fbpx

Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii George Enescu

De mult timp nu am mai simţit într-o sală de concert o atmosferă de bine spiritual, de optimism real şi de certitudine a triumfului frumuseţii vieţii. În 29 decembrie 2011, un numeros public meloman a participat la ultimul concert simfonic din 2011, de la sala Ateneului Român. Rotonda era ocupată ca niciodată, ascultători – pe toate strapontinele, pe scările spre loji, pe culoarele dintre fotolii, la uşile de acces, în picioare ori stând pe jos – lumea aştepta să asculte muzică simfonică spumoasă, dansantă, spre a-şi reface rezerva de optimism. Iar Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Horia Andreescu a strălucit, a iradiat pur şi simplu o astfel de muzică.

Prin cuvinte pe înţelesul tuturor, pline de umor, Horia Andreescu a prezentat pe scurt fiecare piesă orchestrală în care predominant era caracterul dansant. Miniaturi simfonice de mare popularitate se succedau într-o diversitate gândită armonios, iar percepţia era una de înfrăţire a culturilor muzicale din întreaga lume. Alături de date biografice succinte, erau înfăţişate şi picanterii din viaţa unor compozitori, ale căror câteva capodopere au fost interpretate cu o virtuozitate şi cu un gust fără cusur: «Dansurile româneşti» (Joc cu bâta, Brâul, Pe loc, Buciumeanca, Poarga românească şi Mărunţelul) de Béla Bartók, Tarantella, Mazurka şi Galop din La Boutique fantastique de Rossini-Respighi, Danza del Molinero (Dansul morarului), O farruca din Tricornul de Manuel de Falla, Dansul ungar nr. 1 de Johannes Brahms, Trepak din Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski, Dans slav nr. 1 de Antonin Dvořák, Hora staccato de Grigoraş Dinicu, Kaiser Vals op. 437 şi Polka Tritsch-Trasch op. 214 de Johann Strauss, Dans chinezesc şiDans arab de Piotr Ilici Ceaikovski, Can-can din Orfeu în Infern de Jacques Offenbach, Libertango(din păcate fără bandoneón) de Ástor Piazzola şi Mambo din West Side Story de Leonard Bernstein.

Fiecare moment a avut un farmec aparte, iar interpreţii se întreceau pe sine. Emulaţia sălii acredita ideea de spectacol unic, mult aşteptat şi râvnit de orice iubitor de frumos sonor elevat. Ritmuri temperamentale se împleteau cu melodii uşor de reţinut. Artiştii reuşeau să treacă în doar câteva clipe, de la un stil la altul, de la un tempo lent la unul alert, de la un specific naţional la altul – muzică argentiniană, persană, maghiară, cubaneză, vieneză, rusească, poloneză, cehă, spaniolă ori românească.

În glumă, Horia Andreescu, dirijorul şi totodată prezentatorul concertului de Anul Nou, se întreba retoric: Oare când se va crea Uniunea Compozitorilor din Antarctica?

Înainte de ultima piesă orchestrală interpretată, membrii Orchestrei Filarmonicii George Enescu,împreună cu dirijorul Horia Andreescu au urat publicului aflat în sala Ateneului Român, tradiţionalul LA MULŢI ANI!

La cererea publicului au fost cântate apoi piesele, Marş persan şi Radetzky March de Johann Strauss. Şi, fiindcă auditoriul nu contenea cu aplauzele şi uralele la adresa artiştilor instrumentişti şi a dirijorului, Horia Andreescu a recurs la un truc muzical, punându-i pe interpreţi prin simple onomatopee să imite galopul imaginar al cailor înhămaţi la caleştile imperiale ce se îndepărtează – moment programatic, de altfel, aflat chiar în introducereaValsului Imperial – dând astfel de înţeles că sosise timpul de plecare acasă.

M-am bucurat nespus să observ comportamentul minunat al publicului: interpreţii au fost aşteptaţi şi aclamaţi în hol şi la ieşirea artiştilor din Ateneu. E un semn de mare preţuire, rar întâlnit în spaţiul cultural românesc.

