fbpx

Piotr Ilici Ceaikovski

Remus Azoiţei în Concertul pentru vioară de Ceaikovski

În concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din 29 martie 2012, care a avut loc în sala Ateneului Român, au fost interpretate sub bagheta lui Christian Badea, două dintre capodoperele compozitorului romantic rus Piotr Ilici Ceaikovski: Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 35 – solist Remus Azoiţei şi Simfonia nr. 6 în si minor, op. 74 «Patetica».

Interesul publicului pentru acest concert a fost unul ieşit din comun. Aveai senzaţia că emulaţia auditoriului devine tot mai apropiată de cea a publicului de la spectacolele de tip Proms. Tinerii stăteau pe jos, în faţa scenei, cu ochii şi urechile aţintite către artiştii de pe podium. Mulţi muzicieni în formare au venit să ‘prindă’, încă din timpul repetiţiilor anterioare, cât mai multe secrete ale artei interpretative, sub forma sugestiilor din partea dirijorului ori a realizării acestor intenţii, fie din partea solistului, fie din cea a ansamblului acompaniator; ei urmăreau desigur atât sensurile muzicale relevate, cât şi mijloacele sonore de substanţializare a acestora prin construcţia întregului, a macrostructurilor formale, a planurilor dinamice ori a manierei de emisie, a agogicii muzicale, precum şi diversele aspecte timbrale; se uimiseră probabil de dozajele fine dintre compartimentele ansamblului orchestral, de subtilitatea frazării, de coordonarea melodico-ritmică, armonică şi contrapunctică – şi câte şi mai câte dintre cele ce se pot învăţa ‘pe viu’ din repetiţiile unor profesionişti de primă mână, aşa cum sunt membrii Orchestrei Filarmonicii George Enescu din Bucureşti.

Remus Azoiţei este un violonist în plină forţă artistică, într-o evoluţie permanentă, un oaspete îndrăgit de publicul de pretutindeni, un muzician pe care îl ascult cu mare bucurie de câte ori vine să cânte cu orchestra sau în recitalurile acompaniate de pian. Iar aceste prezenţe au fost numeroase în ultimii ani. Repertoriul său este unul vast, violonistul neocolind cele mai frumoase şi dificile opusuri din literatura muzicală barocă, clasică, romantică ori modernă.

La Ateneu, în celebrul Concert în re major de Ceaikovski[1] el ne-a oferit o interpretare acaparantă prin expresia muzicală şi virtuozitatea violonistică. Tempo-urile abordate în părţile extreme te făceau să uiţi de limitele tehnicii instrumentale. Azoiţei cântă “de mănâncă vioara” cum se spune în limbajul de pe culoarele Conservatorului. Unele pasaje de duble coarde, executate cu o supra-energie la talonul arcuşului, erau pur şi simplu mânate de o voinţă interpretativă uriaşă. Solistul cânta pentru cei ce veniseră să asculte a n-a oară acest concert, pentru cei ce îi cunoşteau fiecare sunet. Aceştia se aşteptau să asiste la o luptă mitologică, poate între David – partitura solistică şi Goliat – interpretul. Explozia de aplauze de la sfârşitul concertului de vioară a desemnat învingătorul uneia dintre cele mai solicitante partituri solistice! Cât de mare este emoţia celui ce cântă acest concert, pe cât de popular, pe atât de greu? Câte întrebări îl frământă mai ales în momentul în care ajunge în faţa publicului şi pune vioara la gât? Va fi bine? Va suna cum doreşte ? El ştie ca nimeni altul că în clipa când emiţi sunetul iniţial al frazei muzicale contează anvergura lansării emoţiei, a vibraţiei interioare, către ascultători. Minunaţii interpreţi ai orchestrei simfonice erau acolo şi atunci, trăiau cu solistul un timp artistic irepetabil. Simţeau orice micro-timpi, cele mai fine inflexiuni subiective agogice, fără de care muzica ar fi osificată, s-ar rezuma la o simplă încadrare ritmică solfegistică. Iar cu vioara sa, Remus Azoiţei obţine de la sunete abia perceptibile, totuşi pline de freamăt, până la tunete, pe coarda sol, în poziţiile înalte de pe tastiera instrumentului său extrem de calitativ.

