București, în 1958. Enescu a fost într-adevăr luat în considerare pentru a-i succeda lui Arturo Toscanini la șefia Filarmonicii din New York, dar, în final a fost John Barbirolli cel care a preluat acest post, în tandem cu dirijorul polonez Artur Rodziński.  Este însă o ocazie bună de a prezenta două fotografii din colecția Bain (una dintre primele agenții de fotografie, așa cum e azi Getty Images, de exemplu) a Bibliotecii Congresului American, în care George Enescu este surprins în timpul unei călătorii spre America la bordul navei Berengaria, în anul 1922.

george-enescu-pe-berengaria-1922-2 george-enescu-pe-berengaria-1922

Întorcându-ne la publicația Realitatea ilustrată, în luna Noiembrie a aceluiași an, 1936, revine și povestitorul Ioan Massoff cu un nou material despre compozitorul român.

CU MAESTRUL GEORGE ENESCU ÎN TURNEU

Manifestații. — „Într’o cârciumioară”. — Autografe și iar autografe! — Un geniu modest

de IOAN MASSOFF

TRENUL stopează în gara cu peronul înțesat. Se aud din toate părțile strigăte și vociferări. Călătorii scot capete buimăcite pe la ferestre.

Doi bărbați, unul mai înalt și altul mai scund, își părăsesc tacticoși locurile ocupate într’un compartiment de clasa II-a și se silesc să-și facă loc prin culoarul înțesat. Numai cu multă greutate, luptând cu nesimțirea celor de pe culoar, cari se uită pe ferestre, cei doi bărbați însoțiți de oarecare bagaj nu prea arătos, ajung până la scara vagonului.

Mulțimea de pe peron îzbucnește în urale: „Trăiască maestrul Enescu!” Cei de pe culoarul trenului rămân paf.

— Ăsta e Enescu, domnule, așa e!

— Cum n’am observat, frate?

Acei cari au avut onoarea să călătorească în același compartiment cu maestrul Enescu se simt mândri, având impresia că manifestația e făcută oarecum și pentru ei. Rapidul se pune în mișcare și, pe peron, un tânăr, cu un buchet de flori în mână, urează Maestrului bun sosit în urbea respectivă.

Maestrul, ținând în mâna dreaptă un geamantanaș și în cea stângă pălăria, ascultă, puțin aplecat în spre dreapta, cuvintele de bun sosit. Ai impresia că-și dă toate silințele să ocupe un loc cât mai mic, ascultând cu aerul resemnat al unui condamnat, care-și scontează sentința.

Din când în când tresare, de parc’ar vrea să spună ceva, dar își ia seama.

Odată cuvântarea de bun sosit sfârșită, cei de pe peron se îndeasă ca la urs. Luat mai mult pe sus, Maestrul este așezat într’o trăsură ca vai de ea, așa cum sunt mai toate în provincie, și e purtat până la hotel — ca un trofeu. Și urbea respectivă își recapătă, deocamdată liniștea. La prânz, clienții restaurantului, becheri cu ticuri, oameni puși la dietă, pentru care birtașul gătește „special”, voiajori amărâți, că n’au vândut nici măcar cât le trebue pentru masă — privesc, cu interes, la omul cu ochi de copil speriat și cu aer de fată mare, scoasă pentru prima oară în lume, — care îmbucă tacticos, absent la tot ce se produce în jurul lui.

enescu-ri4

Unul, care nu poate să-și înfrâneze curiozitatea, bate nervos în tăblia mesei. Chelnerul vine și întreabă profesional:

— Să v’aduc șnițelul?

— Nu, mai stau puțin. Ia spune-mi, cine e domnul care stă la masa din colț cu domnul ăla căruntu?!

Rușinat că nu poate să dea un răspuns prompt, chelnerul spune:

— Stați să-l întreb pe patron. Și după câteva minute, vine și șoptește la urechea clientului curios:

— E domnu’ Enescu, care dă concert astă seară, cu impresarul Cohen.

— Ah, e George Enescu — completează, cult, clientul. Ei, și ce-a comandat?

„Flateur”, chelnerul răspunde:

— Păi ca și ‘mneata: două ochiuri, un șnițel și un compot.

Zâmbind, vădit satisfăcut, de această coincidență de gusturi, curiosul continuă să-și cetească ziarul „ediția de provincie”.

Seara, asistența dela concert cere repetarea fiecărei bucăți, iar Maestrul se supune cu resemnare. Pe scenă, năpădesc zeci de admiratori solicitând autografe.

Neavând încotro, virtuosul se execută cu răbdarea unui individ care semnează încontinuu cecuri, fără să mai știe dacă are sau nu acoperire.

A doua zi, cu noaptea’n cap, când George Enescu își face apariția în gară, e întâmpinat de demoazele melomane, cari cântă Liszt la piane dezacordate împodobite cu brațe în cari ard lumânări colorate, ca la pomul de Crăciun — și cari se uită la el, ca la o cireașă coaptă. Maestrul nu poate rezista solicitărilor și ca un resemnat, semnează și semnează la autografe, cu stilourile solicitatorilor.

Trenul se pune în mișcare. Demoazelele flutură batiste, ținând într’o mână autografele, ca pe niște ouă răscoapte.

Maestrul ațipește, într’un loc de clasa a doua…

 Ioan Massoff, pe care l-am amintit și mai devreme, a scris de-a lungul carierei sale și o serie de biografii ale mai multor artiști (Matei Millo, Constantin Tănase, Tony Bulandra, Grigore Gabrielescu etc.). E posibil să fi avut în intenție să facă același lucru și pentru George Enescu. În orice caz, articolul pare a fi o continuare a celui publicat cu câteva luni mai devreme și stabilește un portret standard al artistului modest, dar genial și adulat de public. Cât adevăr este în reportajele sale, amintind de cronicile despre Buffalo Bill, nu putem ști. Un detaliu minor: servirea șnițelului la micul dejun. În epoca de dinainte de război, șnițelul era un fel de mâncare mult mai popular în restaurante, decât azi. Apariția fast-food-ului i-a provocat un declin gastronomic foarte accentuat.

În Noiembrie 1937, ne aflăm în prologul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Realitatea ilustrată publică o galerie foto (ar fi prea mult să numim drept articol acest material), cu ocazia unui concert la Ateneul Român al lui Enescu, la care au asistat bărbații casei regale, regele Carol al II-lea și Voievodul Mihai I. Compozitorul este decorat.

DUPĂ CONCERT, ENESCU E DECORAT. MODEST ȘI SENIN ARTISTUL ÎȘI IA DECORAȚIA ȘI PLEACĂ ACASĂ

George Enescu, cea mai mare glorie prezentă a neamului nostru, a primit „proprio motu”, din partea Suveranului, cordonul ordinului „Steaua României, clasa I”.
M.S. Regele, împreună cu Voevodul Mihai, a asistat Duminecă la concertul lui George Enescu.
De bună seamă că Suveranul nostru — la fel ca toți câți ascultă concertele lui Enescu — a fost vrăjit de arta marelui muzician, și a voit să-și arate recunoștința, deaceea l-a decorat.
După concert — modest ca totdeauna — maestrul a plecat acasă, ducând în mână răsplata regească.
Publicul, care l-a ascultat la concert, aplaudă entuziast pe marele muzicant, la ieșirea din Ateneu.
M.S. Regele și Marele Voevod Mihai părăsesc Ateneul, după concertul dirijat de maestrul Enescu.

ri-nr-565-17-11-1937-detaliu-articol

Fotografia cu George Enescu mergând pe stradă este destul de cunoscută azi. Mai puțin cunoscut este momentul în care a fost realizată și faptul că obiectul pe care îl ține în mâna dreaptă este, probabil, chiar decorația  „Steaua României, clasa I”. Din păcate, ruperea din contextul acestei gaelrii foto s-a făcut cu prețul editării acestei fotografii, din care a fost eliminat colțul imaginii în care publicul îl apludă pe Enescu la ieșirea din Ateneu.

Reintrat în atenția publică, dar și a casei regale, Enescu devine subiectul unui amplu articol de două pagini, câteva săptămâni mai târziu, într-un număr din Decembrie 1937 al revistei Realitatea ilustrată.

Copilul din Liveni

UNDE A COPILĂRIT GEORGE ENESCU

Șapte orașe din antichitate își disputau onoarea de a fi dat viață lui Homer. În zilele noastre, cinci localități pretind că ele au fost leagănul copilăriei marelui muzician român, GEORGE ENESCU. Iată-le: Livenii, cătun pierdut între dealurile județului Dorohoi; apoi Cracalia, satul vecin; orașul Dorohoi, capitala județului, care vrea să le înlăture pe cele două; pitorescul târgușor Mihăileni, dinspre granița de odinioară, spre Austria, și, în fine, chiar capitala Austriei, Viena, orașul muzicei. De fapt, George Enescu a văzut lumina zilei la Liveni, în ziua de 7 August 1881, într-o căsuță cu lut pe jos.

george-enescu-tinar

Era al șaptelea copil al soților Constantin Enescu („conu Costachi”, cum i se zicea prin partea locului) și al soției sale Maria, născută Cozmovici.

enescu-la-20-ani-e1440415153384

Modestul și totuși binecuvântatul cămin există și acum fiind locuit de primarul satului, Costachi Berbinschi, împreună cu numeroasa sa familie.

liveni

În chilioara unde s’a născut minunatul copil, deabia te poți strecura, între patul de lângă ferăstruica cu gratii și o vatră enormă, care ocupă aproape jumătate din încăpere. La Cracalia, părinții lui George Enescu s’au mutat, când maestrul de azi împlinia trei ani.

— Mă doare inima, văzând că se ruinează conacul din Cracalia, de care mă leagă amintirile, mele până la vârsta de 33 de ani… o treime de veac!  — spune genialul compozitor — Am încercat să cumpăr casa și locul din jur, dela epitropia Institutului Sofian din Botoșani, actuala proprietară, dar n’am reușit.

liveni-2

La Dorohoi, capitala județului, conu Costachi a cumpărat o casă, în vremurile sale de belșug. Acolo a și murit bătrânul, cu mulți ani în urma soției sale, coana Mărioara, fiica preotului Ioan Cozmovici, din Mihăileni. Mama lui George Enescu este înmormântată în orășelul unde a păstorit tatăl ei. Acolo și-a trăit ea cele din urmă zile izolată de ai săi, purtând, până’n ultimele clipe, brățara alcătuită din cinci monede de aur, pe care i-o dăruise Georgică, din produsul primului său concert, dat la Viena.

mormant1

Mormântul familiei preotului Ion Cozmovici, unde se află și rămășițele pământești ale mamei Maestrului George Enescu.

mihaileni

În copilărie, în timpul vacanțelor, George Enescu venia să-și viziteze părinții; pe tatăl său la Dorohoi, iar pe mama la Mihăileni. Totuși, ambii s’au stins fără să-l mai poată vedea, în ultimele lor clipe; Georgică era în străinătate și n’a putut sosi la timp. Acum, maestrul George Enescu face câte-un pios pelerinaj, în fiece an, prin luna Septembrie, la Dorohoi și la Mihăileni, pentru parastasele părinților săi. Cu acest prilej maestrul vizitează Livenii și Cracalia.

camera-dorohoi

La Viena, George Enescu a plecat la studii la vârsta de șapte ani, urmând timp de șase ani cursurile conservatorului de acolo. Iată deci că și capitala Austriei are dreptul de a se lăuda c’a adăpostit pe copilul minune.

casa-dorohoi

Casa Enescu din Dorohoi, str. Carmen Sylva, are două corpuri. Maestrul când vine la Dorohoi, ocupă locuința mică din fundul curții, cea din față fiind închiriată. Fotografia noastră reprezintă casa din fundul curții. Fereastra cu un semn deasupra e odaia lui Enescu, unde a compus o mare parte din opera „OEDIP”. În camera alăturată se păstrează, între altele, diferite obiecte de gospodărie, farfurii, pahare, vase de bucătărie, ale părinților lui George Enescu, precum și tablouri, diferite amintiri din copilărie, etc. Este de fapt un mic muzeu.

autograf

Citind explicațiile ce însoțesc fotografiile noastre, cititorii își vor putea completa datele, cu privire la anii de copilărie ai aceluia care este George Enescu.

ALEX. F. MIHAIL

Liveni, Mihăileni, Dorohoi, Cracalia. Dacă astăzi casa de la Mihăileni este amenințată cu dispariția, pe vremea lui Enescu era casa din Cracalia cea în pericol să dispară, ceea ce avea să se și întâmple într-un final, în urma unui incendiu. În articol mai apare și fotografia copilului Enescu, publicată de Realitatea ilustrată în 1930, de data aceasta fiind indicată vârsta de 6 ani. Că e vorba de 3, 5 sau 6 ani, precizia nu era punctul forte al jurnaliștilor, dar important este că imaginea a devenit iconică pentru a-l reprezenta pe George Enescu în chip de geniu muzical, asemănător lui Mozart. Un alt detaliu interesant este că reproducerile ulterioare ale primei fotografii din acest articol au eliminat dedicația adresată „Nănașului”. Chiar așa, oare cum îl chema pe nașul lui Enescu?

Aceasta este practic ultima apariție a lui George Enescu în paginile revistei Realitatea ilustrată, cel puțin din ce am reușit să cercetez în arhiva acestui periodic. În anul următor, cultul personalității lui Carol al II-lea va acapara toată presa și orice subiect cultural care putea fi prezentat trebuia să aibă legătură cu el. Cum Enescu tocmai fusese decorat, nu mai era cazul să apară prea curând. Va urma războiul și apoi comunismul, revista încetând să mai apară după 1946.

Autor: DespreDemnitate

Galerie Foto – Articolele originale și copertele revistei Realitatea ilustrată:

Read more

În căutarea lui „Œdipe”

Un articol în serial (șase episoade) pe care l-am publicat pe site-ul festivalenescu.ro. Îl reiau  pe blog, comasând într-un singur articol cele șase părți. Este vorba despre un studiu privind înregistrările operei Œdipe de George Enescu și criticile apărute în revista britanică Gramophone.

O privire asupra discografiei operei lui Enescu, în arhivele „Gramophone”

Episodul 1: Electrecord

Revista britanică Gramophone este cea mai importantă publicație de critică muzicală specializată pe înregistrări. Recent, în 2013, era digitalizării a produs una dintre minunile așteptate ale tehnologiei: toată arhiva acestei reviste a devenit disponibilă utilizatorilor online. Pentru 4,99 € poți avea acces, timp de o lună de zile, la o colecție uluitoare de peste 1.000 de numere, începând cu primul, din 1923. Întreaga istorie a industriei fonografice se regăsește în aceste pagini, colecția poate produce mirajul unei mașini a timpului. Poți citi cum au fost primite de critică discuri legendare, cum ar fi Tosca din 1953, cu Maria Callas și Victor de Sabata (foarte bine, dar nu la superlativ, așa cum este considerată astăzi), sau Traviatele Ilenei Cotrubaș și Angelei Gheorghiu, lista este interminabilă.

Este interesant de știut că primele înregistrări comerciale foloseau o tehnologie mecanică: adică sunetul discului era produs de vibrația pe care acul o transmitea printr-o pâlnie amplificatoare. Înainte de această invenție, melomanii aveau un contact mai direct și mai profesional cu muzica: înregistrările erau pur și simplu partituri pe care melomanii le cântau la pian, acasă. Chiar și în cazul muzicii simfonice, sau al operei, acest lucru era posibil prin intermediul unor așa numite reducții, adică transpunerea partiturii pentru mai multe instrumente într-una pentru pian. Sigur, era o cunoaștere foarte profundă a muzicii, necesitând studii muzicale, dar având beneficiul înțelegerii intențiilor compozitorului până la cele mai fine nuanțe și detalii. Totuși, vocea unei Maria Malibran sau a unei Giuditta Pasta nu putea fi conservată într-o partitură, astfel încât rememorarea unei seri la operă nu se putea face decât apelând la imaginație. Concluzia este că aceste aparate primitive de înregistrare a sunetelor au produs o adevărată revoluție în rândul publicului. Oamenii au început să le colecționeze și, pentru că erau destul de scumpe, au început să se înființeze cluburi și asociații de colecționari de discuri, unde se făceau audiții muzicale urmate de lungi dezbateri privind calitatea artistică a interpreților, sau cea tehnică a înregistrărilor. În scurtă vreme, a devenit necesară o critică de specialitate care să ofere un set de criterii pe baza cărora să poată fi evaluate aceste produse minune.

Având în minte scurta istorie de mai sus, ne putem explica apariția, în iunie 1967, a unui articol din Gramophone, semnat de William Mann, intitulat Records from Romania, un titlu care se poate traduce în mai multe feluri, căci record, în limba engleză, poate însemna și disc sau înregistrare, dar și amintire. Articolul documentează o vizită din luna februarie a aceluiași an a autorului în România și este relativ lung, o pagină întreagă, pe trei coloane scrise mărunt, conținând o analiză foarte minuțioasă a pieței de discuri din România comunistă. Textul este aproape inofensiv din punct de vedere politic, dar nu poate să disimuleze complet anormalitatea existenței unei piețe controlate strict, în care importurile aproape că nu existau. Cu toate acestea, sunt amintite lovitura de stat din 1947, singularitatea unei companii de înregistrări cum era Electrecord. Ceea ce-l interesa cu adevărat pe William Mann era să-și hrănească pasiunea de colecționar de discuri: găsirea unor comori, despre care să poată vorbi primul, stârnind invidia colegilor, dar și spiritul antreprenorial al comercianților ce ar fi putut apoi să le importe în Anglia pentru publicul larg. În acest context apar multe nume de muzicieni români, pe care îi redescoperim cu nostalgie: George Georgescu, Valentin Gheorghiu, Ștefan Ruha, Ion Voicu, Radu Aldulescu etc.

1-gramophone-iunie-1967-coperta

O primă informație interesantă, și probabil mai puțin cunoscută astăzi, este aceea că Electrecord era de fapt varianta naționalizată a unei reprezentanțe EMI și Polydor din perioada de dinainte de comunism. La nivelul anului 1967, compania românească dispunea de tehnologie de înregistrare de la EMI și de magnetofoane BASF, ceea ce ar trebui să conteste mitul precarității aparaturii drept scuză pentru balansul mai degrabă prost al înregistrărilor din epocă, vocile fiind prea aproape de microfon, iar orchestra prea departe. Ceea ce lipsea, cel mai probabil, era know-how-ul pe care ți-l poate da tocmai competiția directă cu alte firme. William Mann remarcă discurile românești cu opere italiene, dar constată:

„cel mai căutat disc este înregistrarea grandioasei opere Oedip (autorul citează exact grafia românească a numelui operei) de Enescu, scrisă în Franța, cu un libret franțuzesc, dar ferm revendicată de către compatrioții lui Enescu drept o compoziție românească. Este o operă interesantă, interpretată decent, care merită ascultată, chiar dacă nu este o capodoperă de mare atracție internațională.”

Deși William Mann nu spune mai departe nimic despre distribuția discului, el nu poate vorbi decât despre LP-urile realizate în studio de către Electrecord în 1965, cu David Ohanesian în rolul cu care s-a identificat pentru totdeauna.

5-lp-original-cover-1965

Discul va fi distribuit în Anglia abia în 1968 și va fi recenzat în luna aprilie, la  aproape patru ani de la înregistrare, recenzia semnată de Robert Layton fiind pozitivă. Oedipus (acesta este titlul sub care discul Electrecord a apărut în străinătate) a fost lansat odată cu încă trei discuri cu muzică orchestrală de Enescu. O greșeală de marketing, pentru că „promovarea nediscriminatorie făcută de români muzicii lui Enescu face mai mult rău decât bine discului cu Œdipe”. Într-adevăr, după ce premiera românească din 1958, dirijată de Constantin Silvestri la prima ediție a Festivalului Enescu, avusese parte de incredibile dificultăți cu cenzura, care încerca să elimine dintr-un mit antic toate zeitățile pentru a obține un rezultat proletcultist, odată ce personalitatea lui George Enescu a fost recuperată, compozitorul a devenit un simbol național. Și, ca orice simbol asumat de un regim totalitar, era promovat cu ostentație.

3-coperta-gramophone-aprilie-1968-cover

„Interludiul orchestral care leagă Tablourile doi și trei din Actul II este memorabil: ca stil seamănă cu Stravinsky din perioada timpurie, Debussy și Szymankowsky, dar realizează o independență și o imprevizibilitate care, precum cea mai mare parte a scriiturii pentru cor, este impresionantă. Deși există și destulă muzică dramatică reală (la sfârșitul Actului II, Tabloul 2), lucrarea este o serie de tablouri descriptive și incidental dramatice mai degrabă decât o operă compactă, foarte organizată, de mare intensitate dramatică.

  Cântăreții sunt buni în general, iar rolul titular este impresionant interpretat de David Ohanesian; corul, care joacă un rol important în această operă, produce un sunet viril și omogen. Interpretarea orchestrală este acceptabilă și are viață, deși, uneori, scriitura expusă pentru corzi relevă limitările partidei de viori. […] Această muzică este foarte interesantă și partitura devine tot mai captivantă de la o audiție la alta.”

E remarcată însă și calitatea tehnică a înregistrării, care, în „mod evident, nu este de origine recentă, nici în termeni de balans sau de spectru, și sună puțin perimat; sunetul nu se deschide niciodată cu adevărat, iar suprafața discului nu este de cea mai bună calitate.” 

Discul Electrecord cu Œdipe dispare apoi din Gramophone, nu se va mai reveni niciodată asupra lui. Singura amintire va rămâne un articol din 1997, care rememora numărul din iunie 1967, cel al călătoriei lui William Mann în România, rezumatul amintind chiar pasajul în care se vorbește despre „cel mai căutat disc al vremii, Œdipe”…


Episodul 2: EMI

În martie 1988, revista britanică Gramophone îi dăruia coperta unui dirijor cu față adolescentină la acea vreme și cu o coafură de star rock: Simon Rattle. Împreună cu un imberb Nigel Kennedy, el își lansa atunci două discuri cu muzica lui Sibelius, la EMI. Același studio unde debutase discografic și copilul minune al viorii, Yehudi Menuhin, condus și îndrumat de Enescu în niște concerte care au făcut istorie. În același număr, la rubrica For the record, ce conținea știri din industria fonografică, apărea o mică notă, sub semnătura lui James Jolly:

„Pentru entuziaștii operei cu apetit pentru neobișnuit, EMI Pathé-Marconi face planuri să înregistreze în următorii ani Œdipe de Enescu, cu José van Dam, Hérodiade de Massenet, cu Jessye Norman, și Les pêcheurs de perles, cu Barbara Hendricks. Înregistrările se vor realiza toate în Franța.”

2-gramophone-martie-1988-coperta

Nu știu ce reacții a produs această știre în România, în epoca frigului, a foamei și a fricii, nici măcar nu știu dacă ea a ajuns până la noi. Am reprodus însă integral știrea, din subtextul căreia reise că acest Œdipe este plasat într-un ciclu de înregistrări de operă franceză. Aceasta este de fapt mentalitatea și tendința integratoare a Franței, și nu ar trebui să ne supere deloc: Orașul Luminilor a atras mereu spiritele lumii care au creat în limba franceză, tocmai pentru accesul la universalitate. Iar Franța le-a mulțumit, considerându-i francezi pe acești creatori. Asta nu-l face pe Enescu mai puțin român și nici pe francezi șovini, așa cum s-ar putea grăbi naționaliștii să concluzioneze. Așa a fost și cazul lui Emil Cioran, la fel de francez pe cât a fost de român, Eugène Ionesco, Constantin Brâncuși și chiar Neagu Djuvara. Sau Picasso, la fel de francez pe cât a fost de spaniol. De aceea nu aș interpreta drept șovin textul pe care îl voi reproduce în continuare.

3-gramophone-august-1990-coperta

În iulie 1990, André Tubeuf, liderul criticilor muzicali din Franța, care avea în același timp o corespondență activă la revista Gramophone, sub titlul Letter From France – André Tubeuf reports from Paris, semnala din nou proiectul Œdipe, aflat deja în faza finală:

„Ramura franceză a EMI, Pathé-Marconi, are o mai mare autonomie în cadrul proiectelor companiei, pe care le poate ghida către rezultate mai specific franceze. Desigur, cu puțină vreme în urmă, a fost nevoie de un artist de talia lui Alfredo Kraus pentru a face realizabile planurile pentru înregistrarea unei Jollie fille de Perth și a unei Muette de Portici. Marele proiect al anului 1990 (discurile ar urma să apară în septembrie) este Œdipe de Enescu; o înregistrare care va atrage atenția prin propriul prestigiu al lucrării și prin propria greutate muzicală, nu printr-o strategie de marketing centrată pe un star – chiar dacă este nevoie de nimic mai prejos decât de un van Dam care să poată duce pe umeri admirabilul, dar obositorul rol al lui Œdipe. Enescu a fost român, desigur, dar Parisul a fost locul său obișnuit de rezidență, iar Œdipe a fost scrisă în franceză, pentru Opéra, condusă pe atunci de Jacques Rouché. După spusele lui Yehudi Menuhin, Enescu avea în permanență pe noptieră partitura de la Œdipe, pe care o citea și recitea. Opera din Paris [Garnier] a produs strălucitor premiera, în 1936. Nivelul interpretării muzicii de operă în Franța și anvergura mondială a Operei din Paris (cel puțin în domeniile ei predilecte) au permis ca duzina de roluri, atât secundare, cât și principale, din jurul lui Œdipe însuși, să fie acoperită de artiștii casei. Cu greu am putea vedea azi Opera Bastille capabilă de un asemenea proiect! Astfel că în jurul lui van Dam (de departe cel mai mare artist vorbitor de limbă franceză al epocii noastre) vom avea o constelație cosmopolită, dar o constelație în care toți și-au dovedit deja competența și chiar poezia lingvistică. Afirmație evidentă pentru Barbara Hendricks (Antigona), Gino Quilico (Tezeu) și John Aler (Laios), toți niște obișnuiți ai ultimelor albume de la Pathé-Marconi: afirmație și mai evidentă pentru Nicolai Gedda (Păstorul), acest prinț al poligloților. Onoarea națională franceză este apărată de Gabriel Bacquier (Tiresias), Jean-Philippe Courtis (Străjerul) și Jocelyne Taillon (Merope). Cele două importuri majore sunt Brigitte Fassbaender în Iocasta și Marjana Lipovšek în Sfinxul; dar Fassbaender a fost o Charlotte perfectă în Werther la München și a înregistrat Milhaud într-o franceză delicioasă – de fapt, visăm încă să o ascultăm în cel mai subtil Debussy, Les Ariettes oubliées, sau Le Promenoir des deux amants. Cât despre Lipovšek, extraordinara ei scenă a Sfinxului ar putea fi cel mai mare moment al acestui Œdipe. Pentru a concluziona, trebuie să spunem că dificultatea a fost găsirea fierăstrăului muzical dorit de Enescu. Electronica poate produce un efect sonor similar, dar magia ei e tehnică, nu supranaturală. Într-un final, într-un circ din Paris, a fost găsit omul care era, probabil, ultimul cântăreț la fierăstrău, împreună cu instrumentul său. Dar la vremea când Enescu scria Œdipe, astfel de oameni puteau fi găsiți pe orice culoar de metrou, cântând șlagărele vremii – numite, din acest motiv, „scies” (în limba franceză, „scie” înseamnă atât „fierăstrău”, cât și „șlagăr, melodie populară” – n.n.). În mod evident, pe când își compunea Œdipe-ul în franceză, Enescu nu se aștepta să recupereze și salveze, peste timp, acest element de vechi folclor parizian! Lawrence Foster și a sa Monte-Carlo Orchestra sunt cei care au înregistrat acest cosmopolit dar unitar Œdipe.”

Pentru un plus de context, reamintesc că în perioada în care apărea această corespondență a lui Tubeuf, respectiv în luna iulie 1990 (pentru numărul pe august), România era scufundată într-o criză politică ale cărei urme se mai văd și astăzi: comunismul se prăbușise cu jumătate de an în urmă, primele alegeri libere avuseseră loc la 20 mai, iar la sfârșitul lunii iunie mineriada era pe cale să compromită democrația abia redescoperită de români. Campionatul mondial de fotbal din Italia,  unde România participa după o absență de două decenii, abia se terminase. Din punct de vedere informațional, țara noastră era încă decuplată de Europa: exista un singur canal de televiziune, presa străină nu era accesibilă, Internetul nu apăruse încă.

Œdipe în limba franceză, cu libretul original al lui Edmond Fleg, rămânea, în continuare, un mister pentru melomanii români.

Episodul 3: O primire extraordinară

Œdipe de la EMI este lansat în septembrie 1990 și este recenzat în presa de specialitate din mai multe țări. Cum majoritatea publicațiilor de gen au o frecvență lunară de apariție, cronicile au apărut în cursul lunii octombrie, în numerele pentru luna noiembrie 1990. Gramophone îl celebra pe copertă pe Claudio Abbado, care tocmai înregistrase Hovanșcina de Mussorgski. Cronica discului Œdipe este semnată de Lionel Salter.

1-gramophone-noiembrie-1990-coperta

ENESCU. ŒDIPE. José van Dam (bas-bar.) Œdipe; Barbara Hendricks (soprană) Antigona, Brigitte Fassbaender (mezzo) Iocasta, Marjana Lipovšek (contralto) Sfinxul, Gabriel Bacquier (bariton) Tiresias, Nicolai Gedda (tenor) Păstorul, Jean-Philippe Courtis (bas) Străjerul, Cornelius Hauptmann (bas) Marele Preot, Gino Quilico (bariton) Tezeu, John Aler (tenor) Laius, Marcel Vanaud (bariton) Creon, Laurence Albert (bas) Forbas, Jocelyne Taillon (mezzo) Merope, Les Petits Chanteurs de Monaco, Orfeon Donostiarra, Monte-Carlo Philharmonic Orchestra / Lawrence Foster. EMI CDS7 54011-2 (două discuri, 157 min: DDD). Includ note, text și traducere.