Marcel Frandes

Read more

Tablouri dintr-o expoziție

Seară foarte frumoasă la Ateneu, ieri după o zi de căldură insuportabilă.

Un program de muzică rusească, un adevărat regal. S-a cântat:

1. Piotr Ilici Ceaikovski – Francesca da Rimini
2. Serghei Rachmaninov – Rapsodie pe o temă de Paganini
3. Modest Mussorgski/Maurice Ravel – Tablouri dintr-o expoziție

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “George Enescu”
Christian Badea – dirijor
Ekaterina Mecetina – pian

O sală plină, în așteptarea programului promițător, la un spectacol de final de stagiune, a fost “luată tare” de Francesca da Rimini. Christian Badea are, după părerea mea, o manieră foarte bună de a interpreta muzica rusească. Nu urmărește cu orice preț să “sune” rusește” ci mai degrabă elegant, riguros, cu un sunet de orchestră clasic occidentală. Îmi sugerează o orchestră franțuzească, nu știu de ce. Am avut aceeași senzație și acum câteva luni, când a dirijat “Simfonia Nr. 5″ de Ceaikovski, cu aceeași orchestră, tot la Ateneu. De altfel, mi se pare că și Gergiev a imprimat Orchestrei Teatrului Mariinsky același tip de rigoare și eleganță în defavoarea “corazon”-ului rusesc, fermecător – e adevărat – dar nu mereu exact. Iar până la urmă Ceaikovski e mai întâi un mare romantic, și abia pe urmă “rus”.

Publicul, a fost, în orice caz, luat prin surprindere de “Francesca da Rimini”, stilul lui Badea s-a potrivit de minune cu muzica, la sfârșit aplauzele au explodat, de-a dreptul.

Trecem la “Rapsodia pe o temă de Paganini”, care a fost, pur și simplu, superbă. Ekaterina Mecetina, a fost un soi de reîncarnare a lui Rachmaninov pianistul, chiar dacă, în anumite momente, pianul părea acoperit de sunetul orchestrei (sau poate așa se auzea în locul unde eram eu). Mie mi se pare uneori că în pasajele acelea în care și pianul și orchetra trebuie să sune tare, ar trebui ca pianistul să folosească niște ciocane cu care să izbească în claviatură ca să se poată auzi distinct. Nu a contat, zic eu, prea mult, dacă țin seama că în pasajele lirice mi-au dat lacrimile de emoție. Pianista a avut clar succes și la public, ce scurte par momentele lor de glorie!

După pauză, așteptările au fost mari de la “Tablouri” și interpretarea a fost pe măsură. Mi-au plăcut toate, dar, mai ales de la “Limoges” încolo, până la sfărșit a fost chiar electrizant (bine, și muzica e… cum e – nu că ar fi fost ceva rău până atunci). Dar “Mare Poartă a Kievului” chiar a ieșit în evidență, a fost excepțională, s-a și bisat. “Promenadele”, așa cum trebuie, colorate (vesele, meditative, triste), “Bydlo” – superb, vizual ca un “Car cu boi” de-a lui Grigorescu, în fine, mă opresc aici ca să nu devin plictisitor cu laudele.

Concluzia e una de-a dreptul naționalistă. Așa mă simt mândru că sunt român. Atunci când prima orchestră simfonică a României cântă la fel de bine ca orice orchestră bună din Europa. Mă simt mult mai mândru când e elegantă pe notele lui Ceaikovski decât atunci când cântă prost și fără criterii de comparație Enescu.

De doi ani, de când a plecat Cristian Mandeal, ceva s-a schimbat mult în bine. De doi ani sunt mândru că sunt român, în acest fel.

Superb. Bravoooo!

http://despreopera.wordpress.com/2011/06/24/tablouri-dintr-o-expozitie/

Read more
Enable Notifications    OK No thanks