Blog

Sunt două feluri de a asculta și a întelege muzica

Concert

Johann Sebastian Bach

28.01.2015

        Sunt două feluri de a asculta și a înțelege muzica. Primul ar fi cel în care ne recunoaștem pe noi înșine, în care ne transferăm sentimentele noastre, valorile și gusturile noastre și în care ne regăsim pofta de viață. Ascultăm, de fapt, trăirile noastre interpretate de alții. Ne auzim pe noi înșine punând în muzică (cu ajutorul „complicilor”) și eventual în  versuri felul nostru de a vedea lucrurile. Ascultăm ritmul nostru interior, fie că e rock, populară, lăutărească, operă, pop,… Ne confundăm cu ele, le înțelegem și fac parte din viața și din personalitatea noastră. Admirăm o voce, un ritm dansant, o sonoritate specială, o temă generoasă, o pulsație ritmică etc…

       Există însă și un alt fel de a asculta muzica. Cel în care avem de a face cu ceva mult superior nouă, care ne copleșește, ne modifică, ne trimite departe, ne sapă adânc și ne „lovește” în ceea ce avem mai tainic, mai pur și mai spiritual, adică în acel miez unde zace esența noastră constitutivă, divinitatea și unde au loc doar iubirea și Adevărul în sensul filozofic. Privilegiul de care noi, muzicienii profesioniști, ne-am bucurat aproape toată viața e că am fost în contact cu Marea Muzică. Puţini însă se pot lăuda că au înțeles-o de la început. A înțelege în sens superior muzica e un proces de durată și de anduranță dar, parcurs cu perseverență, nu dă greș. Nu cred că există vreun compozitor, dintre cei autentici, pe care eu personal să nu-l fi cântat sau ascultat. E destul de simplu să vă pun în cuvinte măreția lui Beethoven, sau majestatea lui Haendel. Mi-ar fi ușor să vă descriu frumusețea simplă a lui Mozart sau ușurința genială a lui Haydn. Pot să povestesc despre patima lui Verdi sau despre patetismul lui Ceaikovski, despre inspirația lui Vivaldi sau despre inteligența lui Mendelssohn. Muzica poate fi comentată, discutată și controversată dar ea trebuie să lucreze în felul ei, să te convingă prin ea însăși. Relația dintre om și muzica lui e de natură intimă. Tertium non datum. Cuvintele sunt doar o anexă explicativă.

        Există însă o personalitate distinctă, care a adus muzica în cel mai înalt stadiu. Despre el merită să vorbim un pic.

       Johann Sebastian Bach s-a născut în anul 1685 la Eisenach, în Thuringia, în centrul Germaniei de azi. A fost botezat în cultul protestant lutheran. De altfel, Martin Luther – creatorul acestui rit –  a trăit în exact același loc dar cu 200 de ani înaintea sa, fiind și el, ca și Bach în copilărie, membru al corului bisericii „Sankt Georg”. De altminteri, Luther l-a influențat enorm. Odată cu noua religie înfăptuită de el, Martin Luther a înțeles fascinația muzicii. El a sacralizat muzica laică, chiar lumească, aducând în biserică melodii populare, de dragoste sau de leagăn și, schimbându-le textul, le-a inclus în slujbe asigurând-se astfel că întreaga congregație știe muzica și contribuie efectiv la ritual. Întreaga familie Bach era de muzicieni ai bisericii luterane iar tatăl lui Sebastian, Ambrosius, apoi un frate de-al tatălui, Johann Cristoph Bach s-au ocupat de educarea micului Johann, familiarizându-l cu orga, instrumentul suprem pentru el. În această atmosferă muzicală – Bach a fost înconjurat de muzică acasă, în școală și în biserică –  a avut parte de toate condițiile să învețe acest meșteșug așa cum trebuie. Toți băieții săi care au supraviețuit până la maturitate au fost de asemenea, mari compozitori (cel mai mic dintre ei, Johann Christian a fost profesorul și prietenul și coleg de ligă masonică cu Mozart). 2015-01-28 18.59.12

       A vorbi despre muzica lui Bach e o întreprindere anevoioasă, în primul rând pentru că e o muzică ce creşte pe măsură ce o asculți sau reasculți. Mereu descoperi noi sensuri, îți aduce noi stări, pune alte întrebări, dă alte răspunsuri. Apoi e adânc filozofică. Spuneam că muzica lui conține în esența sa Adevărul, acel Adevăr despre care filozofia susține că e menit să îți hrănească și să îți întărească sufletul, esența noastră constitutivă și divină. Doar adevărul te poate conecta la divinitate. Îndepărtându-te de adevăr, te îndepărtezi de Dumnezeu, de iubire și de bunătatea sufletului.  Cu toate astea, nu cuvântul are monopolul adevărului. Cuvintele te pot mișca sau te pot înălța dar tot ele te pot ghida greșit sau te pot minți, dar muzica nu greșește, fiind de fapt alcătuită chiar din esența divină, loc unde Bach era desigur conectat.

       Și tocmai de aceea te întrebi: oare ce e mai de admirat, faptul că e cel mai prolific compozitor? Că îți trebuie 50 de ani doar să copiezi tot ce a scris, lucrând 8 ore pe zi? Că nu există în nicio partitură de-a sa vreo greșeală sau vreo ștersătură? Cum a reușit să scrie atât când el, de fapt, avea o mulțime de alte treburi de făcut, de inspectat biserici, de predat ore de teorie, de crescut 20 copii, de meditat elevi și studenți, de repetat cu cei din orchestra bisericii, de dirijat, de copiat știme, de cântat zilnic la orgă la fiecare slujbă, etc? Nu, cred că mult mai de admirat e arta sa de a construi un edificiu sonor, știința sa de a crea o arhitectură, o structură a frazei care nu a putut fi nici măcar egalată de mai bine de 250 de ani.