Enescu a lucrat la capodopera lui, Œdipe, mai bine de cincisprezece ani (chiar ținând partitura pe noptieră pentru a face adăugiri și corecturi noaptea, după cum mărturisește elevul lui, Menuhin) înainte de premiera acesteia, în 1926 (o eroare, reluată și în citările ulterioare ale cronicii, anul corect este 1936, n.n.), la Paris. Opera a fost unanim apreciată de critici, dar, după un revival în 1927 (corect: 1937, n.n.), ea nu a mai putut fi auzită decât în 1955, în versiunea de concert, produsă de postul de radio francez în memoria compozitorului, care murise recent. Teatrul La Monnaie din Bruxelles a făcut o producție nouă în 1956 dar după aceea, cu excepția câtorva spectacole în Germania, Œdipe a rămas doar în repertoriul Operei din București. (Producția de aici, cântată în română, deși opera fusese compusă după un libret în franceză, a apărut pe discul Electrecord din 1968.) Dintre posibilele motive pentru această uitare amintim dificultățile imense pentru orchestră și cerințele extrem de ridicate pentru rolul principal – Œdipe este pe scenă întreaga operă, mai puțin în Actul I, care este un fel de prolog, în care Tiresias îi spune lui Laios cel îndurerat că, din moment ce a nesocotit avertismentul lui Apollo de a nu avea urmași, Œdipe cel nou născut își va ucide tatăl și se va căsători cu propria mamă.

O să spunem de la bun început că ambele probleme de mai sus și chiar și celelalte dificultăți ridicate de partitura complexă au fost depășite cu mare succes în această înregistrare excelentă, care va rămâne, în mod cert, printre preferințele mele din acest an. Lawrence Foster, care a făcut atât de multe pentru muzica lui Enescu, ne oferă o interpretare impresionantă cu Monte-Carlo orchestra: el nu lasă nici o secundă textura complexă să devină confuză sau să cadă în emfază și reușește să scoată în prim plan delicatețea partiturii (de pildă, în savurosul dans din Actul 1); în plus, José van Dam, acest artist mereu admirabil, este în culmea formei sale imposibil de ignorat. Investind cuvintele cu înțeles expresiv de-a lungul întregii opere, van Dam acoperă gama completă, de la Sprechstimme la interpretarea lirică și dramatică – pasionat în monologul său plin de suferință din Actul 2 (înainte de întâlnirea fatală de la răscruce), în schimburile de replici cu Tiresias (interpretat cu distincție de Gabriel Bacquier) în Actul 3 și în altercația cu Creon (care are un vibrato cam larg) în Actul 4, profund tulburat în lunga arie a auto-disculpării din ultimul act, în timp ce se îndreaptă, calm, către transfigurație.

Producția și aspectele tehnice s-au bucurat de o atenție deosebită (efectele speciale cum ar fi folia de tablă pentru tunete, mașina de vânt, cântecul privighetorii și fierăstrăul muzical au fost utilizate cu discreție), iar persoanele responsabile cu alcătuirea distribuției au strâns o constelație remarcabilă de staruri, chiar și pentru rolurile minore (Barbara Hendricks tandră în Antigona, Gino Quilico cântă rolul lui Tezeu, adică doar 18 măsuri, John Aler – poate dintr-o categorie prea ușoară pentru Laius – cântă doar 14 măsuri). Brigitte Fassbaender arată că merită pe deplin encomiasmele cu care a copleșit-o André Tubeuf în numărul din August, iar Marjana Lipovšek ne îngheață sângele în vine în scena Sfinxului, a cărui enigmă este dezlegată cu sânge rece de Œdipe. O mențiune specială pentru Înaltul Preot plin de autoritate interpretat de Cornelius Hauptmann și pentru frumoasa voce a lui Jean-Philippe Courtis, în rolul Străjerului, care încearcă să îl convingă pe Œdipe să nu îl provoace pe Sfinx. Este interesant că a fost, aparent, nevoie de aducerea unui cor spaniol, dar contribuțiile acestuia (într-o franceză impecabilă) sunt de primă clasă.

Și opera? Din punct de vedere stilistic, este o lucrare de o mare originalitate, cu un idiom armonic ultra-sofisticat, cu ritmuri foarte libere, complexe și eluzive, cu partea instrumentală extrem de subtilă. Ocazional, există pasaje – cum ar fi celebrările corale pastorale din deschiderea Actului 1 și introducerea pașnică a Actului 4 – care seamănă, pe undeva, cu Pénélope a profesorului lui Enescu, Fauré; dar există și elemente exotice (în special cântecele interpretate la fluier de Păstor, care derivă, în mod clar, din doinele românești), care includ sferturi de tonuri ocazionale (deși aproape imposibil de detectat) și, în unele locuri, cum ar fi trezirea Sfinxului, calitatea extatic inefabilă a scriiturii amintește de Szymanowski, cel aproape contemporan cu Enescu. Dacă doriți câteva mostre din această operă puternică, vă recomand să începeți cu Actul 2, orchestral – cu introducerea lui atât de minunat contemplativă, primul interludiu prevestitor și extraordinarul, misteriosul interludiu dinaintea scenei Sfinxului, dramatic – cu numeroasele scene cheie, coral – cu finalul jubilatoriu al sărbătoririi.”

O cronică foarte favorabilă. Dar și o observație: nu doinele Actului I sunt recomandate cu predilecție, ci Actul II și, evident, scena Sfinxului, pentru prima dată pusă în valoare la nivelul intenționat de George Enescu, care scria, la un moment dat: Când am lăsat tocul, după scena Sfinxului, credeam că voi înnebuni. Altfel, se pot intui și dificultatea inerentă unei compoziții moderne, dar și respectul criticilor englezi pentru renumele lui André Tubeuf, citat de Lionel Salter. Nu este o observație întâmplătoare, dialogul criticilor va continua în timp.

oedipe-emi-cover

Presa franceză este și mai entuziastă. În fond, este vorba despre o înregistrare realizată de o casă de discuri din Franța (fie ea și o filială a grupului EMI). Jean Roy semnează recenzia discului în revista Diapason, omologul franțuzesc al lui Gramophone, din care redăm un fragment:

„Putem fi uimiți de faptul că o lucrare de această anvergură a așteptat atât de mult înainte să apară în catalogul francez. Dar trebuie să știm că reușita acestui proiect depindea în primul rând de alegerea interpretului pentru rolul Œdipe. […]  José Van Dam părea să fie omul providențial. Posedat de acest personaj a cărui dimensiune mitică acoperă întreaga umanitate, acest bariton superb, care este și un adevărat om de teatru, i-a dat rolului Œdipe toată grandoarea tragică, fără să pună niciodată pe primul plan emfaza. Van Dam domină total acest rol tocmai pentru că, pe lângă această forță dramatică, el aduce sobrietatea necesară cerută de muzica lui Enescu (a cărei eficacitate, chiar și în scenele cele mai violente, rezultă dintr-o anumită «superioritate stilistică», ce își are punctul culminant în ultimul act), dar și pentru că este un foarte mare tragedian, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru din punct de vedere al «stilului».”

Pentru industria fonografică, discul EMI cu Œdipe a fost o revelație. Era prima înregistrare în studiourile occidentale a operei lui George Enescu. Cea de la Electrecord suferea din multe puncte de vedere. Mai întâi că muzica era cântată în limba română, deși libretul original era în limba franceză. Traducerea lui Emanoil Ciomac fusese făcută după moartea compozitorului, deci nu era autorizată de George Enescu, chiar dacă intențiile marelui muzicolog român nu puteau fi decât nobile. Traducerea fusese realizată pentru premiera din 1958, de la București, într-o epocă în care se cânta în limba locală în majoritatea teatrelor de operă din Europa. Pur și simplu nu existau încă supratitrările utilizate astăzi. Apoi, calitatea tehnică a înregistrării Electrecord nu era cine știe ce nici la nivelul anului 1968, când a fost distribuită în Marea Britanie, astfel că în 1990 ea suna și mai perimat. Nu în ultimul rând, Electrecord era departe de a se putea măsura, din punct de vedere economic, cu giganții de la acea vreme: EMI, Decca, Deutsche Grammophon, RCA, Philips Classics, mai ales în lipsa unor staruri, oricât de buni și de generoși în efort ar fi fost David Ohanesian & Co.

Albumul Œdipe a fost calculat să apară în toamna lui 1990, când melomanii și amatorii de înregistrări se întorceau din vacanță, cu foame de nou, înainte de reînceperea stagiunilor filarmonicilor sau operelor. Ei s-au întâlnit astfel cu o muzică nouă, lansată la momentul oportun, pentru un impact cât mai mare. Discul EMI va intra într-o competiție cu alte mari înregistrări pentru obținerea unei certificări a valorii sale, aceea de „Disc al anului”, un premiu pe care îl acordau, în diverse variante, publicațiile muzicale europene. În condițiile în care se făcea resimțită, inclusiv în textele criticilor muzicali, o criză a vocilor în muzica de operă, ceea ce implica previzibil o scădere a industriei înregistrărilor, miza pentru Œdipe devenea cât se poate de mare…


Episodul 4: Recunoașterea 

Lansarea albumului Œdipe de către EMI a provocat reacții critice entuziaste. Mai mult, așa cum observa Robert Layton încă de la apariția înregistrării de la Electrecord, din care lumea occidentală nu înțelegea mai mult decât muzica în sine, pentru că limba română era inaccesibilă, „această muzică este foarte interesantă și partitura devine tot mai captivantă de la o audiție la alta.” Opera lui Enescu era comparată cu creațiile lui Szymanowski, azi reprezentat la Covent Garden.

img_0529

La finalul lui 1990, în decembrie, revista Gramophone acordă premiul pentru cel mai bun disc al anului înregistrării video a operei Dragostea celor trei portocale, de Prokofiev, realizată de Virgin Classics, dirijată de Kent Nagano, cu Gabriel Bacquier. Caseta video fusese lansată chiar în aceeași lună și trebuie amintit faptul că, la nivelul acelor ani, înregistrările video erau o noutate, cu impact foarte mare, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o producție modernă. Jurnaliștii Gramophone erau însă invitați să scrie și despre înregistrările lor preferate din anul care se încheia, iar Lionel Salter, cel care îl întâmpinase pe Œdipe de la EMI,  nu poate să ascundă dificultatea deciziei:

„Înregistrarea care a fost alegerea mea numărul 1 a fost votată  Record of the Year (Înregistrarea anului, n.n.), astfel că nu o pot include aici. Dar locul său este luat pe merit de o altă operă, din păcate necunoscută majorității publicului – Œdipe de Enescu: cantonat într-un idiom cu puternică individualitate, dar deloc inaccesibil, acest album repovestește dezgustătorul mit clasic în totalitatea sa. Cu o distribuție formată numai din star-uri, centrată pe acest artist bun care este José van Dam (și care părăsește foarte rar scena în această lucrare), și admirabil produs, CD-ul reprezintă una dintre cele mai deosebite lansări, care ar trebui să deschidă urechile multor oameni.”

img-323075930-0001

În Franța însă, Œdipe câștigă Diapason d’or, premiul anual al revistei Diapason, alături de Fierrabras, opera redescoperită a lui Schubert, înregistrată de Deutsche Grammophon și la fel de plină de nume foarte mari ale operei: Claudio Abbado, Cheryl Studer, Karita Mattila.

img_0519

Povestea discului EMI cu Œdipe nu se termină aici. În numărul pe luna aprilie 1991 al revistei Gramophone, de pe coperta căruia ne zâmbea Yehudi Menuhin la vârsta serenității, criticii britanici făceau o recapitulare a lansărilor de discuri din ultimele luni, în rubrica intitulată Quarterly Retrospect. După o primă secțiune, în care erau comentate relansările unor discuri celebre din trecut, un adevărat omagiu adus sopranei Elisabeth Schwarzkopf, prima înregistrare nouă luată în discuție, dovadă a unui eveniment discografic, este ŒdipeJohn Steane dialoghează indirect cu Lionel Salter, cel care recenzase discul la apariția sa în aceeași revistă, dar și cu Andrew Porter, unul dintre cei mai influenți critici muzicali americani, dar de origine britanică, de la The New Yorker, într-o secțiune intitulată Œdipe al lui Enescu: 

„«Împrumutul» de urechi se numără, desigur, printre funcțiile și scopurile principale ale criticii scrise, iar împrumutul de la Lionel Salter de la Londra și de la Andrew Porter de la New York a fost extrem de util pentru ascultarea acestei capodopere a lui Enescu. Interpretarea oferită de Monte-Carlo Orchestra, dirijată de Lawrence Foster (EMI CDS7 54011-2, 11/90), este un triumf pentru participanți, dar și pentru opera în sine, cu José van Dam care interpretează rolul principal, atât de epuizant, și reușește una dintre cele mai notabile realizări din cariera sa remarcabilă. Barbara Hendricks, Brigitte Fassbaender, Marjana Lipovšek, John Aler, Nicolai Gedda, Gino Quilico și Gabriel Bacquier ar forma o echipă formidabilă pentru orice meci vocal în șapte; merită menționat, de asemenea, Jean-Philippe Courtis în rolul Străjerului.

Această operă este, cu siguranță, o capodoperă muzicală, deși descrierea făcută de autorul pliantului – «o capodoperă supremă în istoria operei» – ridică unele obiecții. Mi se par slabe timing-ul și prefigurarea punctului culminant. De pildă, fericirea și blândețea introducerii contrastează evident cu preludiul întunecat, ca, mai apoi, tensiunea să fie împrăștiată în dansuri și repetări ale speranțelor deja afirmate, astfel încât acel «Hélas» al lui Tiresias, care indică tragedia, își ratează momentul. Strigătele de «Douleur!», ducând drama pe culmi tot mai înalte, ar trebui să intensifice muzica. În operă, acesta este momentul pentru un ansamblu în care sentimentele tuturor își pot găsi expresia lirică; dar muzica nu înflorește, ci regresează într-un stil mai declamativ, iar șansa operatică a fost ratată. Mi se pare că acest lucru se întâmplă în mai multe momente-cheie, iar ceea ce este de succes în partitură, din punct de vedere operatic, are mai mult de a face cu crearea atmosferei. Lucrarea are ceva de cantată și ceva imposibil de controlat în formatul în patru acte. Sofocle și Stravinsky (Oedipus Rex), cu concentrarea lor dramatică, reușesc cu greu să evite întrebările («Vrei să spui că, în atâția ani de domnie și de viață de cuplu, Oedip nu a aflat nimic despre modul în care a murit predecesorul său?» și multe alte întrebări din acestea, de bun simț), dar când drama este prezentată complet, cu detalii familiale realiste, ea pierde ceva din credibilitate. Devine atunci esențial ca personajul principal și evoluția lui să fie vii din punct de vedere muzical, deosebite, convingătoare, ca la (să zicem) Godunov sau Grimes. Iar pentru mine, din câte îmi dau seama, nu sunt.”

Punerea în discuție a unui mit antic, pe care o face John Steane, este discutabilă, în cel mai bun caz, dar valoare artistică a înregistrării nu poate fi negată, având în vedere renumele criticilor care scriseseră deja laudativ despre Œdipe.

Albumul EMI candidează și în 1991 la premiile Gramophone Awards, dar este depășit la limită de Idomeneo de Mozart, într-o interpretare de referință din punct de vedere al autenticității baroce, cea a lui John Eliot Gardiner, care restituia publicului meloman toată muzica omisă până atunci din premiera de la München, din 1781. Edward Green, care semnează editorialul de prezentare a premiilor Gramophone, notează însă că Œdipe n-a fost deloc departe de a câștiga trofeul de Disc al anului.:

„[Idomeneo] a fost din nou prima alegere (câștigase și la secțiunea de muzică baroc, n.n.) cu multe voturi, dar a existat un sprijin substanțial și pentru locul doi, adică pentru minunata înregistrare EMI a poveștii comprimate într-o operă, Œdipe, cu Lawrence Foster dirijând forțele de la Monte Carlo și o distribuție excepțional de puternică.”

Între o operă mai puțin cunoscută de-a lui Mozart, într-o interpretare care rupea de tradiție, și noutatea unei opere contemporane și aproape necunoscute publicului larg din Anglia, n-ar trebui să fim prea mirați, și nici deranjați, de alegerea făcută de criticii Gramophone. Important este că Œdipe, prin înregistrarea de la EMI, ajunge să fie cunoscută și să se impună la un nivel foarte înalt, de care putem fi cu adevărat mândri. În 2006, publicația britanică ajungea să editeze ediția cu numărul 1000, propunându-și să treacă în revistă întreaga istorie a industriei fonografice. La scară istorică, Œdipe ajunge astfel să se măsoare cu discuri intrate de mulți ani în legendă.


Episodul 5: În perspectivă istorică

În Decembrie 2005, apărea numărul 1000 al revistei britanice Gramophone. Industria fonografică se afla de câțiva ani într-un declin fără precedent, mai rău, acest declin părea implacabil. Practic, după anul 2000, aproape că nu s-a mai înregistrat în studio nici o operă. Excepțiile au fost cu-atât mai mult prețuite, cu cât păreau adevărate miracole. Este finalul unei epoci, ceea ce justifică și mai mult ideea celor de la Gramophone de a publica o listă cu cele mai bune 100 de discuri din istorie. Œdipe nu este printre acestea, dar foarte probabil că a fost luat în discuție, după cum vom vedea puțin mai târziu.

1-gramophone-1000-cover

În acest număr 1000, există și o secțiune dedicată celor mai mari muzicieni, într-un joc propus redactorilor revistei, care sunt rugați să aleagă un interpret pe care l-ar visa să le cânte doar lor. Explicația acestui demers ludic este cât se poate de simplă. Mutația pe care discul de muzică a reușit s-o producă a fost tocmai această intimitate imposibilă: un mare artist ajungea în casa oricărui meloman și, odată cu perfecționarea redării unei înregistrări, ascultătorul putea închide ochii și își putea imagina că Maria Callas, de exemplu, îi cânta numai lui. O intimitate altfel imposibilă. Unul dintre critici, David Fanning, îl alege pe Yehudi Menuhin:

„După mult chin, alegerea mea este Yehudi Menuhin, ca fiind instrumentistul ce poate fi recunoscut imediat, al cărui minunat dar de a face vioara să vorbească i-a dat acces către cele mai ascunse sensuri ale muzicii. Avem ordin strict să nu trișăm. Așa că nu am voie să menționez o recreație de vis cum ar fi Dublul concert de Bach, cu mentorul respectat de Menuhin, George Enescu, înregistrat în 1932, sau legendarul Concert pentru vioară al lui Elgar din același an, dirijat chiar de compozitor, sau parteneriatul cu Furtwängler din Concertul de Beethoven, de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50.”

5-lebrecht-cover

În anul 2007, unul dintre foștii editori ai revistei Gramophone, Norman Lebrecht, publică o carte intitulată Viața și moartea muzicii clasice (Anchor Books, New York). Volumul, devenit celebru între timp, tratează relația dirijorilor cu industria fonografică, demitizând, dar și clarificând biografii ale unor nume legendare, cum ar fi Leonard Bernstein, Herbert von Karajan sau Walter Legge. Lui Norman Lebrecht îi aparține această frază, poate cea mai frumoasă scrisă vreodată despre ceea ce a însemnat discul de muzică clasică:

„Înregistrarea de muzică clasică a avut în ultima sută de ani un impact asupra lumii moderne mai mare decât al oricărui politician, om de știință, scriitor sau regizor de cinema, deci putem spune cu siguranță că acest artefact cultural poate fi descris ca un mediu care a schimbat lumea, a îmbunătățit viața oamenilor, care a meritat efortul de a fi creat.”

Partea a doua a cărții lui Norman Lebrecht propune propria sa listă cu cele mai bune 100 de discuri realizate vreodată, contestând lista celor de la Gramophone. Motivul principal al acestui demers?

„Compilând această listă, am evitat cu scrupulozitate păcatul de a judeca un artist proporțional cu mărimea discografiei lui. O listă a celor mai bune 100 de înregistrări, publicată în numărul 1000 al revistei Gramophone (Decembrie 2005), s-a bazat pe nu mai puțin de nouă discuri ale lui Herbert von Karajan, într-un tribut acordat aparent numărului vast de înregistrări pe care acesta le-a produs într-o perioadă care se întinde pe durata unei jumătăți de secol. Indiferent de ce simțim pentru Karajan, nici un artist nu poate fi prezentat la modul absolut ca reprezentând aproape 10% din istoria înregistrărilor și, cu toate că a realizat și a vândut multe discuri, Karajan a fost un maestru între mulți alții, într-un mediu marcat de schimbări de gusturi și de reputații, un canon îmbogățit de idiosincrazia umană și împovărat în declinul său de impuneri corporatiste și omogenități efemere.”

Pe lângă propriile sale criterii de selecție, Lebrecht a apelat și la melomani, lansând dezbaterea în spațiul public, astfel încât lista propunerilor venite din partea cititorilor săi ajunsese să aibă vreo 8000 de intrări. Într-un final, Œdipe de la EMI nu a făcut parte din cele 100 de albume selectate, dar avem o explicație care, la scară istorică, valorează ea însăși mai mult decât o recenzie:

„Au fost câteva petiții în favoarea lui Lawrence Foster și a revelatoarei sale înregistrări de la EMI cu opera Œdipe de George Enescu, un album care, cu toate minunățiile sale, n-a reușit să pătrundă în repertoriul teatrelor de operă majore, ca urmare nu se poate califica drept un moment cultural de cotitură.”

Avea sau nu dreptate Norman Lebrecht? Timp de aproape două decenii, Œdipe-ul de la EMI nu a produs efectul de a fi reprezentat într-un teatru de anvergură decât în 1997, la Wiener Staatsoper. În rest, doar Opera Națională București, în cadrul Festivalului Enescu sau în stagiunile obișnuite, a continuat să pună în scenă singura capodoperă operatică românească recunoscută la nivel internațional. Și totuși, în 2011, Œdipe este recreat la Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles, apoi la Théâtre National de l’Opéra de Paris (e vorba de o coproducție), pentru ca, în anul 2016, aceeași producție semnată de La Fura dels Baus să fie programată la The Royal Opera House of Covent Garden, Londra.

Discul de la EMI este ultimul recenzat de Gramophone, deși au mai apărut între timp și alte înregistrări, toate live. Ar fi o nedreptate să nu le menționăm și pe acestea, chiar dacă nu se regăsesc în arhivele publicației britanice. Despre aceste discuri, patru la număr, ne vom ocupa în ultimul episod al acestui serial.


Episodul 6: Restul

Epilogul este dedicat discurilor cu opera Œdipe care nu au fost recenzate niciodată în revista Gramophone. Motivele pentru care aceste înregistrări nu au intrat în atenția criticilor britanici nu țin doar de calitatea acestora, ci și de disponibilitatea lor pe piața britanică, dar nu lipsesc nici motivațiile politice.

În 1955 George Enescu înceta din viață la Paris. Radioul francez programează un concert cu Œdipe în memoria compozitorului. Înregistrarea s-a păstrat în arhive. Din păcate, la vremea realizării ei, tendința industriei fonografice era promovarea înregistărilor în studio, astfel încât n-a fost editată pe LP,  n-a fost distribuită pe piețele muzicale și a trecut aproape neobservată. Abia recent a fost redescoperită de public, odată ce Œdipe a început să fie reprezentat mai des pe scenă. Festivalul Enescu a început abia în 1958, prima ediție fiind și ocazia cu care Œdipe a avut premiera românească, ceea ce a umbrit în continuare concertul parizian.

În această înregistrare, Xavier Depraz este Œdipe, iar dirijorul este Charles Bruck, timișorean la origine. Restul distribuției nu conține nume celebre, cu excepția Sfinxului, care este interpretat de Rita Gorr. Valoarea istorică a înregistrării este dată și de faptul că trei dintre soliști au cântat la premiera absolută a lui Œdipe, în 1936: Henri Médus, Pierre Froumenty, Louis Noguera, dar numai Médus a reluat în 1955 același rol (Paznicul). Concertul era programat să aibă loc în stagiunea curentă, pe 18 mai, Depraz și Bruck având indicațiile directe ale lui Enescu, pe care îl vizitaseră. Compozitorul moare între timp (4 mai), astfel încât concertul are loc la două săptămâni după dispariția sa. Spațiul de emisie radio fiind limitat, s-au operat o serie de tăieturi. Dincolo de imperfecțiunile sale, această înregistrare rămâne un document sonor istoric, în primul rând.

În afara discurilor de studio de la Electrecord și de la EMI, următoarea înregistrare disponibilă comercial apare tocmai în anul 2005, la Naxos, și captează sunetul unui spectacol din 1997, de la Wiener Staatsoper. Acest disc a fost lansat chiar în anul în care EMI retrăgea temporar din catalog discul lui Foster și Van Dam. Prețul discului de la Naxos era jumătate din cel al discului de la EMI, astfel încât, atunci când acesta a fost reintrodus în catalog, a fost inclus într-o ediție economică. De altfel, acesta poate fi și unul dintre motivele pentru care Gramophone nu a publicat o recenzie.

2005-1996-naxos

Naxos a avut mereu o politică de guerilla pe piața de muzică. La mijlocul anilor ’90, casele de discuri erau la începutul unui declin care nu s-a mai oprit niciodată. Primele manifestări ale acestei crize au fost achizițiile unor studiouri mai mici (Virgin Classics, Erato, Teldec) de către corporații precum EMI sau Warner. Decca, Philips și Deutsche Grammophon au ajuns toate trei sub umbrela comună a lui Universal Music. Pe acest fond, Klaus Heymann a fondat Naxos punând mereu în față rațiunile de business, înaintea sentimentalismelor. Norman Lebrecht povestește în cartea sa cum s-au petrecut lucurile:

„Unui comerciant german în Hong Kong, activ în domeniul distribuției de discuri, i s-a cerut un set de discuri de muzică clasică incluzând titlurile cele mai populare, care să fie vândut door-to-door în Coreea de Sud. Aruncând o privire pe costurile de producție ale unui CD, Klaus Heymann a cumpărat treizeci de benzi cu înregistrări de muzică orchestrală de la un slovac stabilit la Paris și le-a transferat pe CD-uri pentru clientul său, care a dat faliment. «Așa m-am trezit blocat cu treizeci de titluri clasice. Nu le puteam vinde la prețul integral, pentru că erau orchestre necunoscute din Europa de Est, deși nivelul lor artistic nu era rău. A trebuit să le pun în vânzare sub un label economic. Așa s-a născut Naxos Records.»

La prețul de 6$, Naxos vindea de departe cele mai ieftine discuri de muzică clasică, o treime din prețul unui album DG. Înregistrările s-au vândut în toată Asia în 1987, apoi în magazinele Woolworth din Marea Britanie și în benzinăriile din toată Scandinavia, într-o mișcare continentală lentă, într-o vreme în care CD-urile de muzică clasică se găseau exclusiv în magazinele specializate din marile orașe. În curând, Heymann a ajuns să vândă în nord mai multă muzică clasică decât toate celelalte case de discuri la un loc. În 1994, adunându-se și piețele din SUA și Japonia, Naxos vindea 10 milione de copii cu o rată de creștere anuală de 50%. La fiecare șase înregistrări clasice vândute oriunde pe glob, una era de la Naxos.”

Această politică agresivă a accentuat criza marilor case de discuri. Mai mult, Naxos inunda piața cu foarte multe titluri lansate în fiecare lună. Este unul dintre motivele pentru care conservatorul Gramophone nu s-a grăbit cu recenziile, chiar dacă a recunoscut meritele acestui label în reformarea industriei fonografice, acordându-i premiul Label of The Year în 2005.

Găsim însă recenzii ale acestui Œdipe de la Naxos în alte locuri, de exemplu The Guardian (Andrew Clements, 3 februarie 2006):

„Enescu: Œdipe, Pederson/ Silins/ Damiani/ Lipovšek/ Vienna State Opera/ Gielen, Naxos, 2 CD-uri

Œdipe, de George Enescu, este una dintre capodoperele uitate ale operei din secolul XX, care a avut premiera la Paris, în 1936, dar încă nu a fost prezentată în Marea Britanie. Există o singură înregistrare anterioară, iar versiunea foarte bună prezentată aici, preluată dintr-o producție de la Opera de Stat din Viena, din 1997, este o afacere foarte bună, deși discurile nu sunt însoțite nici de libret, nici de traducere. Textul în limba franceză are la bază scrieri ale lui Sofocle, actul trei și actul patru sunt inspirate din Oedip Tiranul și Oedip la Colonos, dar opera include întreaga viață a lui Oedip, de la naștere și până la moarte.

Ritmul dramatic este, pe alocuri, inegal – cea mai susținută secțiune a partiturii este în actul II, care conduce nemilos către auto-mutilarea lui Oedip – dar construcția tematică atent alcătuită este extraordinar de convingătoare. Michael Gielen este un dirijor minunat pentru acest tip de muzică, Monte Pedersen este un Œdipe plin de viață, iar restul distribuției este la fel de bună: Egil Silins în rolul lui Tiresias, profetul orb, și Marjana Lipovšek în rolul Iocastei și al Sfinxului.

O înregistrare pe care o recomandăm cu căldură.”

2015-2005-albany-troy

Cea mai recentă înregistrare este din 2005, de la un concert american cu opera Œdipe, în care rolul titular a fost cântat de Ștefan Ignat. Înregistrarea a apărut la o casă discuri foarte puțin cunoscută, Albany Troy, drept urmare nu există recenzii în presa mainstream, ci doar pe forumurile de pasionați din Internet.

