Blog

23 Mai 2013, joi, la Ateneul Român
GIOACHINO ROSSINI: Uvertura operei La scala di seta
CARMEN PETRA BASACOPOL: Concert pentru flaut şi orchestră
GEORGES BIZET/ FRANCOIS BORNE: Fantezia Carmen
IGOR STRAVINSKY: Le sacre du printemps
Dirijor: Jin Wang, Orchestra Filarmonicii George Enescu, flaut: Ion Bogdan Ștefănescu

E clar, ziua aleasă pentru celebrarea a 100 de ani de la premiera capodoperei lui Stravinsky a fost premonitorie. O furtună apărută de nicăieri a zguduit Bucureștii pentru câteva ore înainte de concertul de la Ateneu, așa, ca o uvertură. Astfel încât uvertura propriu-zisă a lui Rossini am ratat-o din cauza aglomerației infernale provocate de stihii. Dar am ajuns la timp pentru a prinde aproape integral Concertul pentru flaut și orchestră al doamnei Carmen Petra Basacopol. Un concert de muzică modernă, contemporană, care urmărea, în mare parte, să producă sonorități neobișnuite din instrumentul solist. La un moment dat m-am gândit la Jethro Tull, dar numai pentru câteva secunde. Ceea ce făcea Ion Bogdan Ștefănescu pe scenă era mult mai complex. Trei mișcări clasice, dar cu ritmuri de muzică de dans, sugerate mai mult și de solo-uri de o virtuozitate extremă. Mi-ar plăcea să-l mai ascult, cine știe, poate într-un program care să cuprindă evoluția acestui instrument de la Bach până în zilele noastre. Moment emoționant la sfârșitul execuției lucrării, când compozitoarea a urcat pe scenă pentru a primi aplauzele sincere ale spectatorilor.

Carmen Petra Basacopol (c) Romeo Zaharia

Fantezia după opera Carmen a lui Bizet a avut în prim plan tot flautul, în variațiunile imaginate de François Borne. Habanera și Seguidilla au produs tot felul de sunete surprinzătoare ale instrumentului lui Ion Ștefănescu, spre deliciul publicului main stream. Un public ce venise probabil în mod special pentru această lucrare, întrucât, după pauză, sala a căpătat câteva locuri goale în plus. Cred că Stravinsky este încă prea modern în România, cu toată senectutea unui centenar.

Ion Bogdan Ștefănescu (c) Romeo Zaharia

Le sacre du printemps este cea mai bună compoziție a lui Stravinsky, după părerea mea. Paradoxal, deși această lucrare este un moment de cotitură în muzică, în care trecutul glorios al lui Mozart sau Beethoven este aneantizat, ca și cum n-ar fi existat niciodată, în același timp poate fi o cale de acces spre muzica simfonică pentru cei care sunt la începutul descoperirii acestei arte. Nu este primul experiment pe care-l fac, aducând cu mine la Ateneu un tânăr rocker, ca să-i arăt minunea unei alte lumi. Experiment reușit, se înțelege. Stravinsky a explicat natura și justificarea compoziției sale prin apelul la miturile primordiale păgâne, după care și-a și botezat părțile lucrării. La premiera din 1913, Diaghilev a imaginat o coregrafie în care costumele populare rusești mai domoleau din explozia sonoră brută creată de orchestră. Într-un mod care nu demonstrează decât că percepția fiecăruia are o mare doză de subiectivitate, n-am reușit niciodată să asociez decorurile, costumele și mișcările lui Diaghilev cu semnificația muzicii lui Stravinsky. Nici măcar coregrafia imaginată 50 de ani mai târziu de Maurice Béjart nu mi se pare mai mult decât o aproximare pudică a dezlănțuirii orchestrale. Tocmai imaginea care pare să se potrivească cel mai puțin cu muzica, respectiv animația din filmul Fantasia (1940) al lui Disney, cu dinozauri preistorici, mă încurajează să mă descotorosesc de orice încercare de a găsi un caracter programatic acestei lucrări.

Le sacre du printemps este un concert de muzică rock. Față de compozițiile lui Mozart, această lucrare se află la o distanță oarecum similară cu aceea dintre Elvis Presley și Sepultura. Este actul de naștere al tuturor curentelor rock pentru că e inspirată de ritualuri ancestrale, așa cum e rock-ul. Violența cu care Stravinsky sodomizează orchestra simfonică este de aceeași factură cu imaginea celor de la The Who distrugându-și instrumentele la finalul unui show.

Aseară, Jin Wang a reușit două performanțe. Prima a fost aceea de a surprinde această violență primitivă a muzicii, în toată brutalitatea ei. A doua a fost aceea de a o fi făcut cu suplețe. Oricât de tare a cântat orchestra în Glorification de l’élue spre exemplu, nu m-am simțit nici o clipă strivit sonor. Masa orchestrală enormă a rămas în niște limite acustice din domeniul suportabilului. Tensiunea însă, cea provocată de ritmurile aproape haotice din Jeu des cités rivales (un alt exemplu aproape întâmplător), a fost de natură să mă lipească de spătarul scaunului ca într-o cursă auto cu 350 km/h. Nu este deloc puțin lucru această strunire a decibelilor dar descătușare a muzicii și a ritmului. De aceea Le sacre du printemps este considerată o lucrare greu de executat de către orchestră. Odinioară, acum vreo 50 de ani, se spune că doar Igor Markevich sau Rafael Frühbeck puteau să stăpânească furia lui Stravinsky. Azi, orchestrele simfonice au evoluat atât de mult încât lucrarea a început să devină un hit simfonic. Cu toate astea, Orchestra FilarmoniciiGeorge Enescu n-a fost scutită în întregime de momente dificile. Nimic evident, câteva aproape insesizabile desincronizări între percuție și alămuri, impresia generală de mare calitate a rămas intactă. Probabil că azi (cum e cazul de obicei vinerea) se va atinge impecabilul.

Le sacre du printemps nu este doar violență, ci și viol. Rondes printanières nu este nimic altceva decât sexualitate brută, lipsită de orice sentiment, un ritual de împerechere brutal și lipsit de grabă. Moment accentuat de Jin Wang, care a ales un tempo și mai lent decât cel uzual, cu un ritm la limita împiedicării. Ca să nu fie confuzii.

Dar, așa cum spuneam, totul a fost executat și cu o anumită grație, cu naturalețe, netrădată decât de lunga pauză, ca o meditație, pe care dirijorul chinez și-a acordat-o între cele două părți ale lucrării.

Jin Wang (c) Romeo Zaharia

Le sacre de la Ateneu… it rocked. Într-o interpretare la rândul ei modernă, ca un film de David Lynch care reinventează basmul într-o peliculă de Palme d’or ca Wild at Heart. La polul opus al realității politice românești, de care mi-am amintit brusc, cu amuzament, printr-un episod din serialul acela demențial de hilar, Yes, Prime Minister. Premierul ficțional dar atât de plauzibil vrea să se adreseze națiunii, iar consultantul media îi spune că dacă discursul este unul inovator, fundalul sonor va fi cu muzică de Mozart. Dacă, dimpotrivă, mesajul este unul de continuitate, de conservare a prezentului oricât de detestat de națiune, atunci background-ul va fi asigurat de Stravinsky…

Mergeți să vedeți Le sacre du printemps. Mai e și azi. Pentru că Să descoperi muzica citind despre ea e ca și cum ai face dragoste prin corespondență (Luciano Pavarotti)

P.S. Fotografiile din concert sunt ca de obicei oferite de Romeo Zaharia

Autor: Despre Demnitate