       În secolele 19 și 20, Johann Sebastian Bach era zeificat, fiind considerat al cincilea evanghelist. Statuile sale din epoca trecută care împânzesc și azi lumea  ne arată un bărbat cu fața de gânditor sobru, preocupat de sensul vieții, grav, afectat și inabordabil. În epoca aceea, când vorbeai despre Bach te ridicai în picioare sau te închinai. Abia  înspre zilele noastre istoricii de artă au început să cerceteze obiectiv viața sa, să îi caute sensurile autentice, să înţeleagă realitățile vieții sale, într-un cuvânt să-l umanizeze. Astfel, doar recent am aflat despre el lucruri care înainte vreme erau considerate tabu: faptul că o parte din salariul său consta în bere sau că s-a căsătorit a doua oară cu o verișoară primară, sau că pentru a mai câștiga niște bani compunea și muzică de saloane sau berării. Înțelegem azi faptul că Johann Sebastian Bach era totuși un om, lucru de neconceput în secolele trecute.

        Cu toate astea, intrarea în universul bachian a fost întotdeauna periculoasă. Sunt de notorietate muzicieni care au fost într-atât de marcați de vasta operă a lui Bach încât au avut de suferit consecințe dramatice, chiar fizice. Mendelssohn, genialul compozitor german romantic, descoperind niște manuscrise ale unor corale armonizate de Bach a rămas în casă aproape doi ani studiind ore întregi pe zi din ele și murind epuizat la nici 39 de ani, în plină glorie. Sau faimosul pianist canadian Glen Gould care atunci când cânta Bach intra într-o transă ciudată, stând la pian chiar și câte 20 de ore pe zi și în timp ce cânta compozițiile lui Bach se acompania printr-un murmur ciudat, de necontrolat dar care îl impiedica să facă imprimări sau să intre în concerte. Și acestea sunt doar două exemple dintre sute. Nu e de mirare.  E o lume care te absoarbe, te confiscă și asta pentru că, dacă ești muzician, nu poți doar să o „guști”, să intri doar puțin sau în vârful picioarelor.

2015-01-28 21.03.33

       Spre deosebire de alți compozitori, Bach nu a scris operă și nu a avut niciodată subiecte frivole în muzica sa. Astfel dragostea, natura, nașterea, bunătatea, căința, iertarea sunt printre ele. Asta, însă, nu-l face deloc un compozitor greoi sau inabordabil. Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii muzician să te poți bucura de minunata sa creație. Știind toate astea, nu poți să te oprești să-ți pui o întrebare: totuși, cum a fost cu putință atâta muncă, atâta inspirație și atâta frumusețe? Ce resorturi a avut, pe ce sentimente s-a bazat, cum era el? Chiar, cum era Bach? Ce fel de om poate compune așa? Răspunsul îl găsim în istoria vieții sale. Rămas orfan de ambii părinți aproape deodată, la nici 10 ani, Sebastian a asistat la înmormântările lor din corul bisericii, unde era cântăreț. A fost apoi imediat rupt de casa părintească și dus într-un alt oraș unde era găzduit de niște rude foarte sărace  și unde a trebuit să intre într-o școală extrem de dură. Condițiile de viată erau dramatice, a trebuit să împartă un pat cu încă un văr, să mănânce doar o dată pe zi, să suporte frigul iernii și să nu se bazeze decât pe el însuși. Apoi, după ani întregi de suferință și de studiu asiduu, mereu în căutarea unui loc de muncă, mereu plătit prost, mereu la dispoziția unor persoane care nu-i înțelegeau geniul ci doar îl foloseau ca pe o unealtă a orgoliilor, s-a căsătorit de tânăr cu prima sa soție, a rămas văduv la nici 35 de ani pe când avea deja 5 copii, s-a căsătorit cu a doua sa soție și a trecut prin tortura incredibilă a înmormântării a nu mai puțin de 10 dintre copiii săi, cu vârste cuprinse între 3 luni și 7 ani. Dar niciunul dintre aceste evenimente nu i-a știrbit dragostea uriașă față de familie și mai ales față de soție, faimoasa Anna Magdalena Bach. Toate acestea se sintetizează în muzica sa. Putem fi siguri că Johann Sebastian Bach și-a „transcris” toate aceste evenimente în creația sa.

Un citat preferat al său din Biblie îl găsim în multe dintre cantatele sale:

 „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele îl voi asemăna cu un om cu judecată care și-a zidit casa pe stâncă.”

Nici că se putea un citat mai bun de final. Oricine aude și înțelege aceste sunete miraculoase e un om cu judecată care și-a zidit viața pe o stâncă tare.

Vă invit, așadar, dragi cititori să vă opriți ceasurile. Să luați o oră de răgaz , să vă puneți spre ascultare oricare lucrare de Bach și să intrați în acest univers fascinant. Să rămâneți pentru o oră cu gândurile dumneavoastră cele mai frumoase, să vă rugați împreună cu muzica și să meditați.

Răzvan Georgescu

Post a comment

Enable Notifications OK No thanks