2011-1958-casa-radio

Dar cel mai important disc cu Œdipe care a apărut pe piață la foarte mulți ani distanță față de data înregistrării este cel al premierei din 1958, de la Festivalul Enescu. Casa Radio, editorul acestui disc, nu are practic un sistem de distribuție, astfel încât discul este disponibil doar în România, în tiraje limitate. Nu există versiune streaming sau download, astfel încât, previzibil, nu există nici o recenzie în presa muzicală europeană sau americană. Dar ceea ce este cel mai rău, nu există nici o recenzie nici în presa muzicală românească. Dacă în 1958, autoritățile comuniste priveau cu suspiciune opera lui Enescu, scrutând semnificații care puteau fi interpretate politic (misticism, naționalism), ceea ce a condus pe de o parte la un soi de interdicție informală de a se comenta în presă premiera, dar pe de altă parte și la prudența criticilor muzicali români, care știau cât poate costa un cuvânt într-o epocă stalinistă, în schimb, după 1989, e de neînțeles de ce a durat atât de mult până când acest spectacol a fost editat pe disc, dar și de ce se tace în continuare pe marginea lui.

După moartea lui George Enescu, regimul comunist a decis înființarea unui festival care să-i poarte numele. Ca personalitate a elitei intelectuale, Enescu a fost mai degrabă neutru față de politica românească, astfel încât, odată ce nu mai putea vorbi, nu mai reprezenta nici un pericol pentru propagandă. Prima ediție a fost programată pentru 1958, când urma să fie prezentat și Œdipe în premieră românească. O delegație românească din care făcea parte și Constantin Silvestri se deplasează la Bruxelles, în 1956, pentru a asista la un concert cu opera lui Enescu. Pregătirea spectacolului este însă marcată de intervenția cenzorilor, mereu speriați ca nu cumva vreun mesaj ascuns în libret să „supere” o entitate superioară nenumită: „conducerea” sau pe sovietici. Dacă, în timpul războiului, premiera programată pentru 1941 nu a putut avea loc, probabil din cauză că Edmond Fleg era evreu, în 1958 era pusă în discuție ideea de mit pe care se bazează opera, privit ca o sursă de misticism, care ar fi putut fi supectată ca fiind de filiație legionară, având în vedere și motivele folclorice ale primului act. Din păcate, arhivele nu au fost consultate încă în acest caz, tot ceea ce știm se bazează pe amintiri. Un lucru este cert: Œdipe a fost practic ultimul scandal muzical pe care l-a mai suportat Constantin Silvestri. Deși spectacolul a avut un mare succes, decizia de nu se înregistra în studio un disc cu opera lui Enescu, deși așa se stabilise inițial, l-a făcut pe marele dirijor să părăsească definitiv România, în anul 1959.

Discul este un document sonor foarte important și deloc lipsit de merite. În primul rând, orchestra dirijată de Constantin Silvestri este foarte bună. Muzica e mai sumbră decât în alte înregistrări și interpretată cu o pasiune ce nu poate fi negată. În general, există o diferență destul de clară între calitatea concertelor lui Silvestri cu orchestre din țară și cele înregistrate apoi la EMI. Œdipe este excepția. Sigur, libretul folosit este cel în limba română, ceea ce restrânge oarecum interesul publicului internațional pentru acest disc. Vocile sunt tributare manierismului italian în care se cânta în anii ’50 la Opera Română (Zenaida Pally este foarte departe de ambiguitatea stranie a Marianei Lipovšek de mai târziu), dar, în ansamblu, discul de la Casa Radio este o restituire importantă.

Aici se încheie povestea înregistrărilor operei lui George Enescu. E greu de anticipat ce va urma. La Covent Garden, Œdipe va fi prezentat în premieră în sezonul 2015-16, dar nu va fi transmis video. Cât despre comercializarea unor înregistrări video românești de la diverse ediții ale Festivalului, nu putem vorbi, tăcerea în jurul acestui subiect fiind absolută.

Read more

Superb „Wozzeck”, cu puțin public, la Enescu 2015

În ziua Premierei, Luni 14 Septembrie 2015, ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Corul şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, Dirijor: Leo Hussain
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Alban Berg – Wozzeck (operă în concert)
Solişti: Michael Volle – Wozzeck – bariton, Evelyn Herlitzius – Maria – soprană, Andrei Sebastian Bucur – fiul Mariei, Arnold Bezuyen – Căpitanul – tenor, Martin Winkler – Doctorul – bas, Marius Vlad Budoiu – Tambur major – tenor, Cosmin Ifrim – Andres – tenor, Maria Jinga – Margret – contra alto, Valentin Vasiliu – Primul ucenic – bas, Șerban Vasile – Al doilea ucenic – bariton, Cosmin Ifrim – Nebunul – tenor

Au trecut 90 de ani de la premiera mondială a lui Wozzeck de la Berlin, până când opera lui Alban Berg a avut premiera și în România. Inutil să insist, important este că s-a întâmplat această premieră în timpul vieții noastre.

Aseară a fost unul dintre cele mai bune concerte (chiar dacă de operă) de la acest Enescu 2015, pe care îl plasez, fără ezitări, alături de cel al lui Berliner Philharmoniker.

Sala Palatului a fost ceva mai goală decât la Elektra, prejudecățile legate de presupusul ermetism al muzicii din Wozzeck câștigând în fața curiozității. Ar fi simplu să dau vina pe provincialismul publicului din România și n-o voi face, pentru simplul motiv că publicul de operă din toată lumea este conservator. Și nici măcar acest conservatorism nu este de blamat, altfel nu s-ar mai juca deloc operele lui Mozart, cel mai vechi compozitor din repertoriul stabil al teatrelor lirice din toată lumea. Mai degrabă ar trebui arătată cu degetul lipsa de curaj a lumii muzicale românești, în general, de a prezenta această capodoperă la noi în țară. E suficient să ne reamintim că pâna și Œdipe a avut nevoie de peste două decenii, după premiera de la Paris, pentru a fi prezentat la București, postum.

Povestea lui Wozzeck e simplă, cum simple sunt mai toate subiectele inspirate de realitate. Franz Wozzeck este un simplu soldat, atât de sărac (în primul rând), încât nu-și permite nici măcar să o ia de soție pe Marie și este silit să accepte cele mai umilitoare expediente pentru a câștiga câțiva bănuți. E bărbier pentru căpitanul său și subiectul experimentelor medicale ale unui lunatic. Marie îl înșală cu un frumos tambur-major, a cărui fanfaronadă îi dă de gol și Wozzeck o ucide, apoi moare și el, înecat în lacul în care își aruncase arma crimei. În urma celor doi concubini rămâne un băiețel, inocent și tulburător de emoționant, călărind un căluț de lemn – hip-hop, hip-hop, hip-hop fiind singurele note și cuvinte pe care ni le spune, sfâșiindu-ne inimile.

Nu credeam, așa cum probabil mulți dintre cei prezenți la această premieră nu credeau nici ei, că voi putea fi emoționat de muzica lui Alban Berg din Wozzeck. Dar am fost mișcat, și sper că nu am fost singurul, de umanitatea acestei opere. Dacă Wozzeck și Marie ar fi fost nobili, atunci opera s-ar fi numit Otello. Dar Wozzeck și Marie sunt niște oameni obișnuiți și opera lui Alban Berg este mai aproape de noi, cei din România, mai mult decât credem. Pentru că nu este nici o diferență majoră între tragedia acestor oameni din Germania secolului XVIII și multele tragedii relatate ca fapt divers în presa românească. Ceea ce face ca articolul lui Alberto Savinio de acum jumătate de secol să fie și mai dureros. Imaginați-vă, pentru o clipă, un căpșunar român, cu educație precară și dezabuzat de sărăcie, ucigându-și din gelozie soția sau concubina. Am văzut de atâtea ori în ziare titlurile anunțând crima, flămânde de senzațional. E vreo diferență? Nu. Dimpotrivă, este un argument pentru actualitatea acestei muzici, pentru empatia subiectului cu realitatea foarte cunoscută de noi, în fine, un argument pentru care nu ar trebui să excludem la infinit această creație din repertoriul teatrelor de operă din România.

Muzica lui Wozzeck nu este nici pe departe atât de ermetică pe cât se crede. Dar e nevoie de un Leo Hussain care să se facă intermediarul lui Alban Berg pentru a-i discerne calitatea. Dirijorul britanic a reușit să dezvolte o chimie incredibilă în relație cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. Și ce inspirație că nu li s-a cerut să cânte vreo simfonie de Mahler, în care toate defectele unei orchestre, chiar și cele care nu sunt cronice,  se văd monstruos. Partitura lui Wozzeck e foarte grea, dar nu expune mari respirații orchestrale, ci doar multe detalii microscopice, de dimensiuni camerale. Scena taverenei, de exemplu, în care se aude doar un mic grup de instrumente, dublate de un acordeon (superb) și de o chitară, a fost emblematică. L-am văzut aseară pe Leo Hussain cum nu a lăsat din mână nici un detaliu, dirijând, chiar și printr-o arcuire de deget, ultimele inflexiuni ale unui solo de fagot. L-am văzut concentrat, între acte, până la levitație. Și i-am văzut pe toți, și cei din orchestră și cei din cor, conduși perfect, deciși să-și depășească limitele. Nu e prima dată. Au mai făcut-o și în Parsifal și e uluitor să descoperi afinitatea lor cu muzica de operă. O dovadă: crescendo-ul din finalul scenei asasinării Mariei, repetat, un crescendo ce părea că nu se mai termină. Aici s-a văzut poate cel mai clar arta lui Leo Hussain. Apoi toate solo-urile suflătorilor (ați remarcat orăcăitul broaștelor de pe marginea lacului?) sau bubuiturile dramatice ale percuției, atmosfera densă și irespirabilă a morții, construită de cvartetul de coarde, au completat o premieră națională care ar trebui să intre în istoria operei din România.

Forțele muzicale românești au fost completate de o distribuție de vis, deși, pe hârtie, înșiruirea de nume nu atrăgea prea mult atenția, pentru că nu au fost niște soliști obișnuiți cu repertoriul italian.

12032082_942395549137383_1746403956633656718_n

În primul rând, a fost acest Michael Volle, devorat de rol, uitând de multe ori că e un bariton, sfâșiat de angoasele lui. Un uriaș îngenuncheat de toate limitările lui (câți oameni din aceștia nu ați cunoscut? needucați, crezând în toate teoriile conspirației – frica de masoni sau de implozia pământului – tulburați, în fine, expuși căderii în abis). O voce impozantă, cu un timbru amplu și liric, sigur, dublat de un mare artist, foarte inteligent. Cum altfel, când vedeai și auzeai, de la un minut la altul, cum nebunia îl roade tot mai mult, până când îl răpune? Pe lângă el, toate carențele unui Valentin Vasiliu ieșeau și mai tare în evidență. Ce diferență! Apoi Evelyn Herlitzius, o Marie ideală, cu substanță vocală infinită, pe care n-o putea consuma nici un elan dramatic, nici o sensibilitate maternă și nici vreo exaltare religioasă (exemplară scena rugăciunii pentru ispășirea păcatelor). În țipetele rolului, nu foarte dese, se putea vedea de ce ea este Elektra acestor ani. Ca actorie a fost egala lui Volle: nu o interpretare, ci o încarnare.

Restul distribuției a fost strălucitoare: începând cu Arnold Bezuyen, căpitanul, cu un discurs muzical versatil, comic, la fel ca al lui Mime din Tetralogie (pe care, de altfel l-a și interpretat la București în 2013), continuând cu Martin Winkler, medicul truculent, pentru a sfârși cu Marius Vlad Budoiu, căruia, pentru o dată, toate slăbiciunile din rolurile wagneriene i-au servit de minune în rolul Tamburului-Major, fante de provincie, zgomotos și superficial, cu ingenuitatea lui Cosmin Ifrim în dublu rol (Andres și Nebunul) – un comprimario de clasă (anul acesta a făcut un Pong irezistibil în Turandot de la Bregenz), cu impetuozitatea bahică a ucenicului interpretat de Șerban Vasile (și el în block start-ul unei cariere internaționale după ce a fost Ford, în Falstaff de la Metropolitan) sau cu eficacitatea răutăcioasă a vocii Mariei Jinga (Margret).

12004110_942408759136062_5659071661841451632_n

Am lăsat la urmă corul de copii din final. Ideea de a-i pune să cânte în limba română a fost extraordinară, pentru că a conectat imediat publicul la drama de pe scenă. Dicția copiilor conduși de Voicu Popescu a fost de cristal. Iar Andrei Sebastian Bucur, băiețelul care l-a întruchipat pe copilul lui Wozzeck și al Mariei a reușit să miște o sală întreagă. Scena finală este foarte puternică în sine, dar vocea aceea micuță, limpede, de o muzicalitate uluitoare, a răzbătut prin uriașa sală, înșurubându-se în sufletele tuturor. Hip-hop, hip-hop, hip-hop…

Autor: DespreDemnitate

Galerie foto (c) Romeo Zaharia:

Read more

„Parsifal” de la Ateneu în revista „Opera” (UK)!

Ultimele ecouri ale sezonului muzical 2014-2015 sunt cele de la concertul lui Christian Badea de la Ateneu. A fost „Parsifal”, ultimul act, în versiune semi-concert. Am scris destul de mult la vremea acestui eveniment, care a fost acoperit destul de bine și de presa din România (dar, ca de obicei, mai mult înainte și… mai nimic după). Cu toate acestea, concertul a atras atenția revistei „Opera” din Marea Britanie și astfel am ajuns să public al treilea articol în această publicație (celelalte două fiind despre premierele de la ONB cu „La traviata” și „Falstaff”). Traducerea cronicii, în continuare:

opera-september-2015-cover

România
București

Ateneul Român este o versiune redusă a sălii de concerte Royal Albert Hall, iar dirijorul Christian Badea, transformat în regizor pentru ultima sa apariție în acest sezon alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, a avut ideea să transforme acest spațiu într-un Templu al Graalului, pentru ultimul act din Parsifal prezentat în versiune de semi-concert (14 mai). Auditoriumul din această clădire se află exact sub cupolă, iar sub el se găsește foyerul, prin urmare plasarea corului sub nivelul spectatorilor și utilizarea luminilor pentru a transforma concertul într-o experiență imersivă au produs efecte auditive și vizuale extraordinare.
Badea a fost creierul din spatele întregului proiect, jucând toate rolurile: dirijor, regizor, agent de PR, iar eforturile lui au fost răsplătite pe măsură. Orchestra a scos la iveală detaliile și măreția partiturii lui Wagner cu o precizie greu de atins. Sala are 800 de locuri, fapt care le-a permis tuturor artiștilor, în special lui Eric Halfvarson (Gurnemanz), să se concentreze pe dinamica și subtilitățile rolurilor într-un manieră imposibil de utilizat într-o sală mai mare. Stefan Vinke a fost perfect în Parsifal, utilizându-și vocea lirică pentru a construi un personaj tânăr, brav și pur. Béla Perencz l-a înlocuit în ultimul minut pe Levente Molnár (care anulase) și a făcut o impresie foarte bună în rolul lui Amfortas. Iar Kundry, care are atât de puțin de cântat, dar atât de mult de transmis, a fost excepțional interpretată de Maia Morgenstern (cunoscută pentru rolul Fecioarei Maria din filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos), care a adus elementul teatral în acest concert neobișnuit și impresionant.

Alexandru Pătrașcu, Opera Magazine, Septembrie 2015, pp. 1156

parsifal-review

Și o galerie foto pentru a ne reaminti de cele două seri Parsifal de la Ateneu:

Read more

Răpire, dragoste și Securitate în dosarul 54.467. Documente inedite despre George Enescu din arhivele Poliţiei Franceze

Într-o zi foarte ploioasă de la final de martie, doi entuziaști cercetători amatori, căutând la Paris urme ale aviatorului Bâzu Cantacuzino, hotărăsc să extindă cercetările și la familia acestuia. Ei descoperă astfel în Arhivele Poliției Franceze dosarul nr. 54.467, dosar dedicat Maestrului George Enescu și soției sale, Maria Rosetti-Teșcani, mama aviatorului. Pe lângă multe acte de mică importanță – cereri de vize și de eliberare de documente de identitate – dosarul conține câteva file absolut inedite, care clarifică anumite aspecte din viața marelui artist român. Vă invităm să le descoperiți în cele ce urmează.

Un străin urmează să fie decorat, vă rog anchetați

Cel mai vechi document din dosar este datat 30 decembrie 1903 și aparține Ministerului de Interior, direcția Siguranței Naționale, Biroul Străini, Control general. Conținutul documentului este următorul:

Domnului Prefect al Poliției, pentru Președintele Consiliului Ministerului de Interior și al Cultelor,

Au fost făcute demersuri pe lângă colegul meu de la Afaceri Externe în vederea acordării titlului de Ofițer al Ordinului Academic  domnului Georges Enesco, de naționalitate română, compozitor de muzică la Paris, domiciliat în Strada Bruxelles nr. 16. 

V-aș rămâne îndatorat dacă îmi veți transmite de urgență toate informațiile pe care le-ați putea culege despre acest străin. Acestă anchetă trebuie să se facă cu cea mai mare discreție, astfel încât domnul Enesco să nu își dea seama că este subiectul unei cercetări.

Semnat,

Directorul Siguranței Generale ss.”

Răspunsul vine pe 18 ianuarie 1904, de la Brigada nr. 1; Dl. Leproust, comisar de Poliție, redactează raportul:

Raport

Dl. Enesco, despre care s-a întocmit prezenta, s-a născut pe 7/19 august 1881 la Dorohoi, România. Este celibatar. A sosit aici în ianuarie 1895 și a locuit succesiv în pensiuni familiale, situate: Str. Douai nr. 15, str. Juliete-Lambert și, în final, Str. Bruxelles nr. 16, unde ocupă din 1900 un apartament de 600 franci chirie anuală.

Susnumitul, compozitor de muzică, a obținut premiul 1 la Conservatorul de Muzică , dă lecții în oraș și la domiciliu. Putem caracteriza situația financiară ca lejeră. Informațiile culese despre conduita și moralitatea sa sunt favorabile. 

Se ține departe de luptele politice și atitudinea sa față de țara noastră n-a făcut niciodată obiectul unei remarci deosebite. Nu și-a declarat domiciliu la vreo reședință, în consecință este în evidența Biroului 4 Divizia 1.

Comisar de poliție

ss.

Brigada de cercetări

Greu de digerat faptul că în secolul XX, într-o republică faimoasă pentru Declarația drepturilor omului și ale cetățenilor, din 26 august 1789, un absolvent de Conservator, artist deja consacrat, trebuia urmărit de poliție în întâmpinarea acordării unei decorații. Oare ce ar fi trebuit descoperit în neregulă pentru a-i fi anulată decorația care era înmânată exclusiv pentru merite artistice?

Un artist este hărțuit, vă rog anchetați

Cinci ani mai târziu apare o interesantă compensație: este rândul lui George Enescu să ceară ajutorul Poliției franceze. El scrie o scrisoare – din păcate, aceasta lipsește din dosar – în care artistul explică faptul că o tânără, care cânta prin diferite localuri sub pseudonimul Giovanna Belloni, îl hărțuiește, împreună cu părinții ei, pentru a-l convinge să-i recunoască copilul. Cu siguranță că argumentele din scrisoarea trimisă de Enescu au fost convingătoare, deoarece pe data de 14 martie 1909, când are loc premiera Simfoniei pentru violoncel și orchestră, nimeni din familia domnișoarei nu a tulburat prin prezență spectacolul, polițiștii asigurându-se că domnișoara a rămas acasă. Exact la fel se petrec lucrurile și în data de 31 martie 1909, când Enescu are concert la sala „Femina” de pe faimosul Bulevard Champs Elysees. „În timpul supravegherii, care a durat de la ora 7 seara la miezul nopții, domnișoara nu a fost prezentă și reuniunea s-a terminat fără niciun incident”, notează spre liniștea tuturor raportul întocmit.

pasaport

Secretele ultimului paşaport românesc al lui George Enescu

Un document cu adevărat excepțional este ultimul pașaport românesc al Maestrului. El este învelit într-o foarte comună hârtie de calc. Bine îndoită la colțuri, astfel încât să nu se desfacă, ea a protejat pașaportul mulți ani. La prima vedere, ea nu are niciun rost, ba chiar l-a obligat pe posesor să scrie deasupra „passeport”, pentru a indica ce fel de act se află în interior. Pe măsură ce vom analiza paginile pașaportului, sensul acestei supracoperți se va releva de la sine.

Prima pagină a documentului este însăși imaginea suferinței României de la sfârșitul anilor ’40 și oricui o privește i se pune un nod în gât: peste hârtia verde cu filigranul Regatului României, cu crucea Regelui Mihai în centru, a fost capsată ușor strâmb o hârtie obișnuită cu stema Republicii Populare Române tipărită deasupra. Această stângace transformare a unui pașaport din vremea Regatului într-unul aparținând democrației populare evocă graba și brutalitatea cu care actul s-a pus în fapt. Cele trei ştampile cu coroana Regelui din partea de jos a filelor par a se rostogoli învinse de stema de deasupra lor.

Din prima pagină aflăm valabilitatea inițială a pașaportului – de la 5 aprilie 46 până la 5 iulie 1946, foarte probabil eliberat pentru turneul moscovit din 21-23 aprilie 1946. Observăm apoi prelugirea lui cu încă un an – de la 30 august 1946 la 30 august 1947 – și „lărgirea” spectrului de folosire, de la „valabil pentru a călători în Europa” la „valabil și pentru USA”. Într-adevăr, pe data de 11 octombrie 1946, George Enescu și soția sa ajungeau la New York.

„10 sep. 1946 – EȘIT din ȚARĂ”

Știm acum că Enescu nu s-a mai întors în România și s-a stabilit în Franța, pentru tot restul vieții sale. Mărturie a acestui trist moment stă ștampila de la pagina 11: „Romania – Poliția Portului Constanța – 10 sep. 1946 – EȘIT din ȚARĂ”. Ca atare, următoarea prelungire a pașaportului are loc la Paris, la Legația României, pe data de 25 august 1947. Foarte interesantă este noua dată de expirare: 31 decembrie 1947. Nu are nicio logică prelungirea unui pașaport cu 4 luni și 6 zile, decât dacă… legațiile românești nu fuseseră instruite să nu mai acorde nicio prelungire a niciunui pașaport peste data de 31 decembrie, dată tulburător de apropiată de forțata abdicare a Regelui din 30 decembrie 1947.

Chiar dacă o astfel de directivă a existat, sigur s-a renunțat la ea, deoarece la pagina 25 descoperim o nouă prelungire a pașaportului, de această dată pe o perioadă normală, de un an, de la 3 noiembrie 1947 la 3 noiembrie 1948. Această ștampilă poartă antetul „Legațiunea Regală a României”. O regăsim la pagina 38 puțin schimbată: identică în conținut, dar având acum antetul „Legațiunea Republicii Populare Române în Franța”. Un ochi atent poate observa că toate cele trei prelungiri acordate în Paris poartă aceeași semnătură. Ultima, cea de-a treia, acordată în 9 iulie 1948, prelungește cu încă un an valabilitatea pașaportului.

De ce Enescu ar fi vrut să-și prelungească în iulie 1948 un pașaport care mai era valabil până în noiembrie 1948? Putem specula faptul că altfel n-ar fi primit viza pentru S.U.A., țară în care a călătorit din nou din noiembrie până în decembrie, împreună cu soția sa.

Pașaportul regal care a sfidat comunismul sau pașaportul regal supus comunismului?

O ultimă prelungire a pașaportului a avut loc în chiar prima zi de după expirarea lui, adică pe 10 iunie 1949, și într-un mod inedit: au fost adăugate pagini, capsându-se de ultima o hârtie bleu specială și pliindu-se în așa fel încât să formeze 4 noi pagini. Maestrului i se mai acordă 6 luni, moment în care, foarte probabil, i s-a comunicat că nu aveau să mai existe și alte prelungiri. Dovadă a acestei hotărâri a Republicii Populare Române stă ultima mențiune în pașaport, datată 28 iunie 1949 – deci la doar două săptămâni de la ultima prelungire pentru 6 luni – care atestă faptul că posesorul s-a declarat refugiat politic, renunțând astfel la cetățenia română și punându-se rapid sub protecția Organizației Internaționale a Refugiaților.

Acest pașaport a fost eroul unei lupte politice intense. Partidul Comunist a amintit în mai multe rânduri documentul ca dovadă a patriotismului enescian, care – chipurile – ar fi păstrat până în ziua morții sale un pașaport al democrației populare. La prima vedere, așa pare: după cum am văzut, Maestrul l-a prelungit chiar și după ce paginile i s-au terminat și a acceptat acoperirea prin capsare a stemei regale.

Regaliștii și anti-comuniștii, pe de altă parte, interpretează prelungirea pașaportului ca pe o rezistență, o luptă a Maestrului pentru păstrarea vie a simbolului unei Românii care, chiar strivită de comunism, nu vrea să-și uite identitatea, fiecare pagină purtând crucea Regelui Mihai.

Realitatea este cu totul alta, de o simplitate dezarmantă: toate prelungirile de valabilitate ale pașaportului sunt doar… dovezi de dragoste!

Da, George Enescu își câștiga existența călătorind mult, consumând astfel rapid spațiul din pașaport , dar acest act avea, din construcție, ceva grozav de tandru: o pagină specială pentru însoțitor , cu fotografie. Astfel, soția sa putea călători pe aceeași viză cu același pașaport. George Enescu își onora astfel iubita, purtând-o simbolic în pașaport, cerând mereu ca viza să fie valabilă pentru amândoi. Ce îndrăgostiți din această lume n-ar dori să călătorească împreună cu un singur pașaport?

Hârtia de calc folosită ca învelitoare confirmă această ipoteză. Maestrul nu dorea să supere pe nimeni și a acoperit de bună voie coperta regală a pașaportului. Prin nenumăratele prelungiri ale pașaportului, credem că artistul nu a vrut altceva decât să-și poarte soția cât mai aproape de inimă, cât se putea de mult.

Cicatricile de pe faţa Marucăi, un mit?

4_maruca_dsc0057

Da, de la sosirea în Franța, Maria Enescu a călătorit alături de soțul ei fără un pașaport propriu. Acest lucru se potrivește perfect personajului, o fire excesiv romantică. Odată cu refugiul politic, însă, Maria Enescu este nevoită să aibă pașaportul ei, prilej cu care se poate spulbera un alt mare mit legat de tinerețea ei zbuciumată, anume acela al cicatricilor de pe față, lăsate de un acid cu care ea însăşi s-ar fi mutilat din cauze isterico-pasionale.

Ei bine, ca orice act de identitate serios din acea vreme, pașaportul Marucăi avea și rubrica „semne particulare”, rubrică în care se trec eventualele cicatrici sau tatuaje vizibile ale persoanei care se identifică cu acel act. Pe toate pașapoartele existente în dosar rubrica este goală sau are o cratimă, dovadă clară că pe fața Marucăi nu exista nicio cicatrice vizibilă. Mai mult, tot în dosarul Enescu se află și o cerere de carte de identitate a Marucăi din 12 mai 1938. Este singura fotografie frontală a ei din dosar, unde i se văd clar obrajii intacți, singura „cicatrice” de pe chipul ei fiind… urma lăsată de ștampila aplicată pe cerere.

Un nou raport despre soții Enescu din anul 1950

Următorul document interesant este datat 9 decembrie 1950 și reprezintă un raport detaliat asupra celor doi refugiați de origine română. Sunt trecute în revistă datele de naștere, căsătoriile anterioare, situația copiilor Marucăi, anii în care au stat în Franța și datele de intrare și de ieșire. Ceea ce este cu adevărat interesant este că se spune că artistul şi soţia sa au locuit din 1907 fără întrerupere (mai puțin perioadele 1914-1919 și 1939-1947) la numărul 26, strada Clichy, arondismentul 9, corectând informaţiile anterioare, care îi plasau pe soții Enescu ca locuind în Strada Avenue de la Glacière, Bellevue, în districtul Seine en Oise. Această ultimă adresă era proprietatea lui George Enescu, dar era folosită doar periodic, ca locuință de vacanță.

Polițiștii notează faptul că chiria anuală a apartamentului din Rue de Clichy este de 20.000 de franci, dar că venitul anual al Maestrului este de 700.000-800.000 de franci, astfel încât viața pe care o duc este lejeră. Detectivul nu uită să sublinieze că Maestrul este membru al Legiunii Franceze de Onoare în grad de ofițer, ordin conferit în 1924, superior celui oferit în 1913, același, dar în grad de cavaler. Acest paragraf este marcat cu roșu, semn de excepționalitate. Cu siguranță că detectivul francez ar fi fost și mai impresionat dacă ar fi știut că pe lângă cei doi președinți francezi care i-au înmânat Legiunea de Onoare Maestrului au mai fost și patru regi ai României care i-au înmânat personal decorații importante.

Februarie 1955: Securitatea a încercat să-l scoată pe Enescu din Franţa

Un ultim document, de această dată postum Maestrului , datat 16 mai 1955 ne relatează exact ceea ce s-a întâmplat în zilele de 11 și 12 februarie 1955. La acea dată, Securitatea Română inițiase proiectul de răpire a lui George Enescu din Franța; dar nu mort, cum greșit s-a presupus ulterior, ci încă viu, tocmai pentru că era într-o stare gravă, neputându-se apăra.

