Blog

Joi, 9 ianuarie 2014, la Ateneul Român – Concert de Anul Nou
Richard Strauss – Suita Cavalerul rozelor
Richard Strauss – Ultimele patru cântece
Johann Strauss – Uvertura operetei „Liliacul”, Aria Adelei “Mein Herr Marquis” din opereta „Liliacul”, Polka „La vânătoare”, Uvertura operetei „Voievodul ţiganilor”, Valsul „Voci de primăvară”
Jin Wang – New Year’s Waltz
Johann Strauss – Valsul „Dunărea albastră”
Irina Iordăchescu (soprană), Jin Wang (dirijor), Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Programul primului concert din 2014 al Filarmonicii George Enescu a ținut de o aparentă logică: valsuri și muzică lejeră à la Neujahre Konzert, alături de inaugurarea anului Richard Strauss (se împlinesc 150 de ani de la nașterea compozitorului). Încercând să împace și capra și varza, alăturarea ultimelor patru lieduri (impregnate de subtilitate, filosofie și de o emoție foarte personală) de valsurile ușuratice ale lui Johann Strauss (și asta chiar pe fondul unui conflict între orchestră și management) nu a făcut decât să creeze un afiș incomprehensibil. Publicul a umplut sala (pentru valsuri), dar liedurile au plictisit probabil pe mulți dintre amatorii de operetă. Așa cum, pentru cei (foarte puțini) care veniseră să asculte liedurile, partea a doua era aproape inacceptabilă. Ca să nu creez nici un fel de așteptări greșite cititorilor, voi spune încă de aici că am plecat la pauză. Dar nu pentru că ar fi fost un concert ratat. Dimpotrivă!

Richard Strauss a fost unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX și geniul său a fost răsplătit material, el nu se înscrie, în nici un caz, în clișeul artistului recunoscut abia postum, după o viață chinuită și plină de greutăți. Spre sfârșitul vieții, creația sa a fost catalizată de drama războiului dar și de drama sa personală, aceea a unei relații pline de ambiguitate cu regimul nazist: o colaborare rușinoasă pentru maniheiștii grăbiți, o situație fără ieșire pentru empaticii apolitici (nora lui Strauss era evreică și opoziția compozitorului față de Hitler ar fi putut avea urmări tragice în familie). În 1948, împăcat cu gândul că sfârșitul e aproape, dar conștient și de faptul că lumea din care făcea parte a dispărut, Strauss scrie o ultimă compoziție, patru cântece a căror temă centrală este moartea. Liedurile sunt acompaniate de orchestră, nu de pian, și sunt scrise pentru vocea de soprană (în minte a avut-o pe Kirsten Flagstad, care le-a și interpretat pentru prima dată, după moartea compozitorului). Nu este o muzică foarte accesibilă, deși pentru ascultătorul neavizat amestecul de tristețe dar și de seninătate cu care bătrânul își scrutează amurgul este evident. Într-un fel, semnificația acestei ultime lucrări este pentru compozitorul german aceeași ca a Requiem-ului de Mozart sau a lui Stabat mater de Pergolesi. Dar ceea ce lipsește este melodrama, romantismul, patetismul, pe scurt, tocmai teatrul, care i-a fost atât de drag lui Strauss, înlocuite de o contemplație serenă, de o acceptare a sfârșitului despre care sunt lăsați să vorbească spectatorii, cu toții puși în postura de comentatori postumi ai acestui final, constrânși să nu poată rosti decât un epitaf elogios. Și poate că din acest motiv, înregistrările cele mai bune (care abundă, ca nicăieri în altă parte) să fie tocmai cele în care soprana (și le-au cântat aceste cântece toate sopranele mari) își reține orice afectare provenită din muzica de operă și doar recită cântând o amintire sinceră pentru un tată sau pentru un bunic plecat sau doar aflat aproape de sfârșit. Dar în același timp, Strauss pune în aceste cântece o senzualitate inimaginabilă, dar una superioară, în care doar frumusețea vocii de femeie este cea care mângâie, mai tandru decât orice sărut.

Concertul de la Ateneu a început cu o suită orchestrală cu muzica din opera Der Rosenkavalier, despre care nu vreau să comentez prea mult, în afară de faptul că am remarcat înclinația lui Jin Wang mai degrabă spre respirația frivolă a valsului decât spre delicatețea muzicii din operă. Un fel de preambul al programului de după pauză, probabil.

Irina Iordachescu – (c) Romeo Zaharia

Apoi, Irina Iordăchescu a început să cânte Frühling, un pic nesigur în registrul grav. Soprana a acuzat o răceală care a chinuit-o în ultimele zile, fiind la un pas de forfeit. S-a descurcat însă cu bine apoi, până la finalul liedului. September însă, a fost cu totul altceva. Mi s-a părut, senzația neputând să dispară până la sfârșit, că Irina Iordăchescu a luat aceste lieduri ca pe ceva personal. Vocalizele din Der Sommer schauert și apoi din Sommer lächelt erstaunt und matt au împins vocea până la limitele ei, consumând-o, dar cu o emoție infinită. Pur și simplu al doilea lied a fost superb. Beim Schlafengehen, care urma, nu avea decât să ducă și mai departe această interpretare foarte plină de suflet. Iar Jin Wang a însoțit-o. Solo-ul de vioară a fost discret, dar nici nu putea fi altfel, ar fi stricat totul, pentru că ultima strofă a fost cântată doborâtor. Până unde se va ajunge atunci la Im Abendrot? Ei bine, până la transcendental. Irina Iordăchescu și-a învins aici orice slăbiciune, ca și cum n-ar fi existat niciuna, niciodată, și a livrat o interpretare atât de vibrantă, încât trilul ciocârliilor, din partitura orchestrală, care însoțește celebrele versuriZwei Lerchen nur noch steigen/ nachträumend in den Duft, a căpătat deodată puterea de a emoționa el singur un spectator adus deja la limita în care muzica a ajuns să-i declanșeze cele mai personale nostalgii. Am rămas efectiv privind în gol, după ce versurile lui Joseph von Eichendorff s-au terminat și lunga coda orchestrală relua tema morții și a transfigurării, și apoi am văzut cu ochii minții, nu mint pe nimeni, două suflete urcând spre cer, înlănțuite, ca două ciocârlii, cred că erau bunicii mei… Iar când am început să-mi revin, privind spre scenă, am văzut-o pe Irina plângând și ea…

Așa că m-am căznit să traduc acest ultim cântec, după versiunile din limba germană (pe care n-o stăpânesc), engleză și franceză. Versurile sunt mai jos. Muzica? N-o să pun nici un link. Mergeți la Ateneu s-o ascultați și mâine. Sau dacă nu, în martie, la Sala Radio, unde Irina Iordăchescu o va cânta din nou.