5_scan0029

Pentru a nu risca prea mult, Securitatea Română s-a folosit de un agent refugiat politic în Elveția – Corneliu Bedițeanu – pe care l-a trimis să acționeze în Franța. Acesta a avut curajul și abilitatea plastografică de a se prezenta la Poliția Pariziană cu documente false – semnate, chipurile, de George Enescu – prin care era împuternicit să obțină viză de călătorie în Elveția pentru artist. „Bedeteanu”, cum l-au botezat fonetic polițiștii francezi, netrezind nicio suspiciune, primește pașaportul vizat pentru Maestru, dar spre seară, în aceeași zi, apare la Serviciul Pașapoarte refugiatul român „Lupoicel”, adică nimeni altul decât Ion Lupoaie, soțul lui Alice Cantacuzino, fiica mai mică a Marucăi. Cum aflase acesta de acțiunea lui Bedițeanu este încă un mister, dar cert este că reușește să-i convingă pe polițiștii francezi de la Biroul 5 al Poliției Generale că s-a eliberat un pașaport valid cuiva care vrea să-l răpească pe George Enescu. Directorul Biroului 5 îl sună pe Șeful Biroului Pașapoarte, comisarul Chassaignon, și pe comisarul șef al Secției 6 de la Informații Generale, Gaveau.

Gaveau află că Chassaignon îl urmărea pe Bedițeanu de ceva vreme și, pentru a nu compromite urmărirea, hotărăște să intervină el cu oamenii secției sale. Contra-acțiunea este de o simplitate dezarmantă: oamenii lui Gaveau se duc a doua zi, sâmbătă, 12 februarie 1955, la Bedițeanu acasă și-i cer pașaportul Maestrului. Acesta pur și simplu îl înapoiază. Gaveau are pașaportul lui George Enescu și anunță pe toată lumea acest lucru. Pe data de 25 februarie, pașaportul este înmânat personal lui George Enescu și lucrul este raportat și reverificat pe 3 martie.

Ce se știa până acum era o convorbire telefonică datată 13 mai, deci la 9 zile după moartea Maestrului, convorbire efectuată de Bedițeanu din Basel, referitoare la Enescu și la supărarea sa că planul a eșuat. S-a presupus astfel eronat că Securitatea ar fi căutat să răpească cadavrul lui Enescu. Gestul ar fi fost complet inutil și macabru de ridicol, dar în poveștile despre Securitate glasul rațiunii este deseori uitat. În realitate, acțiunea a avut o doză de adrenalină echivalentă cu falsificarea unei parafe medicale pe o rețetă de medicamente compensate.

Totuși, ce-ar fi făcut Bedițeanu dacă nu ar fi fost nevoit să dea pașaportul lui Enescu înapoi? Cum l-ar fi transportat pe Maestru din Eleveția înapoi în România? Ar fi fantastic de interesant să aflăm care a fost planul complet al răpirii. Poate viitoarele cercetări ne vor dezvălui, finalmente, detaliile acestei acțiuni misterioase.

Autor: Aurelia şi Lucian Dobrovicescu

Read more

Sunt două feluri de a asculta și a întelege muzica

Concert

Johann Sebastian Bach

28.01.2015

        Sunt două feluri de a asculta și a înțelege muzica. Primul ar fi cel în care ne recunoaștem pe noi înșine, în care ne transferăm sentimentele noastre, valorile și gusturile noastre și în care ne regăsim pofta de viață. Ascultăm, de fapt, trăirile noastre interpretate de alții. Ne auzim pe noi înșine punând în muzică (cu ajutorul „complicilor”) și eventual în  versuri felul nostru de a vedea lucrurile. Ascultăm ritmul nostru interior, fie că e rock, populară, lăutărească, operă, pop,… Ne confundăm cu ele, le înțelegem și fac parte din viața și din personalitatea noastră. Admirăm o voce, un ritm dansant, o sonoritate specială, o temă generoasă, o pulsație ritmică etc…

       Există însă și un alt fel de a asculta muzica. Cel în care avem de a face cu ceva mult superior nouă, care ne copleșește, ne modifică, ne trimite departe, ne sapă adânc și ne „lovește” în ceea ce avem mai tainic, mai pur și mai spiritual, adică în acel miez unde zace esența noastră constitutivă, divinitatea și unde au loc doar iubirea și Adevărul în sensul filozofic. Privilegiul de care noi, muzicienii profesioniști, ne-am bucurat aproape toată viața e că am fost în contact cu Marea Muzică. Puţini însă se pot lăuda că au înțeles-o de la început. A înțelege în sens superior muzica e un proces de durată și de anduranță dar, parcurs cu perseverență, nu dă greș. Nu cred că există vreun compozitor, dintre cei autentici, pe care eu personal să nu-l fi cântat sau ascultat. E destul de simplu să vă pun în cuvinte măreția lui Beethoven, sau majestatea lui Haendel. Mi-ar fi ușor să vă descriu frumusețea simplă a lui Mozart sau ușurința genială a lui Haydn. Pot să povestesc despre patima lui Verdi sau despre patetismul lui Ceaikovski, despre inspirația lui Vivaldi sau despre inteligența lui Mendelssohn. Muzica poate fi comentată, discutată și controversată dar ea trebuie să lucreze în felul ei, să te convingă prin ea însăși. Relația dintre om și muzica lui e de natură intimă. Tertium non datum. Cuvintele sunt doar o anexă explicativă.

        Există însă o personalitate distinctă, care a adus muzica în cel mai înalt stadiu. Despre el merită să vorbim un pic.

       Johann Sebastian Bach s-a născut în anul 1685 la Eisenach, în Thuringia, în centrul Germaniei de azi. A fost botezat în cultul protestant lutheran. De altfel, Martin Luther – creatorul acestui rit –  a trăit în exact același loc dar cu 200 de ani înaintea sa, fiind și el, ca și Bach în copilărie, membru al corului bisericii „Sankt Georg”. De altminteri, Luther l-a influențat enorm. Odată cu noua religie înfăptuită de el, Martin Luther a înțeles fascinația muzicii. El a sacralizat muzica laică, chiar lumească, aducând în biserică melodii populare, de dragoste sau de leagăn și, schimbându-le textul, le-a inclus în slujbe asigurând-se astfel că întreaga congregație știe muzica și contribuie efectiv la ritual. Întreaga familie Bach era de muzicieni ai bisericii luterane iar tatăl lui Sebastian, Ambrosius, apoi un frate de-al tatălui, Johann Cristoph Bach s-au ocupat de educarea micului Johann, familiarizându-l cu orga, instrumentul suprem pentru el. În această atmosferă muzicală – Bach a fost înconjurat de muzică acasă, în școală și în biserică –  a avut parte de toate condițiile să învețe acest meșteșug așa cum trebuie. Toți băieții săi care au supraviețuit până la maturitate au fost de asemenea, mari compozitori (cel mai mic dintre ei, Johann Christian a fost profesorul și prietenul și coleg de ligă masonică cu Mozart). 2015-01-28 18.59.12

       A vorbi despre muzica lui Bach e o întreprindere anevoioasă, în primul rând pentru că e o muzică ce creşte pe măsură ce o asculți sau reasculți. Mereu descoperi noi sensuri, îți aduce noi stări, pune alte întrebări, dă alte răspunsuri. Apoi e adânc filozofică. Spuneam că muzica lui conține în esența sa Adevărul, acel Adevăr despre care filozofia susține că e menit să îți hrănească și să îți întărească sufletul, esența noastră constitutivă și divină. Doar adevărul te poate conecta la divinitate. Îndepărtându-te de adevăr, te îndepărtezi de Dumnezeu, de iubire și de bunătatea sufletului.  Cu toate astea, nu cuvântul are monopolul adevărului. Cuvintele te pot mișca sau te pot înălța dar tot ele te pot ghida greșit sau te pot minți, dar muzica nu greșește, fiind de fapt alcătuită chiar din esența divină, loc unde Bach era desigur conectat.

       Și tocmai de aceea te întrebi: oare ce e mai de admirat, faptul că e cel mai prolific compozitor? Că îți trebuie 50 de ani doar să copiezi tot ce a scris, lucrând 8 ore pe zi? Că nu există în nicio partitură de-a sa vreo greșeală sau vreo ștersătură? Cum a reușit să scrie atât când el, de fapt, avea o mulțime de alte treburi de făcut, de inspectat biserici, de predat ore de teorie, de crescut 20 copii, de meditat elevi și studenți, de repetat cu cei din orchestra bisericii, de dirijat, de copiat știme, de cântat zilnic la orgă la fiecare slujbă, etc? Nu, cred că mult mai de admirat e arta sa de a construi un edificiu sonor, știința sa de a crea o arhitectură, o structură a frazei care nu a putut fi nici măcar egalată de mai bine de 250 de ani.

       În secolele 19 și 20, Johann Sebastian Bach era zeificat, fiind considerat al cincilea evanghelist. Statuile sale din epoca trecută care împânzesc și azi lumea  ne arată un bărbat cu fața de gânditor sobru, preocupat de sensul vieții, grav, afectat și inabordabil. În epoca aceea, când vorbeai despre Bach te ridicai în picioare sau te închinai. Abia  înspre zilele noastre istoricii de artă au început să cerceteze obiectiv viața sa, să îi caute sensurile autentice, să înţeleagă realitățile vieții sale, într-un cuvânt să-l umanizeze. Astfel, doar recent am aflat despre el lucruri care înainte vreme erau considerate tabu: faptul că o parte din salariul său consta în bere sau că s-a căsătorit a doua oară cu o verișoară primară, sau că pentru a mai câștiga niște bani compunea și muzică de saloane sau berării. Înțelegem azi faptul că Johann Sebastian Bach era totuși un om, lucru de neconceput în secolele trecute.

        Cu toate astea, intrarea în universul bachian a fost întotdeauna periculoasă. Sunt de notorietate muzicieni care au fost într-atât de marcați de vasta operă a lui Bach încât au avut de suferit consecințe dramatice, chiar fizice. Mendelssohn, genialul compozitor german romantic, descoperind niște manuscrise ale unor corale armonizate de Bach a rămas în casă aproape doi ani studiind ore întregi pe zi din ele și murind epuizat la nici 39 de ani, în plină glorie. Sau faimosul pianist canadian Glen Gould care atunci când cânta Bach intra într-o transă ciudată, stând la pian chiar și câte 20 de ore pe zi și în timp ce cânta compozițiile lui Bach se acompania printr-un murmur ciudat, de necontrolat dar care îl impiedica să facă imprimări sau să intre în concerte. Și acestea sunt doar două exemple dintre sute. Nu e de mirare.  E o lume care te absoarbe, te confiscă și asta pentru că, dacă ești muzician, nu poți doar să o „guști”, să intri doar puțin sau în vârful picioarelor.

2015-01-28 21.03.33

       Spre deosebire de alți compozitori, Bach nu a scris operă și nu a avut niciodată subiecte frivole în muzica sa. Astfel dragostea, natura, nașterea, bunătatea, căința, iertarea sunt printre ele. Asta, însă, nu-l face deloc un compozitor greoi sau inabordabil. Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii muzician să te poți bucura de minunata sa creație. Știind toate astea, nu poți să te oprești să-ți pui o întrebare: totuși, cum a fost cu putință atâta muncă, atâta inspirație și atâta frumusețe? Ce resorturi a avut, pe ce sentimente s-a bazat, cum era el? Chiar, cum era Bach? Ce fel de om poate compune așa? Răspunsul îl găsim în istoria vieții sale. Rămas orfan de ambii părinți aproape deodată, la nici 10 ani, Sebastian a asistat la înmormântările lor din corul bisericii, unde era cântăreț. A fost apoi imediat rupt de casa părintească și dus într-un alt oraș unde era găzduit de niște rude foarte sărace  și unde a trebuit să intre într-o școală extrem de dură. Condițiile de viată erau dramatice, a trebuit să împartă un pat cu încă un văr, să mănânce doar o dată pe zi, să suporte frigul iernii și să nu se bazeze decât pe el însuși. Apoi, după ani întregi de suferință și de studiu asiduu, mereu în căutarea unui loc de muncă, mereu plătit prost, mereu la dispoziția unor persoane care nu-i înțelegeau geniul ci doar îl foloseau ca pe o unealtă a orgoliilor, s-a căsătorit de tânăr cu prima sa soție, a rămas văduv la nici 35 de ani pe când avea deja 5 copii, s-a căsătorit cu a doua sa soție și a trecut prin tortura incredibilă a înmormântării a nu mai puțin de 10 dintre copiii săi, cu vârste cuprinse între 3 luni și 7 ani. Dar niciunul dintre aceste evenimente nu i-a știrbit dragostea uriașă față de familie și mai ales față de soție, faimoasa Anna Magdalena Bach. Toate acestea se sintetizează în muzica sa. Putem fi siguri că Johann Sebastian Bach și-a „transcris” toate aceste evenimente în creația sa.

Un citat preferat al său din Biblie îl găsim în multe dintre cantatele sale:

 “Oricine aude aceste cuvinte ale Mele îl voi asemăna cu un om cu judecată care și-a zidit casa pe stâncă.”

Nici că se putea un citat mai bun de final. Oricine aude și înțelege aceste sunete miraculoase e un om cu judecată care și-a zidit viața pe o stâncă tare.

Vă invit, așadar, dragi cititori să vă opriți ceasurile. Să luați o oră de răgaz , să vă puneți spre ascultare oricare lucrare de Bach și să intrați în acest univers fascinant. Să rămâneți pentru o oră cu gândurile dumneavoastră cele mai frumoase, să vă rugați împreună cu muzica și să meditați.

Răzvan Georgescu

Read more

Ateneul Român simbol al României

ateneul-roman-foto-vechiConstruit în urmă cu mai bine de 125 de ani palatul Ateneului Român este nu numai unul dintre simbolurile Bucureştiului ci ale întregii ţări. Imposibil de a nu fi admirat, acest palat are însa şi o poveste a lui, o poveste pe care vă invităm să o cunoaşteţi, pe scurt, în următoarele rânduri.

Societatea culturală Ateneul Român

Prima societate purtând numele Ateneul Român a fost fondată la Iaşi în 1860, printre membrii fondatori ai acesteia îi putem numi pe : Mihail Kogălniceanu, Ştefan Micle, Petre Suciu sau V.A. Urechia. La 15 septembrie 1860 a apărut organul de presă al acestei societăţi purtând numele “Ateneul Român”. Activitatea societăţii din Iaşi a încetat în 1864 dupa mutarea la Bucureşti a lui V.A. Urechia, unde este numit director general al Ministerului Instrucţiunii. Societatea “Ateneul Român” s-a născut din ideea fundamentală a Conferinţelor publice, aşa cum le vedea numea Constantin Esarcu, “ pentru popor şi repet pentru popor”. La început numite cursuri publice acestea au apărut la iniţiativa lui Esarcu care studiase în Franţa unde obţinuse titlul de doctor în medicină şi licenţiat în ştiinţe naturale. Luau fiinţă astfel la Bucureşti primele cursuri gratuite ţinute lângă grădina Cişmigiu pe locul caselor lui Costache Ghika, Tingirică, într-o sală mare, mobilată sumar, având drept loc pentru public băncile parcului.

Cine au fost C. Esarcu si V.A. Urechia ?

Poate cele mai importante nume din istoria naşterii Ateneului. Esarcu ( 1836-1898) era numit la 7 noiembrie 1864 pe baza unui decret, profesor la catedra de zoologie şi botanică la Universitatea din Bucureşti. Desfăşurând o amplă activitate culturală în 1884 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Cel mai înalt scop al ştiinţelor naturale era în opinia lui Esarcu acela de a “ răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate şi independenţă de caracter”. Om al acţiunii Esarcu se autocaracteriza ca fiind “ sunt dintre aceia care nu au multe idei şi nu urmaresc multe scopuri de-o dată dar când îmi intră o idée în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmăreşte şi nu imi dă pace până când nu o realizez. Iar în testamentul său din 1898 avea să scrie: “ M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltarea conştiinţei naţionale în câmpul ideilor de literatură, arte şi ştiinte. Călăuzit de acest gând am înfiinţat împreună cu alţi oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român şi Societatea pentru învăţătura poporului român având amandouă aceste instituţii în vederea cultivării părţii intelectuale a fiinţei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viaţă, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”

V.A. Urechia este numit profesor de istoria si literatura română la Universitatea din Bucureşti prin acelaşi decret ca şi Esarcu. Studiază la Paris şi la Madrid. În 1860 cerea obligativitatea şcolară pentru copiii de ambele sexe, grădiniţe pentru copii, şcoli pentru toate vârstele, şcoli superioare pentru ingineri, arhitecţi, mecanici. În acelaşi an, în calitate de colaborator al lui Mihail Kogălniceanu, realizează raportul pentru fondarea Universităţii din Iaşi. Hasdeu scria despre el că “ cele mai multe instituţii culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare ci spre acţiune”.

Prima conferinţă

Prima conferinţă a fost ţinută în seara de 28 ianuarie 1865 în faţa unui public de aproximativ 500 de persoane, număr care avea să se mentina constant şi ca o particularitate majoritatea auditoriului era format din femei. Conferenţiar a fost C. Esarcu care a vorbit in acea seară despre “Regnul Animal”. Conferinţele, totalizând 32 de prelegeri, au fost ţinute între 28 ianuarie si 22 aprilie 1865 la un ritm de trei întalniri pe saptămână avându-i la tribună pe următorii: Esarcu, Marsillac, Gr. Racoviţă, Urechia, Hasdeu, Em. Bacaloglu, Al. Petrescu, Th. Văcărescu, Radu Ionescu, I. Fălcoianu sau P. Grădişteanu.

Conducerea

La 31 octombrie 1865 lua naştere Ateneul Român cu 25 de subscriitori impărţiti în 3 secţii: ştiinţifică, morală şi literară. Primul preşedinte delegat a fost P.S. Aurelian iar în luna noiembrie 1866 biroul format din Carol (Scarlat) Rosetti – preşedinte, V.A.Urechia si C. Escaru – vicepreşedinti. Tot atunci a fost ales şi comitetul de redacţie al revistei Ateneul: B.P. Hasdeu, C. Escaru şi poetul N. Nicoleanu.

Activitatea lui Rosseti a fost una remarcabilă, acesta instituind premii pentru traducerea operelor lui Seutoniu, Tacit sau Jordanes. În februarie 1897 invita Ateneul să deschidă concurs pentru construirea localului bibliotecii publice după modelul bibliotecii imperiale din Paris. C. Rosetti a rămas în fruntea Ateneului până în 1868 iar în 1870 a lăsat prin testament întreaga sa avere noii instituţii.

Să avem ambitia de a constru iîn Bucureşti un palat al ştiinţelor şi artelor

La început, cum am spus mai sus, localul propriu a însemnat sala din casele lui Costache Ghika de lângă Cişmigiu. Prin testamentul său din 1870 Carol Rosetti lăsa Ateneului moştenire, două case din mahalaua Boteanu şi o biblioteca ce cuprindea 865 de titluri in 5000 de volume. Pe lângă acestea moştenirea lui Rosetti însemna şi un fond lichid care completat cu o serie de alte donaţii atingea suma de 115.000 de lei. Din punctul de vedere al lui Esarcu trebuia : “să avem ambiţia de a construi în Bucuresti un palat al ştiinţelor şi artelor în care să putem primi cu mândrie celebrităţile ce ne vor vizita sau  (pe care) le vom chema în ţara noastră”.

Daţi un leu pentru Ateneu

În 1884 un decret guvernamental autoriza Primăria oraşului să cedeze Ateneului locul din spatele grădinei Episcopiei (numit cândva Livada Văcăreştilor pe care M. Cantacuzino ridicase o bisericuţă lăsată în metoh episcopului de Râmnic) loc cedat în prealabil Societăţii Ecvestre care turnase déjà fundaţia a ceea ce trebuia să fie un manej cu grajduri pentru şcoala de călăreţi. Pentru strângerea de fonduri s-a instituit o loterie a cărei lozincă “ daţi un leu pentru Ateneu” a devenit foarte populară.

La 24 mai după obţinerea autorizaţiei de construire, Ateneul încheie un contract cu arhitectul francez Albert Galeron semnat din partea română de N. Kretulescu, C. Escaru şi C. Stăncescu. La iniţiativa lui Escaru, Galeron proiectase déjà doua anteproiecte conform directivelor celui dintâi. În “Programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român” Escaru nota: “ Aspectul va fi monumental dar simplu, înlaturandu-se orice decoraţiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferinţe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice, etc . Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane”.

La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului. La începutul lui 1888 ciclul de conferinţe se deschidea în noul local. Deşi fără să fie întru totul finalizată nici în 1889 conferinţele continuă şi în acest an începând cu luna martie printr-o prelegere a lui Escaru în care îşi exprimă regretul că palatul nu poate fi inaugurat.

Cu fondurile epuizate Societatea se adresează Ministerului Instrucţiunii cu propunerea ca acesta să termine clădirea, cedând însa în deplină proprietate statului terenul cu construcţiile începute pe el, statul fiind liber să folosească noua clădire pentru propriile nevoi.

Abia in iulie 1897 comisia tehnică dădea avizul şi pentru inaugurarea clădirii anexe a Ateneului pe care Ministerul o destina pinacotecii si gliptotecii.

Arhitectura

Desi conceput în stil neoclasic, palatul are caracteristicile unui vădit stil eclectic. Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporţii cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin 3 mari uşi de lemn. Deasupra uşilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab si Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre cu lire şi cununi si se află la 41 de metri de pământ. Domul acoperit cu zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena închipuind urna învingătorilor.

În interior, din vestibul se ajunge la sala de sus prin 4 scări de marmură carara construite în spirală. Sala de conferinţe şi concerte de la etaj are 28,50 metri în diametru şi 16 metri în înălţime cu o capacitate de 775 de locuri. Pe cuprinsul bolţii acestei săli se află în medalioane denumirile diferitelor ştiinţe. Fresca din sală, finalizată în 1938 înfăţişează istoria naţională de la cucerirea romană până la regele Ferdinand.

 

Read more

Emoția zilei: Două fotografii cu George Enescu

… și descoperirea unui blog. Este vorba de un pasionat de fotografie, dar și de frumos și de istorie. Ideea este de o simplitate dezarmantă și de o eficacitate stupefiantă. Autorul blogului colorează fotografii vechi, alb-negru. Nu toate sunt reușite, dar majoritatea lor sunt  extraordinare. Rar se întâmplă să parcurgi un blog de la început până la sfârșit. De data asta, când am ajuns la postarea cea mai veche, mi-a părut rău că asta a fost tot. Sper că va continua. Merită toate felicitările. Blogul de care vorbesc se găsește la acest link: http://colorostariu.wordpress.com și vă îndemn să-l vizitați cât mai curând. 

Îmi permit să preiau două fotografii de pe acest blog, care-l înfățișează pe George Enescu. Cel puțin aceea care-l înfățișează alături de Yehudi Menuhin pare că ar fi fost realizată ieri!

Emoționant. Mai ales că vine la doar câteva zile după ce am scris un articol despre discografia Rapsodiei române nr.1

George Enescu și Yehudi Menuhin - (c) coloRostariu

george-enescu-romanian-composer-violinist-conductor-georges-enesco-violinist-vincent-d-ndy-bach-beethoven-brahms-brahms-oedipe-oedipus

Read more

Ascultând „Rapsodia română”…

Acum vreo câteva zile mi-am cumpărat un CD cu Ionel Perlea. Prețul foarte rezonabil – doar 22 RON – m-a făcut să nu citesc atent ce scria pe copertă și abia când l-am ascultat în mașină am realizat că primul track era Rapsodia română nr. 1 de George Enescu. Cea mai cunoscută lucrare a compozitorului național, atât de uzată prin difuzarea în exces pe toate canalele media, prin barbarizarea ei ca fundal muzical pentru genericul unor emisiuni de tot felul, prin scrierea a o mulțime de texte care mai de care mai laudative și mai lipsite de orice sens în afară de patriotism, cu greu mai captează atenția astăzi. Spiritul critic, cu atât mai puțin.

Ionel Perlea

Recondiționarea înregistrării cu Ionel Perlea și Orchestra din Bamberg era foarte bună, neașteptat de clară și de lipsită de zgomote de fond. Broșura CD-ului nu menționa nici o dată a înregistrării Rapsodiei, în buna tradiție a impreciziei informației de la Electrecord. Ascultându-l pe Ionel Perlea dirijând foarte echilibrat și fără grabă mi-au trecut prin minte alte secvențe sonore ale acestei emblematice lucrări. Dacă ar fi să recomand o înregistrare anume, care ar fi cea mai bună? Să fie cea a lui George Georgescu din 1942? A lui Enescu însuși, la Moscova, în 1946? Horia Andreescu? Cristian Mandeal? După ce am ascultat vreo zece versiuni, cred că se poate răspunde la această întrebare.

Dar mai întâi câteva cuvinte despre compoziția lui Enescu. Sunt necesare pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, pentru că, având de a face cu un simbol național, viziunile dirijorilor români în mod special sunt influențate de propriul lor raport cu România, și, idiomatice sau nu, înregistrările lor sunt adevărate mărturii ale epocii în care au fost realizate.

George Enescu avea 20 de ani în 1901, când a compus ambele Rapsodii, la Paris. Mai ales prima dintre ele este mai mult o colecție de melodii folclorice orchestrate simfonic. Practic, nu există nici o temă originală care să-i aparțină, dar tânărul compozitor se dovedește un extraordinar orchestrator, îmi vine să-l compar cu Maurice Ravel (Tablouri dintr-o expoziție a lui Mussorgsky este poate cel mai bun exemplu). Poate că aceasta este și una dintre explicațiile pentru lipsa unor teme fredonabile din compozițiile de mai târziu ale lui Enescu și pentru căutarea continuă a unei originalități pe care a găsit-o, cu certitudine, dar pe care a plătit-o cu lipsa popularității (în contrast cu un Antonín Dvořák, de exemplu). În ordine, cântecele populare care alcătuiesc prima rapsodie sunt următoarele: Am un leu și vreu să-l beu (care este și tema arhicunoscută a Rapsodiei),Hora lui DobricăMugur, mugurelHora de la moară și, bineînțeles celebrissima Ciocârlia. Nu e cazul să aprofundez mai mult, pentru că există deja un excelent articol care analizează din acest punct de vedere sursele folclorice ale Rapsodiei. Mă rezum doar la observația că selecția făcută de Enescu pune în evidență influențele slave, orientale și balcanice ale folclorului românesc, o oglindă, dacă vreți, asupra culturii populare românești. Cum se reflectă toate acestea în interpretările din discografia (destul de bogată) a celebrei lucrări simfonice?

O primă interpretare pe care am ascultat-o este cea a lui George Georgescu dirijând Orchestra Simfonică din București, în 1942.

1942 - George Georgescu

Caracterul popular este evident, pe alocuri muzica pare cântată de un taraf. Este cert că George Georgescu știa de la compozitorul însuși care i-au fost intențiile. Există o anumită emfază în unele momente, dar interpretarea sa are un caracter naționalist moderat, à la Dimitrie Gusti. Restaurarea sonoră realizată în 2012 este foarte bună, chiar dacă nu debordează de culoare orchestrală. Aici este momentul să amintesc și faptul că orchestrele din epocă nu aveau un sound cine știe ce bogat, se cânta destul de încet și cu un sunet mic, așa era cam peste tot în Europa. Pe de altă parte, e puțin probabil ca Enescu, la 20 de ani, să fi intenționat altceva decât o inspirată transcripție pentru orchestră, era încă la începuturile carierei sale de compozitor.

În aprilie 1946, George Enescu este invitat la Moscova pentru a susține o serie de concerte în calitate de violonist și de dirijor. De aici a rămas și o înregistrare a Rapsodiei române cu Orchestra Națională a URSS. Enescu era un mare dirijor, de o perfecțiune clasică și de o puritate stilistică rivalizând cu cei mai celebri dirijori ai timpului său.

1946 - George Enescu

E un disc rar, din păcate greu de găsit în România. Și tocmai în cazul celei mai autentice interpretări! Pentru că Enescu nu era Șostakovici, care-și lăsa compozițiile să fie interpretate de dirijori sovietici consacrați, și nici Stravinsky, care nu strălucea cu bagheta în mână, ci doar atunci când scria… Desigur, este o viziune aproape similară cu aceea a lui George Georgescu, dar mult mai plină de finețe, mai subtilă, înmuind tonurile abrupte, evitând orice grandilocvență, realizând cele mai naturale treceri de la o temă la alta. În mod particular am urmărit acordurile orchestrale care conchid prezentarea primei teme aRapsodiei imediat ce a fost reluată de corzi. Natura concluzivă a acestor două acorduri este subliniată în marea majoritate a celorlalte înregistrări, în schimb Enescu nu le acordă nici o importanță exagerată, sunt doar o simplă încheiere a unei teme frumoase. Horași Ciocârlia sunt redate de o manieră atât de natural folclorică (e drept, în Uniunea Sovietică era și vremea în care se căuta exact acest stil), încât aproape că uiți că e vorba de o orchestră simfonică, muzica este de o simplitate edificatoare, directă, caldă, temperată din orice elanuri. E adevărul, este esența acestei compoziții etalată cu o naturalețe pe care numai compozitorul o putea avea.

Înregistrarea lui Ionel Perlea cu Orchestra Simfonică din Bamberg datează din 1955 și a fost făcută de casa de discuri Vox. Am găsit într-un final informația lipsă, pe un blog, care permite și descărcarea LP-ului original. Nu este o interpretare revelatoare, nu e nici o epifanie care să se producă la ascultarea ei. Dar este o versiune simfonizantă, măsurată, perfect balansată, folosind tempi moderați, uneori e anostă, dar nu i se poate nega nici o clipă profesionalismul. Într-un fel, această interpretare marchează punctul în care cânteculAm un leu și vreu să-l beu începe să se estompeze, tema inițială este poate mai nostalgică decât în oricare altă parte (să fi fost această versiune cea de pe genericul emisiunilor de la Europa Liberă?). Orchestra din Bamberg, înființată în 1946, era una a înfrânților și a refugiaților: era fosta orchestră germană din Praga. Discurile produse de ei pentru Vox erau cele mai ieftine de pe piață, asigurând supraviețuirea și nimic mai mult. Portul popular național este înlocuit de un frac uzat, al exilului, folosit în sala de concerte simfonice.

Apoi, peste muzicienii români se așterne tăcerea. Enescu părăsește România în 1947. George Georgescu este epurat de la direcția orchestrei sale, fiind la un pas de marginalizarea totală. Făcuse studiile muzicale în Germania, era suficient pentru a fi suspectat de fascism. Ajutorul îi vine de la colegul său, Constantin Silvestri, care îl propune la Orchestra Radio. Nici Silvestri nu se bucură prea mult de poziția sa de prim dirijor al țării și emigrează la rândul lui în Occident, în 1959. Este rândul dirijorilor străini să interpreteze muzica lui Enescu și s-o înregistreze.

Eugene Ormandy face o încercare în 1957 cu Orchestra Simfonică din Philadelphia. E un disc cu mai multe rapsodii simfonice, printre care și cea a lui Enescu.

1957 - Ormandy

Rezultatul pierde, bineînțeles, orice caracter idiomatic. Dar e o încercare reușită, destul de neutră în unele locuri, care nu încearcă să demonstreze nimic special, ci doar să alăture lucrarea lui Enescu de cea a lui Liszt, sau a lui Chabrier.

În 1960, Leopold Stokowski reia ideea unui disc de Rapsodii, de data aceasta cu Orchestra RCA.

1960 - Stokovsky

E un disc mai reușit puțin decât cel al lui Ormandy, în primul rând prin culoare, dar demersul artistic este foarte similar. Nici o surpriză, ambii dirijori americani au meritul de a fi promotorii muzicii lui Enescu, cel puțin în ceea ce privește partea sa cea mai “comercială”. Nu vor rămâne singulari în acest repertoriu. Paavo Jarvi, Lawrence Foster,Ghennadi Rojdestvensky, și lista rămâne deschisă, sunt dirijori care vor relua pe discurile lor compoziția lui Enescu. Sigur, idiomaticul le va lipsi, dar arta nu.

La începutul anului 1959, vine însă momentul unei prime mari lecturi în discografia celebrei compoziții. Constantin Silvestri și Wiener Philharmoniker înregistrează pentru EMI. Ce păcat însă! Va fi publicată pentru prima dată abia în 1996, iar astăzi este disponibilă în colecția Icon dedicată dirijorului român, o colecție superbă despre care am mai scrisacum un an, la data apariției acesteia.

1959 - Constantin Silvestri

Având în față o falangă de instrumentiști excepțională, Silvestri face prima încercare estetizantă și reușita sa este foarte convingătoare. Folclorul este lăsat oarecum deoparte, primează simfonismul. Dar ce culori are orchestra! Ca un evantai colorat care se rotește prin aer, ca o coadă de păun care se desface în cele mai neașteptate momente! Sunetele unor instrumente care zăceau ascunse în partitură sunt scoase la suprafață cu o dezinvoltură surprinzătoare. Iar ritmul? Peste tot domină o rigoare absolută, permanent înfrumusețată de o dinamică a sunetului de vis. Tema inițială are o tentă nostalgică și este cântată parcă în șoaptă, solo-ul de vioară cu care începe Hora lui Dobrică nu mai are nimic lăutăresc-balcanic, ci este pur vienez, pentru ca în ultimele părți, Hora de la moarăși Ciocârlia, orchestra să debordeze de o frenezie nemaiîntâlnită, cu un Silvestri cravașând vijelios și exact cu o viteză incredibilă. Și totul, de la un capăt la altul al acestei minunate înregistrări, este de un bun gust desăvârșit. Pare o noțiune vagă, dar vom vedea mai târziu, prin opoziție, ce înseamnă această manieră când este prost înțeleasă. Să nu anticipez, revin la înregistrarea aceasta concluzionând că este cea mai spectaculoasă, cea mai plină de viață, cea mai autentic-simfonică, o viziune care l-ar fi uimit, cred, și pe George Enescu.

Un moment foarte important pentru evoluția interpretării Rapsodiei este anul 1978, cândSergiu Celibidache vine în România și dirijează la Ateneu Orchestra Filarmonicii “George Enescu”. Televiziunea a filmat concertul, asigurându-i astfel intrarea în legendă. Celibidache, cu tempourile sale foarte largi, dar mai ales prin gesticulația sa foarte expresivă, sugerează o viziune pastoral-bucolică, neașteptată pentru acele vremuri.

Ce-i drept, estetica lui Celibidache reușește din plin. Pe retina tuturor melomanilor va rămâne mereu imaginea marelui dirijor care dă din fund pe muzica lui Enescu și își strigă indicațiile către instrumentiști. Este o clipă de abandon, de joie de vivre, într-o țară tot mai serioasă când venea vorba de simbolurile naționale. Nimeni nu mai observă bombasticul acestei viziuni, dacă nu chiar o oarecare lipsă de măsură a unor elanuri ritmice punctate prea sonor de o percuție strivitoare. E un live și e un spectacol extraordinar. Dar este și o cutie a Pandorei. În România anului 1978, național-comunismul era într-o fază în care balanța dintre ideologie și privațiunile economice era încă într-un echilibru, care se va rupe în scurtă vreme. Dirijorii români au găsit în interpretarea lui Celibidache niște libertăți pe care și le vor lua și ei mai târziu, exagerându-le și mai mult, din păcate într-o direcție greșită. Celibidache a predat la Ateneu o lecție a bucuriei, în România, iar muzicienii de aici o vor continua, dar predicând bucuria obligatorie…

Astfel, în 1986 apare discul lui Iosif Conta dirijând Orchestra Națională Radio.

1986 - Iosif Conta

Amploarea discursului, sugerată de Celibidache în 1978, este îmbrățișată pe loc de Conta. E o versiune totuși cuminte și cinstită în raport cu intențiile lui Enescu. Uneori, măreția construcției simfonice, nefiind alimentată de imaginația unui Silvestri, ajunge să plictisească, dar nu suntem departe de viziunea lui Perlea (mai puțin nostalgia), sau de Ormandy. Nu suntem nici aproape de ei, pentru că ritmul este larg și ținut cu o cadență pe alocuri artificială (Hora lui Dobrică, de exemplu), dar în ansamblu echilibrul este păstrat între folclor și simfonic. De reevaluat.

În 1993, Orchestra Națională Radio sub conducerea lui Horia Andreescu înregistrează pentru casa Olympia o integrală a lucrărilor orchestrale ale lui Enescu. Nu este locul s-o comentez aici, demersul era necesar înainte de toate, strângând într-o serie unitară măcar din punct de vedere stilistic compozițiile lui Enescu, înregistrate în tot felul de contexte de-a lungul timpului. Momentul e bun, epoca CD-ului era încă la apogeu.

1993 - Andreescu

Încă de la început se simte o rigoare binevenită, dar și o grandilocvență deloc necesară. În jumătate de secol, de la înregistrarea lui George Georgescu și până la acest disc al lui Horia Andreescu, binecunoscuta temă de la începutul Rapsodiei a parcurs drumul de laAm un leu și vreu să-l beu la Câte țări sunt pe pământ, plaiuri ca la noi nu sunt, cântecul pe care școlarii din timpul comunismului îl învățau la ora de muzică. Nu știu sigur, dar cred că se mai învață și azi, cu aceste cuvinte. Tralalalalalala! Nu vă mai amintiți? Iată unremember pentru nostalgicii generației cu cheia la gât:

Cate tari sunt pe pamant

Da, portul național românesc este schimbat pe cravata de pionier și pe sceptrul de președinte al Republicii Socialiste. Horia Andreescu impune ritm și coeziune interpretării sale, împrumutând de la Celibidache largo-ul Horei lui Dobrică dar nu într-un sens câmpenesc, ci construind o epopee, un monument cu atât mai incomprehensibil cu cât știm de unde pleacă: totuși, doar de la o horă, cea a lui Dobrică, orice altceva decât Beethoven sau Bruckner. Nu este ultimul păcat al înregistrării, răul începe abia de la jumătatea celor 11 minute și 50 de secunde de tortură. Hora de la moară și Ciocârlia sunt redate într-un tempo foarte alert, amintind de Silvestri, dar fără nuanțările acestuia, dinamica este monolitică, toate accentele sunt foarte tari. Mai mult, ritmul este punctat de niște timpani asurzitori care adaugă și mai multă isterie acestei construcții național-comuniste. Este Cântarea României simfonizată, spectacolul omagial închinat unui popor român ridicat la rangul de erou al națiunilor. Chiar dacă suntem în 1993, la patru ani distanță de revoluție, nu se poate vorbi de o nostalgie a dirijorului după vremurile cenușii ale fricii, foamei și  frigului lui Ceaușescu ci de o mentalitate, de care probabil nici el nu era conștient pe deplin. În fond, și Horia Andreescu și Cristian Mandeal reprezentau în anii ’80 noul val al dirijorilor români, protejați amândoi de un Gogu Rădulescu – o relație spirituală cu un puternic al sistemului, dacă vreți, o caricatură a filiației lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu față de Constantin Noica. Andreescu urmărește, evident, spectaculosul în rendițiaRapsodiei, reevaluarea, ieșirea din tiparul tradiționalist. Rezultatul este pe dos față de intenție, fața hâdă a grandomaniei naționaliste, perpetuată și astăzi, din păcate, răsare mai ales în a doua jumătate a lucrării, tot mai neplăcută cu cât ne detașăm în timp de momentul apariției discului.

Un an mai târziu, în 1994, este rândul lui Cristian Mandeal să înregistreze, pentru Arte Nova, Rapsodia, de data aceasta cu orchestra sa de pe atunci, Filarmonica “George Enescu”.

1994 - Cristian Mandeal

În anul 1995, într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, lui Victor Eskenasy, Sergiu Celibidache îl complimenta pe dirijorul român spunând: Noi avem un singur talent directoral, [Cristian] Mandeal. Ăsta trebuie susținut cu orișice eforturi. Cu toate că școala lui – după părerea mea – nu este școala la înălțimea darurilor lui naturale. […]. Dar (este) singurul dirijor… or eu astăzi tocmai am primit o carte a lui Iosif Sava în care există o puzderie de amănunte despre viață, despre mentalitate, despre ce ne amuză, despre ceea ce detestăm și așa mai departe și mi-am dat seama, Domne, că este absolut imposibil pentru mine să pot să trăiesc într-o țară așa. Deci înarmat cum sînt întotdeuna, că am rămas bun român, mîndru că sînt român, nu pot să fac nimic pentru România. Or asta este un sentiment tragic pentru mine. Însuși șovinismul ăsta purtat la extremă care este caracteristic României…

Am citat extensiv spusele lui Celibidache, tocmai pentru a mă scuti de efortul de a explica fără să reușesc mai bine, de ce discul lui Cristian Mandeal nu este nici el foarte reușit. Sigur, dirijorul era probabil la curent cu aprecierile lui Celibidache, de unde și maniera lui de a conduce orchestra, asemănătoare cu cea din concertul din 1978 amintit mai devreme. Numai că Mandeal nu este Celibidache și grandilocvența discursului iese la iveală foarte repede, accentele falsului folclor se simt peste tot, punctate ritmic, la fel ca în cazul lui Horia Andreescu, de o nevroză care nu se regăsește nicăieri în sursele de inspirație ale lui George Enescu din 1901. E o încercare de a conserva, în condiții sonore impecabile, moștenirea lui Celibidache. Or, tocmai perfecțiunea studioului scoate la iveală exact ceea ce maestrul bavarez nu ar fi vrut cu nici un chip să iasă din acea cutie a Pandorei, tentația monumentalului, a obeliscului fără motiv, a vetrei românești transformate în arc de triumf…

Cum epoca studioului a apus, azi avem acces la muzica lui Enescu mai ales în sala de concert, și apoi putem să reascultăm, ba chiar să și revedem înregistrările acestor concerte, poate mai mult decât altădată. Festivalul George Enescu programează cel puțin o reprezentație a Rapsodiei care să fie interpretată de o orchestră simfonică de primă mărime și de un dirijor excepțional. Ultima oară a fost Maris Jansons, în 2013, cu orchestra Concertgebouw. O interpretare fără mari fiori, cu atât mai puțin naționalistă, dar încă departe de concertul lui Enescu de la Moscova sau de inventivitatea lui Silvestri la Viena.

Așadar, dacă ar fi să recomand o înregistrare a Rapsodiei române nr. 1 aceasta ar fi, fără nici un dubiu, cea a lui Constantin Silvestri și a Filarmonicii din Viena, din 1959. Mi se pare definitivă. Alternativa, la fel de bună, dar cu un sunet inferior, este cea a lui George Enescu și Orchestra URSS din 1946. În clasa următoare aș include discurile lui Perlea și Stokowski, dar nu m-aș putea abține să amintesc nici de Horia Andreescu, dar ca o recomandare răutăcioasă.

Înregistrările comentate sunt accesibile până pe 14 iunie 2014 la acest link: http://we.tl/ksvHIV4yoI.

Autor: Despre Demnitate

Read more

Artiştii Instrumentişti ai orchestrei Filarmonicii George Enescu sponsorizează Ziua Culturii !!!

ateneuAstăzi, 15 ianuarie 2014, Ministerul Culturii organizează, la Ateneul Român, de la ora 19,00, un concert extraordinar dedicat Zilei Culturii Naţionale. Programul serii cuprinde, între altele, lucrări de George Enescu, Tiberiu Olah,  Iosif Ivanovici şi Ciprian Porumbescu, ce vor fi interpretate de Orchestra Filarmonicii “George Enescu” dirijată de Horia Andreescu.

Solişti: artişti consacraţi dar şi tinere talente ale scenei muzicale româneşti, precum soprana Elena Moşuc, mezzo-soprana Roxana Constantinescu, violonistul Vlad Stănculeasa, violoncelistul Ştefan Cazacu, tenorul Teodor Ilincăi şi baritonul Şerban Vasile.

La evenimentul – care va fi transmis în exclusivitate de Radio Romania Cultural – sunt invitați să participe personalități culturale, membri ai Academiei Române, membri ai Guvernului României, ai comisiilor de cultură din Senat şi Camera Deputaților, reprezentanți ai corpului diplomatic acreditat la București, directori ai instituțiilor de cultură.

Celebrarea Culturii Naționale, la data de 15 ianuarie, a fost instituită prin lege în anul 2010 și marchează, în 2014, 164 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

În acest an sponsori ai acestui eveniment sunt Artiştii Instrumentişti ai orchestrei Filarmonicii George Enescu.

În condiţiile în care Filarmonica George Enescu împreuna cu Ministerul Culturii au o datorie de rambursat în cuantum de 20 de milioane de lei către Artiştii Filarmonicii George Enescu prin Hotarari Judecatoresti irevocabile, Artiştii au hotărât să susţină gratuit acest concert care are o importanţa majoră pentru cultura Românească, astfel suplinind lipsa de fonduri cu care se confruntâ Ministerul Culturii şi managementul inexistent al conducerii Filarmonicii George Enescu.

Read more

Emoția zilei: În amurg

Joi, 9 ianuarie 2014, la Ateneul Român – Concert de Anul Nou
Richard Strauss – Suita Cavalerul rozelor
Richard Strauss – Ultimele patru cântece
Johann Strauss – Uvertura operetei „Liliacul”, Aria Adelei “Mein Herr Marquis” din opereta „Liliacul”, Polka „La vânătoare”, Uvertura operetei „Voievodul ţiganilor”, Valsul „Voci de primăvară”
Jin Wang – New Year’s Waltz
Johann Strauss – Valsul Dunărea albastră”
Irina Iordăchescu (soprană), Jin Wang (dirijor), Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Programul primului concert din 2014 al Filarmonicii George Enescu a ținut de o aparentă logică: valsuri și muzică lejeră à la Neujahre Konzert, alături de inaugurarea anului Richard Strauss (se împlinesc 150 de ani de la nașterea compozitorului). Încercând să împace și capra și varza, alăturarea ultimelor patru lieduri (impregnate de subtilitate, filosofie și de o emoție foarte personală) de valsurile ușuratice ale lui Johann Strauss (și asta chiar pe fondul unui conflict între orchestră și management) nu a făcut decât să creeze un afiș incomprehensibil. Publicul a umplut sala (pentru valsuri), dar liedurile au plictisit probabil pe mulți dintre amatorii de operetă. Așa cum, pentru cei (foarte puțini) care veniseră să asculte liedurile, partea a doua era aproape inacceptabilă. Ca să nu creez nici un fel de așteptări greșite cititorilor, voi spune încă de aici că am plecat la pauză. Dar nu pentru că ar fi fost un concert ratat. Dimpotrivă!

Richard Strauss a fost unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX și geniul său a fost răsplătit material, el nu se înscrie, în nici un caz, în clișeul artistului recunoscut abia postum, după o viață chinuită și plină de greutăți. Spre sfârșitul vieții, creația sa a fost catalizată de drama războiului dar și de drama sa personală, aceea a unei relații pline de ambiguitate cu regimul nazist: o colaborare rușinoasă pentru maniheiștii grăbiți, o situație fără ieșire pentru empaticii apolitici (nora lui Strauss era evreică și opoziția compozitorului față de Hitler ar fi putut avea urmări tragice în familie). În 1948, împăcat cu gândul că sfârșitul e aproape, dar conștient și de faptul că lumea din care făcea parte a dispărut, Strauss scrie o ultimă compoziție, patru cântece a căror temă centrală este moartea. Liedurile sunt acompaniate de orchestră, nu de pian, și sunt scrise pentru vocea de soprană (în minte a avut-o pe Kirsten Flagstad, care le-a și interpretat pentru prima dată, după moartea compozitorului). Nu este o muzică foarte accesibilă, deși pentru ascultătorul neavizat amestecul de tristețe dar și de seninătate cu care bătrânul își scrutează amurgul este evident. Într-un fel, semnificația acestei ultime lucrări este pentru compozitorul german aceeași ca a Requiem-ului de Mozart sau a lui Stabat mater de Pergolesi. Dar ceea ce lipsește este melodrama, romantismul, patetismul, pe scurt, tocmai teatrul, care i-a fost atât de drag lui Strauss, înlocuite de o contemplație serenă, de o acceptare a sfârșitului despre care sunt lăsați să vorbească spectatorii, cu toții puși în postura de comentatori postumi ai acestui final, constrânși să nu poată rosti decât un epitaf elogios. Și poate că din acest motiv, înregistrările cele mai bune (care abundă, ca nicăieri în altă parte) să fie tocmai cele în care soprana (și le-au cântat aceste cântece toate sopranele mari) își reține orice afectare provenită din muzica de operă și doar recită cântând o amintire sinceră pentru un tată sau pentru un bunic plecat sau doar aflat aproape de sfârșit. Dar în același timp, Strauss pune în aceste cântece o senzualitate inimaginabilă, dar una superioară, în care doar frumusețea vocii de femeie este cea care mângâie, mai tandru decât orice sărut.

Concertul de la Ateneu a început cu o suită orchestrală cu muzica din opera Der Rosenkavalier, despre care nu vreau să comentez prea mult, în afară de faptul că am remarcat înclinația lui Jin Wang mai degrabă spre respirația frivolă a valsului decât spre delicatețea muzicii din operă. Un fel de preambul al programului de după pauză, probabil.

irina-iordachescu

Irina Iordachescu – (c) Romeo Zaharia

Apoi, Irina Iordăchescu a început să cânte Frühling, un pic nesigur în registrul grav. Soprana a acuzat o răceală care a chinuit-o în ultimele zile, fiind la un pas de forfeit. S-a descurcat însă cu bine apoi, până la finalul liedului. September însă, a fost cu totul altceva. Mi s-a părut, senzația neputând să dispară până la sfârșit, că Irina Iordăchescu a luat aceste lieduri ca pe ceva personal. Vocalizele din Der Sommer schauert și apoi din Sommer lächelt erstaunt und matt au împins vocea până la limitele ei, consumând-o, dar cu o emoție infinită. Pur și simplu al doilea lied a fost superb. Beim Schlafengehen, care urma, nu avea decât să ducă și mai departe această interpretare foarte plină de suflet. Iar Jin Wang a însoțit-o. Solo-ul de vioară a fost discret, dar nici nu putea fi altfel, ar fi stricat totul, pentru că ultima strofă a fost cântată doborâtor. Până unde se va ajunge atunci la Im Abendrot? Ei bine, până la transcendental. Irina Iordăchescu și-a învins aici orice slăbiciune, ca și cum n-ar fi existat niciuna, niciodată, și a livrat o interpretare atât de vibrantă, încât trilul ciocârliilor, din partitura orchestrală, care însoțește celebrele versuriZwei Lerchen nur noch steigen/ nachträumend in den Duft, a căpătat deodată puterea de a emoționa el singur un spectator adus deja la limita în care muzica a ajuns să-i declanșeze cele mai personale nostalgii. Am rămas efectiv privind în gol, după ce versurile lui Joseph von Eichendorff s-au terminat și lunga coda orchestrală relua tema morții și a transfigurării, și apoi am văzut cu ochii minții, nu mint pe nimeni, două suflete urcând spre cer, înlănțuite, ca două ciocârlii, cred că erau bunicii mei… Iar când am început să-mi revin, privind spre scenă, am văzut-o pe Irina plângând și ea…

Așa că m-am căznit să traduc acest ultim cântec, după versiunile din limba germană (pe care n-o stăpânesc), engleză și franceză. Versurile sunt mai jos. Muzica? N-o să pun nici un link. Mergeți la Ateneu s-o ascultați și mâine. Sau dacă nu, în martie, la Sala Radio, unde Irina Iordăchescu o va cânta din nou.

La amurg
Prin bucurie și tristețe
Am mers ținându-ne de mână.
Și-acum, ne odihnim senin
Ajunși la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde,
Cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalță
Visând, în aerul înmiresmat.
Vino și lasă-le să zboare,
Acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru,
Însingurării să-i fugim!
O, vastă și tăcută pace,
Atât de-adâncă-n asfințit!
Drumul cât ne-a istovit –
Poate că-nseamnă… moartea?
Read more

Salvarea Casei George Enescu din Mihaileni

Din istoria unei case uitate

Autor: Raluca Ştirbăţ – președinta Societăţii Internaţionale George Enescu din Viena
Undeva, în Moldova de Nord, pe un deal din susul apei Siretului, o casă a lui George Enescu stă să se dărâme. Trista privelişte ce se înfăţişează călătorului are la origine un conglomerat de cauze, multe dintre ele fiind ilustrative pentru cunoaşterea incompletă a biografiei compozitorului român.
Schimbarea de decor din 1945, generozitatea lui Enescu, imposibilitatea acestuia de a-şi mai revendica sau măcar îngrijicasa, cauzată de plecarea lui definitivă din ţară în 1946 şi de faptul că a fost silit să renunţe la toate proprietăţile sale, înstrăinarea ei tacită şi tratamentul de care s-a bucurat din partea actualilor posesori de la Mihăileni, îmbinate cu aspectele biografice mai puţin luate în considerare şi având conotaţii de ordin psihologic (divorţul soţilor Enescu) – toate acestea au făcut ca nu doar peste o casă, ci peste o întreagă epocă şi un capitol de decenii al existenţei lui Enescu să se aştearnă un văl de uitare şi de nepăsare.
Placa memorială din marmură albă a dispărut fără urmă de pe zidurile casei după 1989 (valoarea şi istoria ei fiind, în prezent, o piedică pentru cei care vor să o radă de pe faţa pământului), iar mărul din curte, sub care Enescu zăbovea îndelung, şi din care – de fiecare dată, înainte de plecare – „fura” mere pentru drum, a fost tăiat.
Construită de străbunii lui Enescu după mamă, casa din Târgul Mihăilenilor este în sine un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipul de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX, aflată şi ea tot mai mult pe cale de dispariţie.

George Enescu, proprietarul casei de la Mihăileni

Au existat și voci care au afirmat recent că gospodăria de la Mihăileni nu ar fi fost proprietatea lui Enescu. Realitatea este cu totul alta, aşa cum o atestă, în 1932, publicaţia „Moldova Literară” a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni. Informaţia, în mod inexplicabil neglijată, a fost confirmată de curând de un document enescian inedit, pus la dispoziţie nouă în scopul salvării casei şi al introducerii ei pe lista monumentelor de patrimoniu de către domnul dr. Ştefan Botez, nepotul după verişoară al lui George Enescu; bunica domnului Botez a fost Eugenia Dimitriu (născută Partenie), fiica Profirei Partenie, născută Enescu (sora lui Costache Enescu, tatăl compozitorului).

Acest document, pe care l-am publicat în săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură”, nr. 396 din 20 aprilie 2013, confirmă nu doar dreptul de proprietate al lui George Enescu asupra casei din Mihăileni, dar, mai mult, obligă, la aproape un veac de la data aşternerii lui pe hârtie, la salvarea şi restaurarea urgentă a acesteia, aşa cum o impun respectul şi pietatea datorate memoriei marelui compozitor român:


„Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verişoarei mele Eugenia Dimitriu născută Partenie la dispoziţie pe timp nelimitat, atât cât ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinând socoteală de vechime.

George Enescu, Dorohoi, în 28 august/10 septembrie, 1918”
 

Mihăilenii familiei lui Enescu,
un centru muzical ad-hoc

De casa lui Enescu de la Mihăileni se leagă o întreagă istorie, atât pe linia maternă, cât şi pe cea paternă, a rudelor sale, pe care o vom depăna aici cu ajutorul surselor aflate până în acest moment la dispoziţia noastră. Din motive greu de înţeles, enescologia românească s-a aplecat, până în prezent, mult prea puţin asupra familiei mamei compozitorului, deși din neamul Cosmovicilor s-au ridicat oameni de mare valoare și renume, care au contribuit decisiv la dezvoltarea culturii și știinţelor în România. De asemenea, strânsele legături de rudenie și prietenie dintre aceste personalităţi marcante și George Enescu au rămas, în marea majoritate a cazurilor și într-un mod cel puţin ciudat, într-un soi de penumbră.
Străbunicul compozitorului, Costache (după alte surse Emilian), fiul lui Costake Cozma Nestor (sau Nistor, care încă trăia pe la 1800), cel care şi-a schimbat numele în Cosmovici (Cozmovici), a fost un compozitor de muzică psaltică şi lucrări corale, care studiase la Viena și ale cărui manuscrise s-ar fi păstrat în Biblioteca Catedralei din Cernăuţi. Potrivit informaţiilor moștenite prin tradiţia familiei și transmise de Maria Cosmovici fiului său George Enescu, acesta îmbrăcase mai apoi „haina ecleziastică, trecuse în Moldova, ctitorind casa familiei din Mihăileni”. Vărul primar al lui Enescu, compozitorul Alexandru Cosmovici, oferă și alte detalii preţioase despre acest străbun de vază, despre care se ştiu încă prea puţine: „zis episcopul de Rădăuţi”, el „primise de la austrieci, ca blazon de familie obligatoriu, trei cornuri de vânătoare dispuse în treflă”.
Costache (Emilian) a avut trei băieţi: Ioan, Constantin şi Gheorghe. Preotul Ioan Cosmovici (m. 25 august 1878, bunicul după mamă al lui Enescu) avea să se răspopească mai târziu, deşi pe crucea mormântului de la Mihăileni (unde odihneşte alături de fiica Maria şi soţia Zenovia Vogoride, descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova) este trecut ca „Iconomu” – rang onorific acordat preoţilor sachelari cu o activitate bisericească remarcabilă şi merite deosebite, ei având ca semne distinctive în vestimentaţie brâul roşu şi bederniţa. Ioan a avut, la rândul său, trei copii: Maria (n. 1839 sau 1851 – dată încă neclarificată –, mama lui George Enescu, care creşte şi se stinge din viaţă la Mihăileni, la 17 februarie/2 martie 1909), Elena (m. 1872) și Leon (renumitul biolog Dr. Leon Cosmovici, n. 1857 la Sasca Mare, Suceava – m. 1921 la Iași, cu studii primare la Iași, apoi licenţă și doctorat la Sorbona, eminent profesor al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, fondatorul învăţământului de fiziologie animală din România, tatăl pictorului Jean Cosmovici și al compozitorului Alexandru Cosmovici).
Personalitate interesantă, ce-ar merita o mai atentă privire din partea exegeţilor enescieni, preotul Ioan Cosmovici cânta la pian şi la chitară (lucru rar în acele vremuri), aducând în casa de la Mihăileni chiar un pian în toată regula. Acest instrument va fi acelaşi pe care, ceva mai târziu, mâinile micului Enescu vor căuta înfrigurate miracolul polifoniei şi al împletirii armoniilor. Mai mult, vărul lui Enescu, Alexandru, spune că „înainte de a avea o vioară în mână, mama sa îi aşternuse degeţelele pe clape, la o vârstă fragedă”, iar Romeo Drăghici susţine că acesta este „pianul vechi al familiei Vogoride pe care învăţase să cânte, în copilărie, Maria Enescu” şi care, mai târziu, va fi adus de la Mihăileni „într-un car cu paie şi acoperit cu ţoluri”, spre marea bucurie a copilului Enescu.
Ioan Cosmovici a transmis pasiunea şi preocuparea pentru muzică şi fiicei sale Maria, care a primit o educaţie aleasă, cu studii liceale făcute la Cernăuţi, cultivându-i astfel firea extrem de muzicală, căci vocea frumoasă şi-o acompania singură la pian ori chitară. Tatăl şi fiica vor lua în casă lecţii de muzică de la profesori de seamă din Cernăuţi, „tocmiţi” special pentru asta, Ioan devenind un adevărat virtuoz pianist şi un excepţional acompaniator.
Semnalăm – pentru prima oară – o eroare de transcriere, aparţinând lui Bernard Gavoty, din cele 20 de Convorbiri radiofonice cu maestrul (Entretiens avec Georges Enesco, difuzate la Radiodifuziunea Naţională Franceză în 1951 și 1953), care s-a strecurat și a fost preluată ca atare în toate ediţiile volumului Les Souvenirs de Georges Enesco și, implicit, în toate traducerile și scrierile dedicate ulterior compozitorului, care o citează. Enescu spune clar că „mama mea era, ca și tatăl meu, fiica unui preot ortodox” și nu nepoata („ma mère était, comme mon père, la fille d’un prêtre orthodoxe“). Faptul că Enescu ar fi omis o generaţie (și părinţii, și bunicii lui fiind preoţi) ar fi fost, în mod evident, lipsit de orice logică.
Merită subliniată aici componenta nu doar nativ-muzicală, dar şi extrem de cultivată a ramurii materne a familiei lui Enescu, prin preocupările pentru muzica cultă ea depăşind cu mult stadiul unor simpli iubitori-amatori. Este ceea ce o deosebeşte de strămoşii pe linie paternă, la care înclinaţiile muzicale s-au manifestat cu precădere în zona cântării bisericeşti, și asta într-un mod cu totul excepţional: străbunicul compozitorului, Enea Galin (al cărui nume de botez va deveni Enescu), a fost dascăl şi un renumit cântăreţ de strană din Siminicea, adus anume de domnitorul Alexandru Moruzi pentru a sluji în biserica de la Zvoriştea, în (pe atunci) judeţul Dorohoi. Se povestea că oamenii străbăteau distanţe de zeci de kilometri ca să-l asculte. La fel, bunicul lui Enescu dinspre tată, preotul Gheorghe, avea o minunată voce de tenor, cu „viers îngeresc”, rămasă vestită prin părţile locului, de veneau toţi musafirii şi neamurile Moruzeștilor la slujbele lui. Însuși George Enescu avea să povestească peste ani trăirea vecină cu transa de care avusese parte în copilărie la slujba bunicului și care avea să-l marcheze profund – emoţional și muzical: „Eram atât de transportat, încât mă credeam singur lângă altar… O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ţine minte toată viaţa!“. Fiul său Costache, tatăl compozitorului, a moştenit de la preotul Gheorghe admirabila voce de tenor, dar, renunţând la drumul preoţiei și devenind învăţător, avea să înveţe să cânte şi la vioară, a fost dirijor de cor şi dădea adevărate concerte în casă împreună cu soţia sa – el la vioară, iar ea acompaniindu-l la pian ori chitară.
La rândul lui, Enescu a fost hărăzit – pe lângă „prea multele” sale daruri – şi cu o voce cu totul ieşită din comun, fiind asemuit de contemporani cu Şaliapin. Fragmentul din Convorbirile cu Gavoty, în care Enescu redă celebra scenă a Sfinxului din Œdipe, stă mărturie pentru glasul excepţional al maestrului (şi, totodată, pentru filonul de inspiraţie bizantină ce străbate ca un fir roşu capodopera enesciană). Este cunoscut că la reprezentaţia actului III din Siegfried de Wagner, din 1937, de la Bucureşti, din cauza îmbolnăvirii basului şi a absenţei acestuia la repetiţii, Enescu a preluat cu dezinvoltură rolul lui Wotan, oferind de la pupitrul dirijoral o versiune interpretativă care a uluit – prin precizia şi volumul vocii – deopotrivă publicul şi artiştii aflaţi pe scenă.
Revenind însă la rudele-muzicieni din partea mamei, a căror istorie este legată de casa de la Mihăileni, trebuie remarcat unchiul George Cosmovici (n. 1859 la Sasca Mare, Suceava – m. 1927 la Paris), văr primar al mamei lui Enescu, compozitor de succes în epocă, cu studii muzicale la Dresda şi o creaţie componistică bogată: muzică instrumentală, de cameră şi vocală (numeroase lieduri, dintre care multe pe versurile Reginei-poete Carmen Sylva, cu care avea o relaţie apropiată), dar şi opere – reprezentate în teatre lirice europene de prim rang. Merită amintite Fântâna Blanduziei (cu premiera în 1910, la Bucureşti) și mai ales Mărioara (1902), operă în trei acte pe un libret de Carmen Sylva, cu o reducţie pentru pian aparţinând chiar lui George Enescu, pusă în scenă prima dată în 1905 la Neues Deutsches Theater din Praga, care va avea parte şi de o premieră vieneză încununată de succes la Volksoper în 1914 şi chiar de tipărire. Alexandru Cosmovici spune că la această premieră au mers şi membri ai familiei, iar Enescu, venit la Viena special pentru a fi alături, nu a mai putut rămâne la spectacol, fiind nevoit să se întoarcă la Paris pentru a onora alte angajamente. Deși în România opera nu a avut parte de o reprezentaţie nici până în ziua de astăzi, Mărioara avea să figureze în repertoriul teatrelor din Nürnberg (1906), Leipzig (până în 1943), Cernăuţi și Lvov.
Continuând tradiţia, fiica lui George Cosmovici, Maria (Mariana sau Mărioara), pianistă de mare talent, a studiat compoziţia la Paris cu Gabriel Fauré şi André Gédalge (în clasa căruia o introdusese chiar Enescu), dar a pierit în floarea vârstei (în mai 1909), după ce abia absolvise în mod strălucit Conservatorul din Paris. Nu este de uitat nici verişoara Matilda („Matilduţa”, 1887-1916), sora lui Alexandru Cosmovici (din prima căsătorie a tatălui său Leon cu Adèle Blancfort), tot pianistă, care, sfătuită de Enescu, a studiat pianul la Viena, iar mai târziu, în 1906, a devenit soţia compozitorului Alexandru Zirra. 
Interesantă ne apare şi mătuşa (prin alianţă) Eufrosina Aronovici, o austriacă ce absolvise pianul la Conservatorul din Viena şi care a jucat un rol important într-un moment decisiv al educaţiei şi destinului micului Jorj: datorită intervenţiei ei şi a recomandării lui Caudella, Enescu a obţinut acea dispensă de vârstă pentru a putea fi admis la cursurile Conservatorului vienez la doar 7 ani (la 5 octombrie 1888), vârsta minimă fiind de 10 ani (amintim aici că, până la George Enescu, la Viena se mai făcuse o singură excepţie de la această regulă, doar în cazul altui copil-minune, a vienezului Fritz Kreisler, cel care va deveni peste ani, la Paris, un preţios coleg şi prieten al compozitorului român). 
Şi, în sfârşit (dar nu la urmă), este de amintit compozitorul şi muzicologul Alexandru Cosmovici (n. 1901 la Iași – m. 1995 la București), vărul primar al lui Enescu (fiul lui Leon, fratele Mariei Enescu), cu studii la conservatoarele din Iaşi (cu Alexandru Zirra), Milano (cu Carlo Gatti) şi Paris (la École Normale de Musique, cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger), autorul cărţii care limpezeşte şi corectează atâtea aspecte neclare ale biografiei enesciene sau chiar schimbă radical viziunea asupra altora, adesea eronat prezentate. (Să-l menţionăm aici și pe fiul acestuia, Andrei Cosmovici, 1927-2013, reputatul profesor de psihologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.) Se impune ca – într-o nouă Monografie enesciană ce se cere urgent scrisă – informaţiile pe care le oferă volumul lui Alexandru Cosmovici, multe inedite şi prea multe într-un mod inexplicabil ignorate, să ocupe un loc de frunte. 
 
Traumele mai puţin ştiute
ale familiei Enescu
George este al optulea copil al Eneştilor, după un lung şi inimaginabil şir de drame trăite de părinţii săi: Maria a pierdut patru sarcini, alţi doi copii au murit de mici, iar ceilalţi cinci, mai mărişori (între care un băieţel Emil, mort la 6 ani, care se arăta a fi un adevărat geniu matematic, şi o fetiţă Veronica, moartă la 8 ani, cu mare talent la pictură) au fost cu toţii seceraţi de cumplita epidemie de angină difterică, izbucnită în iarna Războiului de Independenţă (1877-1878).
Şi cum nenorocirile nu vin niciodată singure, același an 1878 a mai adus în familia Cosmovici-Enescu un alt eveniment atât de tragic încât pare de necrezut (episod trecut – din motive de neînţeles – cu totul neobservat în scrierile dedicate biografiei compozitorului, deşi el este relatat în detaliu de George Enescu, citat de vărul său Alexandru Cosmovici). Cu ocazia ctitoriei unui monument în memoria ostaşilor români căzuţi în Războiul de Independenţă, ctitorie la care membrii familiei Cosmovici au avut contribuţia cea mai importantă, masa dată în cinstea „târnosirii bisericii” a provocat moartea prin otrăvire – ciuperci, fosfor sau otravă (?!) – a majorităţii celor care au participat la ea. Aşa au pierit în chip năpraznic bunicii lui Enescu, Ioan şi Zenovia Cosmovici, precum şi unchiul său Constantin cu soţia sa Eufrosina, înainte să împlinească vârsta de cincizeci de ani – după cum îi povestea îndurerat Enescu vărului său. Bunicii au fost îngropaţi la Mihăileni, unde odihnesc până în ziua de astăzi, alături de fiica lor Maria, în mormântul pe care cu greu îl descoperi, înecat în iarba deasă şi înaltă a uitării. La auzul veştii, Maria Enescu a avut o cădere cumplită, urmată de o nouă pierdere de sarcină avansată cu repercusiuni grave.
Cumplita imagine descrisă de mama sa avea să-l urmărească pe Enescu decenii la rând, frământările sale întrupându-se peste ani în sfâșietoarele lamentoso-uri din scena cortegiului funerar al actului III din Œdipe, după cum o mărturisea chiar el vărului Alexandru: „Îmi imaginam o hecatombă: tânguirile familiilor ce întovărășesc convoiul ciumaţilor! Mă gândeam cât trebuie să se fi chinuit atunci bătrânii noștri, în acele zile de pomină!”
 
Născut în cămeșa norocului
Părăsind Vornicenii, sat unde Costache Enescu fusese învăţător şi peste care se abătuse cumplita epidemie de difterie, şi lăsând în urmă ţintirimul plin de crucile micuţilor, soţii Enescu se vor muta la Liveni, într-o proprietate cumpărată pentru ei de la familia Vârnav de către unchiul Gheorghe şi mătuşa Eufrosina Cosmovici din Corlăteni, oameni înstăriţi care o iubeau pe Maria ca pe propria lor fiică (ei neavând copii). O căsuţă cu grădină şi livadă frumoasă, retrasă (atunci, ca şi acum), unde peste trei ani de zile, la ceasurile opt ale unei seri de august, aproape nesperat, avea să vină pe lume odorul „farmacat din scăldătoare, trezit în cămeşa norocului”, ce va lumina vieţile atât de încercate ale părinţilor săi. Se împlinea o profeţie…
George Enescu (în actul de naştere Gheorghe, aşa cum se va iscăli, de altfel, deseori) s-a născut, aşadar, în cătunul Liveni-Vârnav, comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi (astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), la 7 august/19 august 1881. În căsuţa din capul satului, Jorjac şi-a petrecut prima copilărie, iar ecourile muzicale ale celor dintâi amintiri ni le va dărui, peste decenii, în geniala suită pentru vioară şi pian Impressions d’Enfance op. 28, compusă la maturitate, în 1938, şi dedicată memoriei lui Eduard Caudella. Peste trei ani, prin 1884, Costache Enescu a luat în arendă proprietăţi ale Aşezământului Institutului Nicolae Sofian din Botoşani, familia mutându-se, în consecinţă, în conacul spaţios şi impunător din satul vecin, de la Cracalia.
Naşterea lui Jorjac le-a adus soţilor Enescu – ne-o spune chiar el în Amintiri – „mai multă spaimă decât bucurie” şi înţelegem de ce va fi, tot după propriile-i mărturisiri, înconjurat de o grijă dusă până la extrem, într-un „climat de vigilenţă înspăimântată” şi o dragoste ca o „căldură de seră, sufocantă şi pasionată”. Nu e de mirare că genialul copil va „creşte prea repede”, iar cheia hipersensibilităţii bărbatului de mai târziu – „un fel de jupuit de viu” („écorché vif“) – o găsim, fără îndoială, în anii copilăriei sale. 
Închis ca într-o colivie (piuitul trist şi singuratic din Oiseau en cage al Impresiilor din copilărie – de fapt, nimeni altul decât Jorjac – înduioşează până la lacrimi), Enescu nu avea colegi de joacă şi orice contact cu persoane străine îi era cu desăvârşire interzis, căci teama părinţilor faţă de o eventuală contaminare era prea mare. Singurele tovarăşe ale copilului erau muzica şi pictura… Şi totuşi, în ciuda clopotului de sticlă sub care era apărat de „boale şi diochi”, copilăria lui Enescu a avut pentru el parfumul de basm rupt dintr-un colţ de rai, în mijlocul naturii şi al „câmpiei moldave, al lanurilor de orz şi porumb, cu fâşiile de codru bătrân, fără vreo fărâmă de lumină la orizont, cu satele vechi zărindu-se printre mesteceni şi sălcii, […] cu biserica frumoasă cu icoane aurite, tremurând vii prin fumul de tămâie. […] Da, aşa arată ţara mea şi tot aşa imaginea pe care am luat-o pretutindeni cu mine”.
„Mais si c’était un piège du Dieu…?“ (Œdipe, actul II)
Anul 1888 a fost unul de răscruce, căci destinul, cu bune şi rele, lucrează pentru micul Enescu, iar drumul său avea să ia o cotitură decisivă. Starea sănătăţii Mariei Enescu dădea semne de îngrijorare, iar familia a venit la Iaşi pentru un control medical aranjat de Dr. Leon Cosmovici (fratele Mariei şi tatăl compozitorului Alexandru Cosmovici) cu colegi ai acestuia de la Facultatea ieşeană de medicină. Li s-a recomandat urgent extirparea radicală a tumorii maligne la Viena, unde se practica deja cu succes operaţia sub anestezie. Această nouă lovitură a sorţii şi zvonul unei alte epidemii de difterie ce ameninţa Moldova, precum şi o anumită răceală tot mai accentuată dintre soţii Enescu au coincis în timp cu sfatul lui Eduard Caudella de a-l trimite pe copil la studii la Viena. Deşi Costache Enescu a făcut în toamna lui 1888 drumul până în capitala Imperiului pentru a-i instala pe copil şi pe mamă într-o pensiune din Apfelgasse nr. 6 (aflată la doar două străduţe de locuinţa lui Brahms), soţii au hotărât ca doar Maria să rămână cu cel mic (Costache fiind, desigur, nevoit să se întoarcă în ţară şi pentru treburile de la moşii). Era, în acelaşi timp, şi o formulă discretă şi elegantă a separării celor doi.
În urma operaţiei de la Viena, viaţa Mariei Enescu a fost salvată şi prelungită cu 21 de ani, ceea ce pentru acele vremuri – și nu numai – era o adevărată minune. Ea nu a rămas, însă, nici un an în capitala Imperiului, neputând să se adapteze climei şi vânturilor Vindobonei. 
 
De la „Jorjîcă”  la Georges-Jacques…
George avea să rămână la Viena în grija minunatei Mademoiselle Lydie Cèdre – guvernanta franceză cu un rol atât de important în formarea lui Enescu, femeie admirabilă, caldă şi extrem de educată, care, conştientă de excepţionala dotare nativă a copilului, i-a modelat şi şlefuit pas cu pas personalitatea, oferindu-i o cultură generală solidă, fiindu-i chiar parteneră-pianistă la patru mâini (de remarcat, gen muzical favorit al copilului-compozitor Enescu). Tot ei îi datorăm şi numele de alint intrat în istorie, căci „Mam’zelle Ledie”, care nu putea nicicum să pronunţe moldovenescul „Jorjîcă”, crezuse iniţial că micul Enescu avea două prenume îmbinate, ca la francezi (Georges şi Jacques) şi îl va reboteza… Jorjac! 
Fireşte că au urmat inevitabilele variaţiuni moldoveneşti pe o temă franţuzească: Jurjac, Jorjacule ori Jorjacu’ tatii… Ea a fost zâna bună a copilului până la vârsta de 10 ani, când acesta se mută în casa din Nibelungengasse nr. 10 a profesorului său Josef Hellmesberger Jr., unde avea să fie practic „adoptat” de acesta, dezvoltându-se într-un climat muzical şi cultural de excepţie, în mijlocul şedinţelor de cvartet ale Hellmesberg-ilor şi fraţilor Rosé (Rosenbaum, originari din Iaşi), cântând după ştimele manuscris ale lui Beethoven, cu un Johannes Brahms ca oaspete de seamă şi nelipsit din această reşedinţă.

Casa de la Mihaileni în interbelic

 

O despărţire tăinuită

Slăbită şi în convalescenţă, Maria Enescu s-a întors în ţară, comunicându-i lui Costache hotărârea ei de a divorţa, determinată, cu siguranţă, şi de cruda şi nefondata mentalitate a vremurilor, conform căreia „racul” era molipsitor, separarea conjugală fiind recomandată. A urmat încercarea dramatică a Mariei de a se călugări la Mănăstirea Văratec, unde, cum era de aşteptat, nu a rezistat mai mult de trei luni asprelor condiţii monahale, iar Costache avea s-o aducă înapoi acasă. După acest trist episod, Maria Enescu s-a retras definitiv în casa părintească de la Mihăileni, soţii reuşind, însă, să ascundă această separare faţă de micul Enescu până în vara lui 1893, când Jorjac absolvea cu brio cursurile Conservatorului din Viena.
Trebuie, însă, subliniat că, deşi nu mai trăiau sub acelaşi acoperiş, relaţia umană şi componenta afectivă dintre soţii Enescu nu va fi fost cu nimic zdruncinată, dimpotrivă. Costache poartă o grijă admirabilă soţiei sale, susţinând-o financiar şi moral, iar surorile sale („scumpa” Tinca – confidenta şi mătuşa preferată a lui Jorjac, ale cărei portrete dezvăluie o asemănare izbitoare cu nepotul George –, Profira Partenie sau Maria Budacă) vor fi în permanenţă alături de Maria Enescu la Mihăileni. Mai mult, se remarcă relaţiile extrem de strânse dintre familiile Enescu şi Cosmovici, precum şi persoana lui Ioan Enescu, fratele lui Costache, preot şi învăţător, paroh ani de zile în Mihăileni, „figură simpatică a clerului dorohoian şi un vrednic slujitor al celor sfinte”, unchi la care Enescu ţinea mult şi la care vom reveni în rândurile de mai jos.
Poate cel mai frumos portret al Mariei Enescu îl schiţează Alexandru Cosmovici, vărul primar al marelui compozitor, reliefând, totodată, cu un fin spirit de observaţie şi duioşie familiară, asemănarea dintre mamă şi fiu: „[…] prin anul 1907, ne vizitase şi mătuşa Maria, mama bădiei Jorj. Venise-n Iaşi, zicea, pentru «doftori». Era slăbuţă, trasă la faţă şi, deşi tânără încă, părea îmbătrânită de suferinţe. Totuşi era vioaie şi ochii ei zvârleau scântei, ca şi-ai bădiei. Se îmbrăca în negru, iar pe cap purta un bariz. Povestea multe şi de toate, cu glas dulce, îmbietor. Ştia şi basme minunate, pe care le rostea atâta de frumos, încât îmi ziceam ce fericit trebuie să fi fost bădia când era mic, ca să tot stea să le asculte”.
Firile profund diferite ale soţilor Enescu au condus, aşadar, la o despărţire ce devenise inevitabilă. Natură delicată, introvertită şi hipersensibilă, Maria Enescu s-a retras tot mai mult, iar melancolia ei a fost adâncită de cumplitele lovituri ale sorţii, pe care le-a suportat cu stoicism. Separarea de copilul iubit a accentuat, se pare, simptomele tot mai evidente ale unei depresii prelungite (şi, din nefericire, netratată în acele vremuri), iar mama compozitorului avea să alunece treptat spre misticism, dând chiar semne de neacceptare a realităţii despărţirii de fiul ei. Romeo Drăghici, pe urmele lui Enescu, dezvăluie imagini sfâşietoare ale unei mame îndurerate ce îmbrăca o păpuşă în hainele lui „Cocuţă” (alintul ei pentru George), legănând-o şi culcând-o în pat cu lacrimi în ochi. La polul opus, Costache – aşa cum ni-l descria chiar Enescu – întrupa imaginea bărbatului „voinic, plesnind de sănătate, degajând o energie binefăcătoare”, energic, vesel şi zgomotos, „intrând fluierând în iatacurile întunecate şi trântind uşa după el, de se clătinau zidurile groase”, în timp ce „coana Marghioliţa, firavă şi tăcută, îşi ducea mâinile la urechi cu o privire dojenitoare”.
Cu delicateţe şi discreţie, soţii Enescu au reuşit să ţină copilul departe de neînţelegerile şi evidenta incompatibilitate dintre ei. Scrisorile lor, pline de căldură, grijă şi diplomaţie, îl făceau să înţeleagă că „sunt bine, sănătoşi”, că-i urmăresc pas cu pas evoluţia muzicală şi-l aşteaptă cu nerăbdare să vină în ţară, în vacanţă, unde şerbetul şi bunătăţile Mariei Enescu erau gata pregătite. Jorjac nu trebuie întristat nicicum, căci studiul în capitala austriacă e greu, tabla de materii încărcată, iar profesorii cum nu se poate mai exigenţi.
 
Prima confruntare cu destinul – divorţul părinţilor
Se pare, totuşi, că anumiţi „binevoitori” au avut grijă ca zvonuri despre problemele conjugale ale părinţilor să ajungă la urechile copilului, astfel încât acesta îi va scrie îngrijorat tatălui său la Cracalia. Răspunsul lui Costache Enescu vine răspicat, dar plin de dragoste şi grijă pentru copilul temător şi necăjit, cerându-i să nu dea ascultare „intrigilor stupide” ale unor „străini răutăcioşi şi nebuni” (cum îi numeşte în scrisoarea către fiul său din 19 februarie 1893) şi să se „ocupe numai de studiile” sale, căci el, tatăl, nu avea „nimica în vedere decât creşterea ta ca singurul copil ce te am şi că te iubesc atâta”.
Strădaniile şi grija părinţilor au dat roade, căci în vara lui 1893, Jorjacul cel „foarte sârguincios şi chiar destul de cuminte” (aşa cum ni se descrie singur cu un zâmbet în colţu’ gurii) obţine la nici 12 ani împliniţi mult râvnita diplomă a Conservatorului vienez cu un succes fulminant, încununat de celebraGesellschaftsmedaille a instituţiei muzicale din capitala Imperiului, distincţie rar acordată. Calificativele lui Enescu la toate materiile de examen sunt de „excelenţă”, iar cronicarii vienezi, care-l numiseră încă de la primele sale apariţii pe scenă „noul Mozart”, spuneau acum despre micul „Georg” Enescu – „der Liebling seines Professors Hellmesberger junior” („elevul preferat al profesorului Hellmesberger Jr.”) și „puștiul din România care a electrizat sala” – că „a intrat deja în rândul virtuozilor”, că a fost „momentul culminant al serii, răsplătit cu aplauze de-a dreptul furtunoase”, că „este deja un iniţiat în toate misterele virtuozităţii moderne”, lăudând, fără excepţie, „bravura și stăpânirea tehnică suverană”, „precizia fără greș a intonaţiei și inteligenţa muzicală de-a dreptul uimitoare”, „sunetul cald și admirabil”, „forţa și înţelegerea muzicală cu totul neobișnuite” și declarând că „micul român face cinste Conservatorului și maestrului său”.
Venit vara în vacanţă, copilul Enescu avea să fie, însă, confruntat cu primul mare şoc al vieţii sale: vede „lucrurile schimbate peste tot”, plânge şi înţelege… Cu inima îndoită de durere, îşi pune părinţii să jure că nu se vor despărţi niciodată. Aceştia îi promit, dar…
Este momentul dramatic care marchează un nou prag de maturizare, forţată şi grăbită, a copilului-adolescent Enescu. În toţi anii ce au urmat, el şi-a împărţit timpul petrecut în România între Cracalia şi Mihăileni, între „casa tatei” şi „casa mamei”, revenind repetat de câte ori îi permitea programul şi aşa încărcat, onorând cât şi cum putea mai bine obligaţiile de inimă impuse de un „domiciliu împărţit”. Este un capitol dureros în biografia enesciană despre care compozitorul, cu discreţia şi eleganţa-i binecunoscute vis-à-vis de viaţa sa intimă, nu vorbeşte, dar care l-a traumatizat, fără îndoială. Un viitor studiu psihologic aprofundat pe această temă, scris cu respectul şi delicateţea cuvenite, s-ar constitui cu siguranţă într-un binevenit şi necesar aport la mai buna cunoaştere şi înţelegere a formării personalităţii extrem de complexe a omului Enescu.
 

O copilărie de poveste la Mihăileni

Este înduioşător şi admirabil modul în care părinţii şi-au dat toată silinţa ca Jorjac să fie fericit şi să sufere cât mai puţin, iar decizia lui Costache de a-l mai trimite încă un an la Viena, pentru a studia în continuare compoziţia cu Robert Fuchs, poate fi interpretată şi ca un mod de a ţine copilul cât mai departe de zbuciumul acestei despărţiri. La rândul său, Enescu, reţinut precum îl ştim, preferă să-şi amintească şi să povestească acele momente fericite ale unei copilării rupte, parcă, din basmele bunicilor.
Bunăoară, bărbatul Enescu se entuziasmează ca un băieţandru amintindu-şi fluturii frumos împodobiţi după care alerga odinioară: „Uite, fluturele acesta eu îl prindeam când eram copil, în livadă la Mihăileni! Îi prindeam cu volocul şi îi puneam în bold. Ce de mai desene şi ce de mai culori!”. Iar deosebirile între podoabele colorate ale fluturilor erau mari, în funcţie de locurile pe unde îi găsea, iar treaba din cale-afară de serioasă, căci „una era câmpia cu holdele de la Cracalia şi alta era dealul Mihăilenilor, din susul apei Siretului şi cu pădurile alăturate!”. Apoi le desena pe toate – păsări, fluturi, flori – cu culori vii aduse din prăvăliile Dorohoiului de un inginer „hotarnic” în care mama sa avea încredere. Şi bădia Jorj depăna mai departe şirul amintirilor, căci pe cât de rezervat şi scump la vorbă era cu străinii, pe atât de mult îşi dădea drumul în familie, cu apropiaţii, istorisind în dulcele grai moldovenesc vrute şi nevrute, cu mult haz şi amănunte, reînviind imagini dragi ale copilăriei dispărute. Tot într-o vară petrecută la Mihăileni, Enescu a văzut „după o ploaie uşoară, coada unui mare curcubeu care «căzuse» chiar în fundul livezii” şi, părându-i-se atât de aproape încât putea să-l atingă, a alergat după el ca să-l prindă şi să facă tumbe în locul unde minunea atinsese pământul, ca să i se îndeplinească orice dorinţă. Jorjac îşi doreşte să-i „meargă bine cu muzica”, să „scrie lucruri frumoase” şi se „repede ca fulgerul să prindă coada curcubeului”. Dar, ca un făcut, curcubeul fugea de el şi nu-l putea prinde… Aproape plângând, se întoarce în casă la mama, care-l ia în braţe şi-l mângâie „cu vocea ei cea blândă”: „Aşa-i în viaţă, dragul meu. Îţi faci mereu iluzii! Dar când să pui mâna pe noroc, el îţi fuge dinainte…”.
Bădia Jorj povestea multe alte întâmplări din casa bunicilor de la Mihăileni – unele trăite de el însuşi, altele auzite de la mama sau unchii săi. Bunăoară, Maria Enescu îşi amintea de-a dreptul îngrozită cum, în urma unei furtuni teribile, „un bulgăre mare de foc, roşu-aprins” se rostogolise pe pardoseala casei, alunecând pe lângă mesenii înlemniţi, atingând apoi bietul bucătar şi omorându-l pe loc. Era vorba de un fenomen atmosferic extrem de rar şi încă puţin cunoscut, numit de ştiinţa actuală „fulger globular”.
Amintirea acestei case a rămas permanent vie în memoria lui Enescu, iar vărul său, Alexandru Cosmovici oferă un detaliu arhitectonic şi o paralelă demnă de interes. El susţine că la vizitarea Vilei Luminiş de la Cumpătu-Sinaia, construită de arhitectul Radu Dudescu după schiţele şi planurile lui Enescu, a fost frapat de aspectul şi modul lateral de aşezare al camerelor pentru oaspeţi, care amintea de „camerele-chiliuţe” din casa străbunilor de la Mihăileni.

„Jucăria” magică: pianul de la Mihăileni

Dar, înainte de toate, resimţim împreună cu maestrul emoţia profundă stârnită de descoperirea instrumentului pian, pentru întâia dată în casa mamei, la Mihăileni. După ce-i făcuse tatălui o primă demonstraţie „într-un deget” pe vioară cu valsul Valurile Dunării al lui Ivanovici – ceea ce-l face pe Costache să exclame în glumă „Măi, tu ai ureche; ai să te faci lăutar!” (observăm aici nuanţa diferită în relatarea aceluiaşi episod de către Enescu vărului său Alexandru şi, mai târziu, lui Bernard Gavoty, înAmintiri: „Tu seras musicien…”) –, Jorjac începu să caute „alte melodii, ale mele, adică încercam să compun”, iar mica scripcă „Platt” adusă de la Iaşi nu prea-l mai mulţămea… În schimb, „mergând vara la casa mamei din Mihăileni şi văzând pianul de acolo pe care mama mi-a cântat, am cerut pe dată ca să luăm pianul cu noi acasă, ceea ce, desigur, nu se putea face. Pianul era din cele grele, iar drumul dintre Mihăileni şi Dorohoi era foarte lung şi plin de hârtoape”. Şi, de îndată ce a avut la dispoziţie un pian, a „schimbat cu adâncă bucurie instrumentul monodic” de până atunci „cu unul polifonic”; „Ce bine era acum să mă desfăşor în acorduri! Un pahar de apă dat unui om însetat nu poate aduce mai multă bucurie…”. „Acum aşază-te, băiete, la pian şi dă-i şi dă-i; că era doar o joacă, singura mea joacă şi nimeni nu zicea nimic!…”.
 
Jorjacu’ tatei și Cocuţa mamei: vacanţe petrecute între saloanele de muzică de la Cracalia și Mihăileni
Bogata corespondenţă enesciană (în pofida faptului că nu-i plăcea scrisul, iar părinţii l-au „ocărât” nu o dată din această pricină) atestă că Mihăilenii şi casa mamei erau o destinaţie preferată de vacanţă nu doar pentru Jorjac, dar şi pentru colegii săi muzicieni ce-l însoţeau în România. Între zidurile casei bătrâneşti de la Mihăileni se perindau musafiri sosiţi de departe, tocmai de la Viena şi Paris; Theodor Fuchs, Karl Jeray, Madame Adrienne Rolland (gazda lui Enescu la Paris), fiica sa Eva (violonista, poate iubirea cea dintâi a adolescentului Enescu), Mam’selle Lydie Cèdre şi alţii erau oaspeţi nelipsiţi şi mult-aşteptaţi, petrecând ceasuri binecuvântate la proprietăţile familiei Enescu din Cracalia şi Mihăileni, ce deveneau, mai ales peste vară, adevărate saloane muzicale.
Răsfoind corespondenţa cu Karl Jeray – prieten drag, apropiat, colegul lui Jorjac de la Viena şi pianist apreciat de acesta, cu care a cântat multe concerte împreună – descoperi rânduri precum: „Ce mai fac părinţii tăi şi draga de măicuţă din Mihăileni?” (Viena, 8 iunie 1895) şi mai departe: „[…] am speranţa că-mi voi petrece vacanţa cea mai fericită în geniala şi fermecătoarea ta apropiere. […]. Mă bucur să văd pe D-ra Cèdre, dar trebuie să mărturisesc că şi mai mult mă bucur să văd pe mama matale”. 
De la Mihăileni, scrisorile Mariei Enescu trădează nerăbdarea abia stăpânită, mama dându-i sfaturi şi-i povestindu-i noutăţile de-acasă: „Din zi în zi aştept venirea matale, apoi din ceas în ceas cu câtă bucurie…”, „[…] florile sunt frumoase, câinele Aladin pocneşte din gură ca un lup…” (recunoaştem în rândurile Mariei un stil epistolar foarte asemănător cu al lui Enescu, plin de delicateţe, umor şi imagini poetice). George şi Karl Jeray ajung împreună la Mihăileni, spre nemărginita bucurie a mamei. Jorjac îi „raportează” tatălui aflat la Cracalia:
 
„Sărut mâna Tată, 
Noi suntem foarte bine. Jeray şi eu cântăm duette mamei care se bucură foarte mult că ne are lângă ea. Jeray desenează în momentul ista casa cum e. Spune-i D-rei Eva că-i mulţumesc pentru amabila scrisoare a D-sale. Complimente D-sale şi lui Mme Rolland de la Mama, Jeray şi de la mine. Sperez că eşti sănătos. Eu sunt sănătos.
Al matale fiu supus, 
George Enescu” (Mihăileni, iulie, 1895)
 
Pe 7 august 1895 (stil vechi) George împlineşte 14 ani, iar aniversarea şi-o petrece împreună cu mama la Mihăileni, care-i scrie tatălui, la trei zile distanţă, pe 10 august 1895:
„Costache dragă, Nespusă bucurie am de copil, suntem bine, mergem la plimbare după-masă…”.
La rândul său, energic şi rezolut ca de obicei, Costache nu-i „slăbeşte” nicicum pe cei de la Mihăileni: 
 
„Marghioliţă, 
Ia spuneţi-mi ce mai faceţi voi acolo, ce face George şi ce mai lucrează, dacă Tinca-i la Mihăileni, că îndată ce se schimbă vremea trimet trăsura (că) pe frigul ista mă tem. […]Omul de la diligenţă’ţi aduce diseară 50 lei. Scrieţi-mi toţi trei…”; iar apoi, nemaiavând răbdare: „Trimet trăsura ca Jorj şi Tinca să vie mâine dimineaţă acasă, n’am mai aşteptat nici un răspuns de la voi că mă tem de vremea asta […]”.
 
Ajuns apoi la Cracalia, unde-l aştepta tatăl său, împreună cu Madame Rolland şi alţi invitaţi, Enescu avea să rămână vreo zece zile, iar Maria Enescu, văzând că întârzie să se întoarcă la Mihăileni, dădea glas neliniştii: „Costache dragă, Te rog decide ziua când au să vie, că vacanţa aproape s’a sfârşit, vai…” (12 august 1895) sau „Aştept copilul şi cu D-na şi D-ra (Mme Rolland şi Eva, n.n.) cu multă bucurie, cred că au să vie cât mai curând, te rog să-mi scrii când au să vie. Dorescu să te văd…”
La venirea toamnei, George şi „trupa” lui se întorc la Paris (Karl Jeray îl însoţeşte până la Viena), iar Maria Enescu rămâne iar tristă şi cu casa goală.
Vedem cum micul Enescu face „naveta” între Cracalia şi Mihăileni, între dorul şi nerăbdarea soţilor Enescu, vizibil „sufocat” de lupta plină de dragoste a acestora de a-şi avea copilul cât mai mult lângă ei. Deşi cam purtat pe drumuri, Jorjac e vesel (sau pare…) şi hotărât să-şi mulţămească părinţii cu prezenţa sa. Şi corespondenţa continuă, de-a lungul anilor, în acelaşi tempo…
 
Târgu’ Mihăilenilor – oază de tihnă și inspiraţie pentru compozitorul Enescu
Mai târziu, în primăvara lui 1900, tânărul Enescu a venit în ţară pentru a susţine la Bucureşti o serie de concerte importante, în triplă calitate de compozitor, dirijor şi solist, printre care: la Ateneul Român, la 19 martie/1 aprilie, Poema Română (cu Carl Flesch în solo-ul de vioară), la 26 martie/8 aprilie (tot la Ateneu) prima audiţie a Fanteziei pentru pian şi orchestră (cu Theodor Fuchs ca solist) sau la 31 martie/13 aprilieAndante religioso pentru două violoncele şi orgă (tot primă audiţie, în cadrul concertului de binefacere de la Biserica Evanghelică, unde şi-au dat concursul Jan Kubelik, Constantin Dumitrescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Jaksch).
După concertele de la Bucureşti, la sfârşit de aprilie, Enescu pleacă împreună cu Theodor Fuchs la Cracalia şi apoi la Mihăileni, ca să ajungă acasă la timp pentru „a mânca cu poftă cozonacii în floare şi povidla” Mariei Enescu. La Cracalia, compune Impromptu pour Piano (13/26 aprilie), se joacă (la 19 ani!) cu Fuchs, aleargă şi călăreşte pe coclaurile moldave. Apoi zăboveşte până prin iunie la Mihăileni, unde compune, la „12/25 Maiu, 1900”, liedurile Plugar (pentru cor, pe versuri de N. Rădulescu-Niger), Die nächtliche Herrschau (pentru bariton, cor şi orchestră, pe versuri de Joseph Christian Zedlitz) şi De ziua ta (18/31 mai, dedicat Aspaziei Zaharescu). Tot în acest răstimp, definitivează, printre altele, Octetul pentru coarde op. 7, dedicat lui André Gédalge (datat Paris, 5 decembrie 1900).
În aceeaşi săptămână, la 28 mai 1900, George îi scrie „Vice-mamei” de la Paris, principesa pianistă Elena Bibescu, iar rândurile sale dezvăluie un tânăr Enescu obosit, golit de puteri, poate chiar luptând cu o uşoară depresie, care-şi recapătă forţele şi buna voie în preajma căldurii materne şi în tihna târgului cel departe de lume. De asemenea, ne oferă un detaliu interesant şi amuzant privitor la viaţa socio-culturală a Mihăilenilor, căci o rudă îndepărtată a principesei Bibescu ajunsese acolo profesoară: 
 
„Prinţesă,
Ce preţios e să ai o mamă care, atunci când te simţi descurajat şi crezi că n-o să-ţi mai revii niciodată, e întotdeauna capabilă să te consoleze! Nu mai sunt acelaşi om care a părăsit Parisul: sper – acum – nu ştiu exact în ce, dar simt în mine nevoia de a vedea un viitor frumos… poate că e primăvara… poate că e liniştea alături de mama mea… […] 
Imaginaţi-vă, Prinţesă, că am făcut cunoştinţă, în acest colţ pierdut, cu o rudă a Dvs. foarte îndepărtată. Mademoiselle Hélène Costaki, din împrejurimile Bârladului, care s-a rătăcit pe aici ca profesoară la şcoala comunală! Este o persoană adorabilă şi am fost uimit să o întâlnesc aici […].
Trăiesc permanent cu impresia că nu fac ceea ce ar trebui să fac şi că sunt pe cale de a deveni un soi de plantă inutilă, care nu face decât să supravieţuiască şi să se odihnească.
Şi totuşi sunt atât de fericit.
Vă rog foarte respectuos şi umil, Prinţesă, să primiţi omagiile mele de recunoştinţă,
Georges Enesco, Mihăileni, 28 mai 1900”
(Scrisoare în limba franceză în original, aflată în colecţia Bibliotecii Musée de l’Opéra, Paris, donaţia Lucie Meyer.)
 
Aşadar, după cum o arată rândurile sale, George se simte tare bine în „târguşorul pierdut”, îşi regăseşte vlaga şi îşi redobândeşte speranţa, simţindu-se chiar fericit. Ne-o confirmă şi alte mărturii, cu acelaşi mesaj, deşi scrise într-un alt registru – schimbat de la limba lui Molière la cea a lui Nică a Petrii.
În cartea sa George Enescu – Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale, Iaşi, 1927, părintele Nicolae Hodoroabă furnizează nenumărate detalii despre familiile Enescu-Cosmovici şi despre puternica legătură afectivă a compozitorului cu Mihăilenii. Bunăoară, împrejurările în care bădia Jorj va fi scris Plugarul sunt redate în rânduri fermecătoare, în dulcele grai moldovenesc, iar talentul de narator al lui Hodoroabă cucereşte irezistibil, scena fiind, parcă, desprinsă din Amintirile lui Creangă. Găsesc de cuviinţă s-o reproduc integral mai jos:
 
„Enescu fiind în Mihăileni la mama sa, făcea dese plimbări până în Sinăuţi la şcoala unde preda moşul său (unchiul său, preotul Ioan Enescu, n.n.). O lua încet pe dealul târgului, apostoleşte – distanţă de 4 km –, şi cu capul gol, cu pălăria în mână, trecea pe lângă pădurea Grigorcea şi prin «Propitură», cobora în sat. Şi părintele numai ce se trezea deodată cu el în clasă, ca c’un cogeamite inspector:
– Ce faci, moşule?
– Ce să fac, nepoate? Ia, luminez şi eu copchiii iştia!… Să-ţi cânt ceva, Jorjîcă, cu şcolarii mei?
– Cântă, moşule, dacă vrai!…
Şi părintele îşi scula prichindeii în picioare şi îşi epuiza în faţa marelui violonist tot repertoriul său patriotic de pe vremea aceea: «Imnul Regal», «Deşteaptă-te Române», «Colo’n Plevna şi’n redute», «Cântecul Griviţei», «Drum bun, doba bate» şi altele. 
– Moşule, să-ţi dau eu un cântec nou să-l cânţi cu băieţii?
– Dă-mi-l, Jorjîcă, că-l iau cu amândouă mânele…
Şi marele compozitor scoase din buzunar o foaie pe care avea pusă pe note poezia lui N. Rădulescu-Niger: Plugarul. Compoziţia poartă data: «Mihăileni, în 12/25 Maiu, 1900» şi o publicăm la sfârşitul acestei cărţi. Preotul o luă bucuros în mâna şi-i zice:
– Bun, acum te rog să mi-o cânţi odată tu, ca s-o prind după ureche, că eu nu ştiu notele.
Şi maestrul se execută.”
 
 
„Ţi-oi scrie peste câteva zile o scrisoare mai lungă…”
La capitolul corespondenţă, trebuie menţionată aici şi una „la nivel înalt”, dintre „două mame” ale aceluiași fiu – Maria Enescu, de la Mihăileni şi Vice-mama Elena Bibescu, de la Paris –, cea din urmă având grijă s-o informeze pe prima de cum îi merge fiului, cunoscând, cu siguranţă, mai vechea problemă a lui George cu scrisul – căci maestrul, după propria-i mărturisire, se exprima mult mai bine pe hârtia cu portative. Enescu detesta scrisorile lungi şi recunoștea că, încă din copilărie, avea o adevărată „oroare” şi era cuprins de atacuri de panică în faţa colii albe. Această „meteahnă” enesciană, cu care toată viaţa a luptat din greu, se agrava, fără îndoială, în momentele sale dificile, pe care nu dorea să le împărtăşească măicuţei grijulii şi cam temătoare, „o biată mamă care mă gândesc neîncetat la mata”. Îşi spăla, însă, păcatele, trimiţându-i o puzderie (uneori zilnic) de superbe cărţi poştale din toate colţurile lumii, una mai frumoasă decât cealaltă, inspirate, colorate, presărate cu şotii, pilde şi calambururi (o adevărată „specialitate” enesciană), subînţelesuri şi apropouri, multe ştiute – fără îndoială – doar de mamă şi fiu. Iar sfaturilor (poate chiar „cicălelilor”) ei materne, tânărul de 21 de ani le răspundea cu mult haz și duioșie, fără să-și ascundă, totuși, o undă de iritare:
 
„Paris, Sâmbătă dimineaţă, 6/19 aprilie 1902
Mameleben,
Tocmai acuma am primit ș’o scrisoare de-a matale unde îmi faci tot aceleași și aceleași recomandaţiuni – bre!
Să știi că eu mă culc sara la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, etc. etc.
Asta nu e viaţă aici, apoi cum să mă obosesc?
Destule sfaturi, mă rog!
Sănătate și voie bună – Ghiţă –”
(Document aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)
 
Vederile sunt iscălite (fără excepţie) cu „GHIŢĂ” – celulă motivică supusă unui intens și elaborat travaliu tematic, din care rezultă un număr infinit de variaţiuni și metamorfoze: de la Ghiţ, Giţ, Ghiţiș, Ghiţișor, Ghiţikuţișor, până la Ghiţkiţ, Ghiţkiţik, Ghiţăkiţghiţăkiţăkiţ și multe, multe altele… Și iată ce-i scria dragei sale „Mameleben” restanţierul la corespondenţă George Enescu, cu vădită autoironie, în 21 martie 1902, din Dorohoi, la doar două ceasuri după ce părăsise Mihăilenii:
 
„Dorohoi, joi sară de la părintele (unchiul Ioan Enescu, n.n.)
Sănătate mamă,
Eată numai 2 ore că m’am dus, ș’așé’ţi scriu – zi de nu’s un băet model?
Tare frumoasă preumblare-am făcut! Înc’o dată sănătate, complimente şi iertăciuni la Cocoane că nu le-am zis bună ziua – zici că pe Dna Bianu o doare’n pântece, aşa-i?
– GHIŢĂ – ”
(Carte poștală cu vederea generală a Dorohoiului și textul „Salutări din Dorohoi”, arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)

 

O bijuterie muzicală zămislită în casa de la Mihăileni și multe coincidenţe tragice

În toamna lui 1901, George Enescu s-a aflat din nou la Mihăileni, unde a lucrat intens, având în acelaşi timp grijă de mama sa, atunci suferindă. Acestea sunt tristele împrejurări ale naşterii Simfoniei concertante pentru violoncel şi orchestră op. 8, compoziţie de mare rafinament şi originalitate, care – deşi primită cu multă reticenţă de criticii timpului – este redescoperită de celiştii contemporani, devenind tot mai mult una dintre piesele preferate în repertoriul acestora. 
Peste decenii, Enescu avea să rememoreze acele momente în Convorbirile cu Gavoty. Rănile lăsate de boala mamei, pe de o parte, şi cele provocate de insuccesul acestei muzici, la acea vreme – chiar vădita maliţiozitate a anumitor critici parizieni (unii au numit-o „Symphonie déconcertante“…) –, pe de altă parte, străbat cu tristă prospeţime din cuvintele sale: „Dacă voiau doar să mă rănească, îşi atinseseră scopul! Am fost cu atât mai lovit de aceste răutăţi cu cât traversam un moment dureros. Scrisesem această operă la ţară, stând lângă mama, grav bolnavă. O îngrijeam cum puteam eu mai bine, dar abia s-a făcut ea sănătoasă că m-am îmbolnăvit şi eu, de o nevroză cardiacă de care am suferit ani îndelungaţi”.
Piesa pare urmărită de ghinion, căci opt ani mai târziu, în preajma primei audiţii absolute de la Paris, evenimentele au luat o întorsătură şi mai dramatică. În iarna lui 1909, starea sănătăţii Mariei Enescu s-a agravat, iar doctorii nu au mai putut face nimic pentru a-i împiedica sfârşitul. Alexandru Cosmovici povestea: „După reîntoarcerea mătuşii Maria la casa ei de la Mihăileni, tata spunea că doctorul prof. Emanoil Riegler de la Facultatea ieşană de medicină, care o consultase, a spus că ea n-ar mai avea mult de trăit. După aproape 20 de ani de la o primă operaţie pentru scoaterea «racului» avut, acesta se reîntorsese şi se întindea încet spre piept şi-nspre rărunchi. Urmau să vină deci zile triste în familie. Bădia Jorj, însă, nu ştia încă nimic despre toate acestea şi îşi vedea netulburat de treburile sale frumoase pe la Paris şi-n lume.”
Prima audiţie a Simfoniei concertante pentru violoncel a avut loc la 13 februarie 1909, la Salle Gaveau din Paris, avându-l ca solist pe Joseph Salmon, cu Orchestre Colonne aflată sub conducerea lui Enescu. Moartea mamei survenea două săptămâni mai târziu, la 17 februarie/2 martie 1909, iar Enescu, aflat la Paris şi anunţat telegrafic, n-a mai putut ajunge la timp nici măcar la înmormântare (ceea ce avea să se întâmple şi zece ani mai târziu, la moartea tatălui, în 23 decembrie 1919).
Pierderea mamei avea să-l lovească profund pe tânărul compozitor, într-o perioadă în care fusese deja rănit de insuccesul parizian a două dintre lucrările sale la care ţinea mult – Octetul de coarde șiSimfonia concertantă (în ambele cazuri, Enescu fiind nemulţumit și de prestaţiile executanţilor) –, de turneul său lipsit de apreciere din Italia (1908) și de moartea prematură la Paris a verișoarei sale Mariana Cosmovici (în mai 1909), tânără compozitoare care promitea enorm. Vărul său Alexandru ne descrie unalt Enescu – dezarmat, vulnerabil, incapabil să-şi mascheze durerea şi aproape doborât de ea: „Era prin toamna anului 1909 când Bădia Jorj trecu din nou prin Iaşi, călătorind de aci spre Rusia, unde avea de dat primele sale concerte în acea ţară. S-a oprit doar o zi la noi acasă. Avea la braţul stâng al hainei şi la palton o largă bandă de stofă neagră şi ochii lui strălucitori erau adumbriţi de o adâncă tristeţe. Îşi lăsase şi o mică barbă de nu-l mai recunoşteam. A vorbit îndelung cu tata şi am observat atunci cum la marginea ochiului său luminos s-a furişat o lacrimă firavă. Da, înţelesesem. În acel an murise la Mihăileni mătuşa Maria, mama lui cea dragă, care era totul pentru el, întreaga sa viaţă”.
 
A fost odată un conac la Cracalia…
Preţioase sunt şi informaţiile părintelui Hodoroabă din interviul luat lui Enescu la Iaşi în 1927 (publicat prima dată în revista „Opinia” şi preluat de autor în volumul mai sus amintit). El depune mărturie că Bădia Jorj – cel supranumit „le Prince de l’archet” şi aclamat în lumea largă – „nu şi-a uitat obârşia, ci, dimpotrivă, se mândreşte cu ea”, căci în timpul turneelor sale prin România venea adesea pe la Cracalia, chiar ani de zile după moartea tatălui său, când în conacul vechi şi odată impunător nu mai locuia nici un membru al familiei Enescu, aici funcţionând acum o şcoală. Îl ruga pe învăţător să-l lase să intre, trecând emoţionat prin toate camerele copilăriei, după care mergea în curte şi bea apă rece de la un şipot făcut de tatăl său, rugându-l pe învăţător să-l îngrijească. La sfârşitul anilor ’20, atunci când preotul Hodoroabă stătea de vorbă cu Enescu, casa se ruina tot mai tare (precum cea de la Mihăileni în zilele noastre), privelişte care-l întrista pe compozitor din cale-afară. El îi spunea preotului „că-l doare inima”, că aici a petrecut mai bine de trei decenii din viaţă şi că a încercat să cumpere casa de la Epitropie, ca s-o salveze, dar n-a reuşit.
Conacul de la Cracalia a ars în anul foametei negre din 1947 în condiţii neelucidate. Locul a fost arat, iar astăzi nimic nu mai aminteşte de faptul că aici s-au născut capodopere muzicale nemuritoare. Doar localnicii mai vârstnici se grăbesc să-ţi povestească, arătând nostalgici cu braţul în sus, spre deal:„Uite, colo, lângă biserică, une’i lanu’ cel’ di păpuşoi, acolo o fost conacu’ boierului Costache, une’o crescut şi compus Bădia Jorj, care ne’o dus faima’n lumea-ntreagă…”.
Iar la Liveni, prin anii ’20 (citim tot la Hodoroabă), uimeşte modul în care un simplu ţăran conştientiza valoarea unei case de patrimoniu, după principiul „omul sfinţeşte locul” şi nu după valoarea intrinsecă a construcţiei:
„ – Da’ casa asta ştiţi cât face?
– Apăi, aşa mult tare, n’a hi făcând e, că-i veche!…
– Ce-are a face, moşule! Dar aici s’o născut cel mai mare muzicant al neamului…
– Hei! Apăi, dacă-i aşa, atunci a hi făcând mult tare!…”
An de an, conu’ Jorj bătea drumuri lungi şi obositoare până la Dorohoi şi Cracalia, pentru a ajunge apoi în – pe atunci – cochetul „Tărg al Nihăleştilor”, răscruce și model de convieţuire interetnică, punct de vamă înfloritor între Moldova şi Bucovina (căci Molniţa devenise râul-hotar cu Austria), centru renumit al olăritului și meșteșugurilor, având chiar o mică viaţă culturală. Subliniez aici încă o dată că în anul 1909, după moartea mamei sale, aşa cum era şi firesc, „fiul ei George, artistul” devine „posesorul casei bătrâneşti” şi „vine în fiecare an în luna octombrie, face panahidă pentru sufletele părinţilor şi moşilor lui”– după cum se precizează în „Moldova Literară”, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, nr. 7-8 din iulie-august 1932.
 
 
Ultimul popas în ţară: la mormântul mamei și al strămoșilor de la Mihăileni
 
Să mai spunem că, în vara lui 1946, înainte de despărţirea definitivă de România, Enescu îşi ia rămas bun de la locurile dragi şi sfinte, într-un adevărat pelerinaj la Liveni, Cracalia, Dorohoi, Şendriceni, Tescani… Popasul cel din urmă va fi la Mihăileni, iar Romeo Drăghici îşi aminteşte: „[…] Apoi, cu tot cortegiul, ne-am dus şi la Mihăileni, la mormântul mamei sale. Aci, a căzut cu capul în ţărână, unde a rămas aşa o jumătate de oră încheiată, meditând. Simţea nevoia să respire aerul de acolo, înainte de despărţire. La plecarea din Mihăileni ne-a spus: «De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung.»”. Nu ştia sau nu vroia să creadă că va fi pentru totdeauna…
Peste câteva zile, pe puntea vasului „Ardealul”, cu care a părăsit la 10 septembrie 1946 ţărmul românesc către America, George Enescu avea să încropească aceste versuri:
„O, Moldovă, draga mea!
Cine pleacă şi te lasă,
E pătruns de jale grea!”
 
În așteptarea restaurării unui monument istoric de valoare naţională
La ora la care aştern aceste rânduri se aşteaptă, încă, decizia definitivă prin care casa, deşi recunoscută încă de la sfârşitul lunii mai de către Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, să capete oficial statutul ce i se cuvine: de monument istoric. România şi autorităţile ei au datoria de a salva acest colţ magic – capitol drag şi sfânt al biografiei enesciene şi sursă de inspiraţie pentru noi, umilii săi colegi de breaslă. Un talentat pianist american şi interpret al muzicii lui Enescu, Christopher Falzone, spunea cu ceva timp în urmă, alăturându-se şi sprijinind campania internaţională de salvare a casei: cum poate fi exprimat în cuvinte „norocul de a merge în acele locuri, de a atinge acelaşi copac, de a privi prin aceeaşi fereastră spre grădina unde Enescu crea şi se plimba, de a respira noaptea acelaşi aer…?” Am căpăta, astfel, o şansă în plus în strădania noastră de descifrare a enigmei inefabilului enescian, a misterului geniului ce nu poate fi cuprins doar citind o partitură.
Nu-mi mai rămâne decât să dau cuvântul părintelui Hodoroabă care, cu aproape un veac în urmă, spera că „generaţiile viitoare vor avea în sufletele lor mult mai desvoltat decât noi cultul oamenilor mari ai ţării”, „nădăjduind că nu se va întâmpla cu casele Enescu ceia ce s’a petrecut cu casa lui Eminescu din Ipoteşti, a lui B. P. Hajdău şi a altor genii ale neamului. Sper că acţiunea ce se va întreprinde în acest scop nu va fi prea târzie. Rog pe bunul Dumnezeu ca glasul meu să nu răsune în pustiu…”.
 
 
Bibliografie selectivă:
1. Bernard Gavoty, Les Souvenirs de Georges Enesco / Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
2. George Enescu. Monografie, de Mircea Voicana, Clemansa Firca, Alfred Hoffman et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei R.S.R., vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1971. 
3. George Enescu, de Fernanda Foni, Nicolae Missir et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Muzicală, Bucureşti, 1964.
4. George Enescu. Scrisori, ediţie îngrijită de Viorel Cosma, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1974 şi 1981.
5. George Enescu. Interviuri din presa românească, ediţie îngrijită de Laura Manolache, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1988 şi 1991.
6. Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.
7. Romeo Drăghici, George Enescu: Biografie documentară. Copilăria şi anii de studii (1881-1900),Muzeul de Istorie şi Artă al judeţului Bacău, 1974.
8. Nicolae Hodoroabă, Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale cu 16 clişee în text, Viaţa Românească, Iaşi, 1927.
9. „Moldova Literară“, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, Nr. 7-8 din iulie-august 1932.
10. Mihăilenii de altădată. Monografii de Nicolae Zahacinschi, Ioan C. Luca şi Zisu Lebel, Editura Fundaţiei „AXIS“, Iaşi, 2002.
11. Clemansa Liliana Firca, Noul catalog tematic al creaţiei lui George Enescu, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010.
12. C.D. Zeletin, Principesa Bibescu. Marea pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007.
13. Viorel Cosma, Enescu azi, Editura Facla, Timişoara, 1981.
14. Viorel Cosma, Muzicieni de altădată. Lexicon biobibliografic, Editura Muzicală, București, 2006.
15. O. L. Cosma, Hronicul Operei Române din București, vol. 1 (1885-1921), Editura Muzicală, București, 2003.
Articol apărut în Historia Special Nr. 4.
Read more

Djuvara: O amintire despre muzica lui Enescu

Următoarele fragmente sunt din cartea de memorii a lui Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (București, 2012, Humanitas). Deși în carte nu este specificată exact perioada, ele consemnează niște amintiri de prin 1950. Neagu Djuvara era atunci refugiat politic în Franța postbelică, într-o situație materială nesigură (așa cum era de regulă pentru foarte multă lume în epocă), departe de familie, rămasă dincolo de cortina de fier, într-o Românie comunizată violent.

Cu câteva luni înainte, avusesem norocul – pe care-l consider astăzi aproape miraculos – să asist la un concert al lui Lipatti la Paris, nu mai știu dacă era la Salle Gaveau sau la Salle Pleyel, și să trăiesc extraordinarul succes pe care îl avea prestația lui. După ultima piesă din program, după frenetice aplauze, s-a îmbulzit o parte din spectatori, în majoritate tineri, până lângă scenă, strigând în cor:
– 
Jésus, que ma joie demeure!… titlul unei corale a lui Bach – la origine pentru orgă, dar transcrisă pentru pian – pe care Lipatti (lucrul era de-acum cunoscut peste hotare) o cânta în ciuda aparentei sale monotonii, cu imperceptibile modulări, aeriene, inimitabile, care stârneau melomanilor un entuziasm de nedescris.[…]

George Enescu

George Enescu

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș cu lemne pentru soba de fontă adaptată cu un burlan la bătrânul cămin. În treacăt, înainte de a ajunge la sobă, aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă Poema română a lui Enescu, care după un șir de arii populare se încheie cu primele acorduri ale imnului național Trăiască Regele… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. Am ascultat nemișcat până la sfârșit, cu gândul departe. Când ultimele acorduri s-au stins, mi-am dat seama că uitasem de mâinile și picioarele înghețate – nu mai simțeam decât lacrimile fierbinți care-mi alunecau pe obraji. Mi-am ascuns fața în palme și am plâns în hohote, în ascuns.

Neagu-Djuvara-Amintiri-din-pribegie

(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie –  București, 2012, Humanitas)

Despre Demnitate

 

Read more

Dovadă că îngerii există

Dovadă că îngerii există

În 1948, acum 65 de ani, Columbia Records (azi Sony Music) lansa primele discuri de vinil, numite LP (Long Play). A fost o revoluție. Gramofoanele de până atunci utilizau discuri de 78 de turații cu o durată de vreo 10 minute fiecare. Ca să asculți o operă înregistrată, era nevoie de câteva zeci de  plăci, fiecare cântărind câteva sute de grame. Trecerea de la înregistrarea și redarea acustică la tehnologia bazată pe electricitate a schimbat complet experiența audiției de muzică clasică. Discurile aveau acum o durată de 45-60 minute, pe o singură față încăpea un întreg concert de pian. Calitatea redării sunetului era net superioară și se îmbunătățea continuu. Puteai în sfârșit să ai în propria sufragerie o orchestră și un instrument solist, sau un cor și soliști de operă, doar pentru tine, într-o poveste de iubire dar și de admirație pe care nu o putea întrerupe nimeni. Emoția din sala de concert putea fi repetată, într-o proporție aproape identică. Cel puțin așa ni se părea…

În același an, România intra implacabil și complet în era comunistă. Nimeni nu se mai gândea la discuri ci la supraviețuire. Regele tocmai plecase, naționalizarea tocmai se întâmpla, represiunea deja începuse. Cât despre muzicieni, George Enescu plecase la Paris din 1946, Dinu Lipatti era la Geneva încă din 1943, Constantin Silvestri va pleca și el în 1958, cam tot atunci când Lucia Bercescu-Țurcanu (cea care deschidea în 1946 stagiunea de la Teatro alla Scala) se întorcea în România doar pentru a fi interzisă. O perioadă neagră care a continuat cu arestarea unor soliști de la Opera Națională (Dinu Bădescu, Valentina Crețoiu, Șerban Tassian), condamnarea tenorului Vasile Moldoveanula moarte și apoi la închisoare (în contumacie, pentru că nu s-a mai întors din Germania). Cine s-a putut opune Imperiului Nimicului? Aproape nimeni, doar niște oameni din munți, mai asemănători unor personaje de operă ca Trovatore sau Fanciulla del West decât elitei intelectuale bucureștene. Într-o întorsătură grotescă a istoriei, Valentin Lipatti, fratele lui Dinu Lipatti, devenea ofițer al sinistrei Securități.

Revenind la mica istorie a înregistrărilor și a caselor de discuri, să ne aducem aminte că industria fonografică a beneficiat de activitatea unui producător legendar de la EMI, un om care a influențat definitiv discul de muzică clasică, Walter Legge. Odată cu modernizarea acestei industrii, acest om, într-un demers cu accente puternic antreprenoriale, a reușit să contracteze cele mai bune voci din lume și cei mai talentați dirijori și instrumentiști, pentru a le captura minunile pe care aceștia le produceau. Maria Callas, Wilhelm Furtwängler, Herbert von Karajan, Elisabeth Schwarzkopf, în fine, o galerie imensă din care face parte și Dinu Lipatti, unul dintre cei mai luminoși pianiști din toate timpurile.

 

Maria Callas, Walter Legge, Tito Gobbi

Maria Callas, Walter Legge, Tito Gobbi

Legge era pe toate fronturile, atent la tot, la ceea ce urma să fie necesar mâine și regretând că nu s-a făcut deja de astăzi. Înregistra în muzica lui Purcell un Alfred Deller necunoscut; dar la fel și cântece de promenadă vieneze, din moment ce era Kunz cel care le cânta. Își împrumuta orchestra, Philharmonia, pentru creația mondială a Vier letzte Lieder cu Flagstad și Furtwängler, fără a putea (pentru că o împingeau pe Flagstad la capătul vocii) să le înregistreze. Avea pe atunci la Viena, pregătite deja, echipe tinere pentru Mozart, așa cum nu se vor mai regăsi niciodată: cu ele și cu Karajan va grava în toamna lui 1950 Figaro (fără recitative) și Die Zauberflöte (fără dialoguri). Starurile erau atunci oameni de echipă: Jurinac îl adăuga pe Cherubino rolului Erste Dame (ea îndrăznea chiar în Non so piu un legato al cărui suflu a rămas legendar: un întreg teatru, caracter, acțiune, pe disc, cu o singură voce); London dubla Contele și Oratorul. Cu Seefried în Pamina și Susanna, Schwarzkopf în Contesa, Dermonta în Tamino, Kunz în Figaro și Papageno, reușea niște finale și niște cvintete de o viață și de o imaginație scenică inegalate până în prezent. (André Tubeuf).

Un autocrat al discului, amator, dar un amator genial, cu viziune, capabil să intuiască succesul acolo unde educația formală ajunsese la un rafinament care împiedica discernământul. Azi, colecția Great Recordings of The XXth Century de la EMI conține aproape exclusiv producțiile sale. Pentru Callas a inaugurat seria Teatro alla Scala. A înființat o orchestră special pentru studioul de înregistrare, pentru a putea să-l înregistreze pe Karajan, interzis să apară în public, o orchestră al cărei dirijor adevărat era el, chiar fără să fi urcat vreodată pe podium.

Dacă presa bucureșteană nu mai avea loc de nimic în afară de propagandă, de entuziasmul în pas de defilare al unei societăți noi, dar care ne împingea înapoi într-o regresie pe care o deplângem și azi, în schimb mă uit fermecat pe un număr vechi, din februarie 1951, al revistei Gramophone. Coperta îi este dedicată lui George Bernard Shaw, dispărut cu o lună înaintea lui Lipatti, și căruia EMI îi înregistrase un ultim interviu, pe care acum îl publica pe disc. Reclamele la noile pick-up-uri debordează de argumente metaforice care recurg la povești pentru a demonstra revoluția tehnologică a LP-ului. Claudio Arrau avea 48 de ani deja și își lansa discul cu Sonata lunii de Beethoven. Finalul revistei de critică muzicală era dedicat unor scheme electronice ale unui amplificator. Cum arăta oare publicul fidel unei asemenea reviste?

photo_0

În decembrie 1950, Dinu Lipatti se stingea, mult prea devreme, lăsând lumea să viseze cu ochii deschiși la ceea ce ar fi putut urma după Chopin și Bach, după Schumann și Mozart. Un Imperial de Beethoven, ale cărui note doar ni le vom imagina mereu, încercând să distingem tușa aceea fantastică în cumplita nostalgie a unei vedenii. În numărul din luna februarie 1951, dar apărut în ianuarie, Walter Legge a scris un articol despre pianistul român, aproape neobișnuit pentru omul energic și activ care era producătorul, dar emoționant la infinit pentru cel care i-a fost lui Lipatti în primul rând un mare prieten. În articolul următor, veți putea citi traducerea acestui text al lui Walter Legge. Pentru mine, el este o dovadă că îngerii există. Printre noi.

photo_1

photo_2photo_6photo_7

Autor: Despre Demnitate

Read more

Requiem la Ateneu

Requiem la Ateneu

4 iulie 2013, joi, la Ateneul Român

GIUSEPPE VERDIMessa da Requiem
Dirijor: Jin Wang
Orchestra și Corul Filarmonicii “George Enescu” (dir. cor: Iosif Ion Prunner)
Sorina Munteanu (s), Carmen Topciu (a), Ionuț Popescu (t), Bogdan Taloș (b)

Final de stagiune și la Ateneu, cu un program identic cu al spectacolului final al Orchestrei Naționale Radio: Requiem-ul de Verdi, la o distanță de două săptămâni. Automat comparațiile devin inevitabile. Într-o țară care a pierdut demult legătura cu muzica sacră, înlocuită zeci de ani de proletcultism, redescoperită prea timid după 1989, cum va arăta viziunea unui dirijor de origine chineză asupra uneia dintre cele mai romantice și spectaculoase compoziții ale muzicii creștine?

Ceva neobișnuit s-a putut observa chiar înainte de începerea concertului, atunci când muzicienii și-au ocupat locurile. Corul a fost împărțit în două și plasat pe marginile scenei, amintind de imaginea primei reprezentații de la Teatro alla Scala, din 1874. Apoi, trompetele care încep Tuba mirum au apărut lângă scenă, pentru a provoca un efect și mai spectaculos pentru una dintre piesele muzicale cele mai intense sonor din istoria muzicii.

Verdi - Requiem - Teatro alla Scala, 1874

Verdi – Requiem – Teatro alla Scala, 1874

Jin Wang a imaginat o imensă emoție, plină de dramatism. Nu și-a propus să leviteze odată cu muzica. Ci să se lase copleșit de ea și de filosofia ei. Drept urmare, Dies irae,leit motivul Requiem-ului, a fost de o violență ieșită din comun. Extincția totală, de dincolo de moarte, cea a Judecății de Apoi, este scrutată recurent cu teamă de tot mai bătrânul compozitor. Impresia este a unei muzici neomenești. Iar percuția comandată de Jin Wang a fost de o intensitate extremă, pe care toată lumea a observat-o. Alămurile din Tuba mirum, de care aminteam mai devreme, au cântat într-un soi de concert, la rândul său solemn și înfricoșător. Îmi vine să cred că, dacă Christian Badea a construit în ultimii ani un sound al orchestrei, tridimensional și învăluitor, în schimb dirijorul chinez a știut ce să facă cu acest sound, dându-i și o dimensiune emoțională, pe care el pare să o transmită orchestrei. Pentru a mări dramatismul, s-a cântat fără legato între părțile lucrării, cum e cazul de exemplu între Requiem și Kyrie. Dar asta nu a exclus nici o clipă poezia muzicii, a reverberațiilor fantomelor operelor lui Verdi (ah! preludiul acela din Libera me, despre care te-ai aștepta parcă să continue cu Addio de pasato… sau lunga pauză de dupăSequenz, care tot a părut insuficientă pentru reculegere, aproape că m-am mirat că nu a început nimeni să aplaude). Mi-a plăcut mult și corul, neașteptat de clar, cu o dicție foarte bună, cu toate vocile separate și strunite cum trebuie.

Soliștii au cântat cât au putut ei de bine, efortul de a căuta perfecțiunea a fost cât se poate de evident. Sorina Munteanu a fost mai în formă decât acum două săptămâni. Îmi place foarte mult cum i se distinge vocea în secvențele în care cântă la unison cu corul. Partitura sopranei mi se pare dificilă și ea a traversat-o cu mare siguranță. În ciuda unei aparențe severe, a fost capabilă și de nuanțe, de momente înduioșătoare, dar totul integrat în concepția dramatică a dirijorului, care a limitat fericit entropia cvartetului de soliști. Acesta este probabil și motivul pentru care nimic nu a fost disonant, nici măcar în părțile în care un solist rămânea singur cu publicul. De exemplu, Ingemisco, când tenorul Ionuț Popescu a cântat foarte bine, chiar dacă limitele sale nu i-au permis un final grandios (Statuens in parte dextra), ceea ce făcuse până atunci a fost emoționant. Lucrurile au mers și mai departe în cazul lui Carmen Topciu, care nu a ieșit în evidență cu nimic, nici în bine și nici în rău, dar fără de care impresia de unitate a întregului concert nu ar fi existat. În fine, Bogdan Taloș a cântat și el foarte bine, în pofida unui registru grav mai puțin consistent sonor, dar cu o declamație (Mors stupebit sau Confutatis maledictis ) impecabilă.

Jin Wang

Jin Wang – foto: Romeo Zaharia

Comparația cu spectacolul de la Sala Radio? Acum două săptămâni, Tiberiu Soare ne-a oferit o operă în concert, dar o operă solemnă și nu mai puțin emoționantă. Ieri, Jin Wang a amplificat drama, tensiunea, opera din Requiem s-a arătat mai discret, dar a existat și ea. Sound-ul general a fost mai bun la Ateneu, mai dens, mai apăsător, dar, spre mulțumirea spectatorilor, diferența nu a fost mare. Cvartetul solistic a fost mai bun “pe hârtie” la Sala Radio, mai aproape de teatru, de laic, cu momente de virtuozitate, la Ateneu a fost mai omogen, mai sobru, potrivit cu mesajul intrinsec al Requiem-ului, în fond, o lucrare de muzică sacră.

Aceste două finaluri de stagiune ale celor mai importante orchestre bucureștene a fost un regal. M-am lăsat provocat de comparație și asta m-a făcut să mă gândesc de multe ori în ultimele două – trei săptămâni la Giuseppe Verdi, cu o anumită melancolie pe care nu o putea provoca nici un banner al bicentenarului Verdi. Ci numai copleșitoarea lui creație.

Să nu uit. Ultima reprezentație cu Messa da Requiem e chiar azi! Mai aveți o ultimă șansă.

Autor: Despre Demnitate

Read more

100 de ani de rock pur și (extrem de) dur

23 Mai 2013, joi, la Ateneul Român
GIOACHINO ROSSINI: Uvertura operei La scala di seta
CARMEN PETRA BASACOPOL: Concert pentru flaut şi orchestră
GEORGES BIZET/ FRANCOIS BORNE: Fantezia Carmen
IGOR STRAVINSKY: Le sacre du printemps
Dirijor: Jin Wang, Orchestra Filarmonicii George Enescu, flaut: Ion Bogdan Ștefănescu

E clar, ziua aleasă pentru celebrarea a 100 de ani de la premiera capodoperei lui Stravinsky a fost premonitorie. O furtună apărută de nicăieri a zguduit Bucureștii pentru câteva ore înainte de concertul de la Ateneu, așa, ca o uvertură. Astfel încât uvertura propriu-zisă a lui Rossini am ratat-o din cauza aglomerației infernale provocate de stihii. Dar am ajuns la timp pentru a prinde aproape integral Concertul pentru flaut și orchestră al doamnei Carmen Petra Basacopol. Un concert de muzică modernă, contemporană, care urmărea, în mare parte, să producă sonorități neobișnuite din instrumentul solist. La un moment dat m-am gândit la Jethro Tull, dar numai pentru câteva secunde. Ceea ce făcea Ion Bogdan Ștefănescu pe scenă era mult mai complex. Trei mișcări clasice, dar cu ritmuri de muzică de dans, sugerate mai mult și de solo-uri de o virtuozitate extremă. Mi-ar plăcea să-l mai ascult, cine știe, poate într-un program care să cuprindă evoluția acestui instrument de la Bach până în zilele noastre. Moment emoționant la sfârșitul execuției lucrării, când compozitoarea a urcat pe scenă pentru a primi aplauzele sincere ale spectatorilor.

Carmen Petra Basacopol

Carmen Petra Basacopol (c) Romeo Zaharia

Fantezia după opera Carmen a lui Bizet a avut în prim plan tot flautul, în variațiunile imaginate de François Borne. Habanera și Seguidilla au produs tot felul de sunete surprinzătoare ale instrumentului lui Ion Ștefănescu, spre deliciul publicului main stream. Un public ce venise probabil în mod special pentru această lucrare, întrucât, după pauză, sala a căpătat câteva locuri goale în plus. Cred că Stravinsky este încă prea modern în România, cu toată senectutea unui centenar.

Ion Bogdan Ștefănescu (c) Romeo Zaharia

Ion Bogdan Ștefănescu (c) Romeo Zaharia

Le sacre du printemps este cea mai bună compoziție a lui Stravinsky, după părerea mea. Paradoxal, deși această lucrare este un moment de cotitură în muzică, în care trecutul glorios al lui Mozart sau Beethoven este aneantizat, ca și cum n-ar fi existat niciodată, în același timp poate fi o cale de acces spre muzica simfonică pentru cei care sunt la începutul descoperirii acestei arte. Nu este primul experiment pe care-l fac, aducând cu mine la Ateneu un tânăr rocker, ca să-i arăt minunea unei alte lumi. Experiment reușit, se înțelege. Stravinsky a explicat natura și justificarea compoziției sale prin apelul la miturile primordiale păgâne, după care și-a și botezat părțile lucrării. La premiera din 1913, Diaghilev a imaginat o coregrafie în care costumele populare rusești mai domoleau din explozia sonoră brută creată de orchestră. Într-un mod care nu demonstrează decât că percepția fiecăruia are o mare doză de subiectivitate, n-am reușit niciodată să asociez decorurile, costumele și mișcările lui Diaghilev cu semnificația muzicii lui Stravinsky. Nici măcar coregrafia imaginată 50 de ani mai târziu de Maurice Béjart nu mi se pare mai mult decât o aproximare pudică a dezlănțuirii orchestrale. Tocmai imaginea care pare să se potrivească cel mai puțin cu muzica, respectiv animația din filmul Fantasia (1940) al lui Disney, cu dinozauri preistorici, mă încurajează să mă descotorosesc de orice încercare de a găsi un caracter programatic acestei lucrări.

Le sacre du printemps este un concert de muzică rock. Față de compozițiile lui Mozart, această lucrare se află la o distanță oarecum similară cu aceea dintre Elvis Presley și Sepultura. Este actul de naștere al tuturor curentelor rock pentru că e inspirată de ritualuri ancestrale, așa cum e rock-ul. Violența cu care Stravinsky sodomizează orchestra simfonică este de aceeași factură cu imaginea celor de la The Who distrugându-și instrumentele la finalul unui show.

Aseară, Jin Wang a reușit două performanțe. Prima a fost aceea de a surprinde această violență primitivă a muzicii, în toată brutalitatea ei. A doua a fost aceea de a o fi făcut cu suplețe. Oricât de tare a cântat orchestra în Glorification de l’élue spre exemplu, nu m-am simțit nici o clipă strivit sonor. Masa orchestrală enormă a rămas în niște limite acustice din domeniul suportabilului. Tensiunea însă, cea provocată de ritmurile aproape haotice din Jeu des cités rivales (un alt exemplu aproape întâmplător), a fost de natură să mă lipească de spătarul scaunului ca într-o cursă auto cu 350 km/h. Nu este deloc puțin lucru această strunire a decibelilor dar descătușare a muzicii și a ritmului. De aceea Le sacre du printemps este considerată o lucrare greu de executat de către orchestră. Odinioară, acum vreo 50 de ani, se spune că doar Igor Markevich sau Rafael Frühbeck puteau să stăpânească furia lui Stravinsky. Azi, orchestrele simfonice au evoluat atât de mult încât lucrarea a început să devină un hit simfonic. Cu toate astea, Orchestra FilarmoniciiGeorge Enescu n-a fost scutită în întregime de momente dificile. Nimic evident, câteva aproape insesizabile desincronizări între percuție și alămuri, impresia generală de mare calitate a rămas intactă. Probabil că azi (cum e cazul de obicei vinerea) se va atinge impecabilul.

Le sacre du printemps nu este doar violență, ci și viol. Rondes printanières nu este nimic altceva decât sexualitate brută, lipsită de orice sentiment, un ritual de împerechere brutal și lipsit de grabă. Moment accentuat de Jin Wang, care a ales un tempo și mai lent decât cel uzual, cu un ritm la limita împiedicării. Ca să nu fie confuzii.

flowers

Dar, așa cum spuneam, totul a fost executat și cu o anumită grație, cu naturalețe, netrădată decât de lunga pauză, ca o meditație, pe care dirijorul chinez și-a acordat-o între cele două părți ale lucrării.

Jin Wang

Jin Wang (c) Romeo Zaharia

Le sacre de la Ateneu… it rocked. Într-o interpretare la rândul ei modernă, ca un film de David Lynch care reinventează basmul într-o peliculă de Palme d’or ca Wild at Heart. La polul opus al realității politice românești, de care mi-am amintit brusc, cu amuzament, printr-un episod din serialul acela demențial de hilar, Yes, Prime Minister. Premierul ficțional dar atât de plauzibil vrea să se adreseze națiunii, iar consultantul media îi spune că dacă discursul este unul inovator, fundalul sonor va fi cu muzică de Mozart. Dacă, dimpotrivă, mesajul este unul de continuitate, de conservare a prezentului oricât de detestat de națiune, atunci background-ul va fi asigurat de Stravinsky…

Mergeți să vedeți Le sacre du printemps. Mai e și azi. Pentru că Să descoperi muzica citind despre ea e ca și cum ai face dragoste prin corespondență (Luciano Pavarotti)

Rock hello

P.S. Fotografiile din concert sunt ca de obicei oferite de Romeo Zaharia

Autor: Despre Demnitate

Read more

145 de ani de la infiintare !!!

Filarmonica aniversează astăzi 29 aprilie 2013,145 de ani de la înfiinţarea, în 1868, la Bucureşti, a ”Societăţii Filarmonice Române”, astăzi Filarmonica ”George Enescu”, instituţie muzicală reprezentativă a României.

ateneu.vechi

Fondată sub conducerea lui Eduard Wachmann, ‘Societatea Filarmonică Română’ avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale şi popularizării capodoperelor muzicii clasice. Sub bagheta iniţiatorului său, ‘Societatea Filarmonică Română’ a organizat primul concert în 15 decembrie a aceluiaşi an. Odată cu inaugurarea palatului Ateneului Român, la 5 martie 1889, concertele au început să se desfăşoare în acest loc, aşa cum se întâmplă şi în prezent, Ateneul devenind emblemă a culturii româneşti şi sediu al instituției.

ateneul-roman-foto-vechi

La conducerea Filarmonicii din Bucureşti s-au succedat muzicieni de prestigiu: Eduard Wachmann (1868-1906, primul ei dirijor şi director), Dimitrie Dinicu (1906-1920); George Georgescu (1920-1944 și între1954-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch şi Richard Strauss. În perioada directoratului lui George Georgescu, repertoriul s-a modernizat, iar Filarmonica a intrat în circuitul muzical internaţional, prin participarea la primele turnee peste hotare şi invitarea unor mari personalităţi ale lumii muzicale interbelice precum: Jacques Thibaud, Pablo Casals, Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Alfred Cortot, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan. După război, instituţia şi-a diversificat activitatea: se înfiinţează Corul academic, se constituie un valoros corp de solişti (concertişti şi cântăreţi), diverse ansambluri camerale (de la orchestră până la trio cu pian).

Read more

“Ateneul Roman” Istorie si Cultura

10 lucruri pe care nu le stiai despre Ateneul Roman din Bucuresti
Poate nu trecem pe langa el chiar in fiecare zi, dar este cu siguranta una dintre cladirile reprezentative ale tarii, adanc inradacinata in constiinta colectiva a poporului roman.  Pe 14 februarie 2013,  Ateneul Roman din Bucuresti implineste 125 de ani de la inaugurarea din 1888 – nu putem decat sa-i spunem la multi ani si sa va chemam sa aflati alaturi de noi 10 lucruri inedite despre emblematicul monument!
Despre Ateneu stim cu totii ca a fost construit in 2 ani, intre 1886 si 1888, iar constructia a fost finantata prin colecta publica – deja celebrul motto “Dati un leu pentru Ateneu”. Insa dincolo de asta, unele detalii din trecutul cladirii raman necunoscute multora dintre noi. Haideti sa aruncam niste lumina asupra celor 125 de ani de istorie pe care Ateneul ii adaposteste!
1. In 1886, terenul pe care urma sa fie construit Ateneul se situa mai degraba la periferie.
Bucurestii anilor 1880 aratau cu mult diferit de ceea ce cunoastem noi astazi. Multe din cladirile reprezentative pentru orasul de mai tarziu nu existau inca, iar orasul insusi era mult mai mic – numarul de locuitori era pe undeva pe la 200,000. Astfel, n-ar trebui sa ne surprinda ca parcela pe care avea sa fie construit Ateneul se afla departe de ceea ce reprezenta atunci “centrul orasului”; una dintre opiniile critice ale vremii considera amplasamentul viitorului Ateneu ca fiind “prea departe de centrul orasului si foarte greu de ajuns mai cu seama iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neaparat ales acest loc la marginea orasului?” 
2. Pe amplasamentul Ateneului ar fi trebuit sa se construiasca un manej pentru cai.
No joke! Terenul, care pe vremea aceea apartinea familiei boierilor Vacaresti, ar fi trebuit sa gazduiasca un circ si un manej de cai. Mai mult decat atat, constructia manejului incepuse deja, sub patronajul Fundatiei Ecvestre Romane. Pe fundatiile acestuia s-a construit de fapt cladirea Ateneului – arhitectul francez Albert Galleron a proiectat cladirea special pentru ca vechiile fundatii sa poata fi folosite [2], [3].
3. Ateneul din Bucuresti este “inrudit” cu Opera din Paris .
V-am spus deja la punctul anterior ca Albert Galleron, arhitect francez, a fost cel care a proiectat cladirea Ateneului. Nu v-am spus insa ca el a fost ales pentru asta de catre Constantin Esarcu, fondatorul Societatii Ateneul Roman, la recomandarea nimeni altuia decat a lui Charles Garnier. Daca va suna cunoscut numele sau, este pentru ca ar trebui – Garnier a fost unul dintre cei mai mari arhitecti francezi, de numele caruia se leaga printre altele si monumentala cladire a Operei din Paris .
pattern3.jpg
4. La Ateneu s-a mai construit si dupa 1888, anul inaugurarii.
In stilul romanesc cu care ne-am obisnuit de-a lungul vremii, constructia Ateneului a mai durat o buna bucata de vreme dupa ce acesta a fost inaugurat. Aripa din spate, dinspre str. Nicolae Golescu, n-a fost gata decat in 1897, an din care dateaza si scara monumentala din rotonda de la parter, opera arhitectului Leonida Negrescu. Salile de la subsol au ramas neamenajate pana in anii ’20, iar celebra fresca ce reprezinta istoria poporului roman a fost gata abia la 50 de ani de la inaugurarea cladirii, in 1938 [2]. Ceea ce ne duce la punctul urmator:
5. Timp de 50 de ani, in locul monumentalei fresce istorice a fost un spatiu gol.
Ideea ca pe friza ce inconjoara sala circulara a Ateneului sa existe o fresca reprezentand imagini din istoria nationala data inca de la inaugurare, fiind exprimata de catre Alexandru Odobescu. Vreme de mai multi ani dupa aceea, in locul frescei a stat scris cu litere aurite textul “Loc rezervat marei fresce ce va reprezenta fazele principale ale istoriei romanilor”. In 1901 era cat pe ce sa inceapa realizarea acesteia, dar oferta pictorului Stefan Popescu a fost considerata exagerata (el cerea 80,000 de lei, in banii vremii, in conditiile in care constructia intregului edificiu a costat 836,000 lei [4] ). Spatiul a ramas gol pana in 1933, cand a inceput realizarea frescei actuale, opera pictorului Costin Petrescu.
Ateneul_Român_-_Sala
6. Gradina Ateneului adapostea pe timpuri o alee cu sculpturi.
S-ar putea sa fiti familiarizati cu statuia din bronz a lui Eminescu ce se afla acum in gradina Ateneului, opera sculptorului Gheorghe Anghel (1963), dar in perioada antebelica in gradina exista un adevarat complex statuar in care erau reprezentati, printre altii, Mihai Eminescu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, Ienachita Vacarescu, Constantin Esarcu sau C. A. Rosetti. Din pacate, aceste statui au fost distruse de catre regimul comunist [3].
7. Orga de concert a fost instalata la initiativa lui George Enescu.
Pana in 1935, Ateneul nu avea o orga de concert. Aceasta a fost instalata la initiativa lui George Enescu, cel care a demarat de altfel si strangerea de fonduri in acest sens.
filarmonica_george_enescu_11887700
8. In al doilea Razboi Mondial, Ateneul a fost aproape distrus de bombardamente.
In aprilie – mai 1944, Capitala a fost bombardata de catre fortele Aliate conduse de catre americani si britanici (in razboi, Romania se afla inca de partea Axei, pana la momentul intoarcerii armelor din 23 august 1944). Pe langa obiective strategice precum Gara de Nord sau zonele industriale, au fost atacate si obiective civile precum hoteluri ( Athenee Palace , Splendid, Ambasador), Fundatia “Carol I” (Biblioteca Centrala Universitara) sau Universitatea [5]. Cladirea Teatrului National de pe Calea Victoriei a fost complet distrusa, iar Ateneul a fost serios afectat. Ulterior, reconstructia acestuia a fost finantata printr-o noua colecta publica, reluand traditia “dati un leu pentru Ateneu”.

9. Timp de aproape 20 de ani, in perioada comunista, fresca istorica a stat acoperita.
Inceputul regimului comunist in Romania a insemnat un efort sustinut de stergere din memoria colectiva a mostenirii perioadei Regatului. In acest sens, fresca monumentala din interior a stat acoperita cu catifea rosie vreme de aproape 20 de ani, din 1948 pana in 1966, deoarece includea referinte la monarhia din Romania si la rolul acesteia in istoria tarii [3].
10. Ateneul face oficial parte din patrimoniul european.
La Berlin , pe 13 februarie 2007, Consiliul informal al ministrilor culturii din Uniunea Europeana a aprobat introducerea Ateneului Roman pe lista Patrimoniului European. Acest lucru este consfintit de catre o placa instalata pe zidul cladirii o luna mai tarziu, in martie 2007.
Read more
Enable Notifications    OK No thanks