Pentru auditoriu, cele aproape 35 de minute ale concertului au trecut repede, deoarece totul era interesant cântat. Introducerea solistică a primei părţi Allegro moderato a avut o graţie deosebită, cu acea velocitate a rostogolirilor melodice, care a pregătit tema principală, cântată cu mare inspiraţie. Imediat după cadenţă, la Repriza formei de sonată a primei mişcări, calmul şi căldura armonică, în care era prezentată ideea muzicală principală, a cuprins întreg aparatul orchestral. Parcă şi solistul a reuşit să se detensioneze, în sensul bun al cuvântului. Cadenţa solistică, cântată în cel mai autentic spirit ceaikovskian, a oprit pur şi simplu, pe moment, răsuflarea ascultătorilor. Interpretarea mă ducea cu gândul la scene din filmul Le Concert(2009) în regia lui Radu Mihăileanu, cu Alexeï Guskov, Mélanie Laurent şi Dmitri Nazarov.

Apoi în Canzonetta, Andante, calitatea sunetului, frazarea elegantă şi expresivitatea duioasă au pus stăpânire pe discursul muzical, aducând momente de o mare frumuseţe. Allegro vivacissimo, a avut un dinamism deosebit. Acest final este scris foarte violonistic, cu răpăieli despiccato, cu o ritmică pregnantă şi o etalare fastuoasă a secvenţelor, dar mai ales cu o sclipire deosebită în pasajele cu frânturi de game pe toată tastiera viorii. Senzaţia de goană predomina. De abia tema cu aluzii populare ruseşti din cupletele simetrice mai schimba puţin pulsaţia. Am apreciat modul în care suflătorii de lemn s-au ‘ţinut scai’ de solist, cântând cu o mare precizie ritmică şi acurateţe intonaţională. Remus Azoiţei a preferat varianta fără salturi a acestui rondo, demonstrând încă o dată plăcerea sa de a cânta, cât şi temperamentul său vulcanic. Depăşirea tentaţiei vitezei cât mai mari în desfăşurarea evenimentelor acestui splendid rondo instrumental este esenţială pentru redarea caracterului muzicii lui Ceaikovski. Prin dilatarea spaţiului dintre evenimentele muzicale, adică prin împuţinarea accentelor metrice sesizabile, solistul obţinea tocmai efectul de rapiditate şi de fluenţă.

La cererea publicului, violonistul Remus Azoiţei a interpretat Capriciul nr. 13 în sib major de Niccolò Paganini. “Râsul diavolului” – cum este supranumit acest capriciu datorită secvenţei cromatice descendente în octave, alternate pe corzile re şi sol ale viorii, declansând aplauze puternice. În opinia mea, epuizantul concert de Ceaikovski, tocmai încheiat, a lasat nişte urme de oboseală, astfel încât mici imperfecţiuni de intonaţie a dublelor coarde au umbrit uşor execuţia miniaturii solo paganiniene.

În cea de-a doua parte a concertului simfonic de la Ateneul Român am ascutat Simfonia nr. 6 «Patetica» de Piotr Ilici Ceaikovski, una dintre puţinele simfonii ce se termină cu o parte lentă,Adagio lamentoso. Compusă în ultimul an al vieţii compozitorului, 1893, sentimentul deznădejdii şi al presimţirii morţii copleşesc în această lucrare. În prima parte, Adagio – Allegro non troppo se aud, de altfel, citări cu trăsături funerare ale unei misse, ce confirmă starea amintită.

După David Brown, simfonia aceasta se ocupă, în plan filosofic, de “puterea sorţii asupra vieţii şi morţii”[2]. Dacă în prima mişcare a simfoniei pasiunea, încrederea şi setea de activitate predomină, în partea a doua, Allegro con grazia, dragostea este cea care domină. Apoi în Allegro molto, partea a treia, dezamăgirea ia locul stărilor precedente, iar finalul sugerează disiparea, moartea.

Dirijorul Christian Badea reuşeşte să obţină trăsăturile stilistico-estetice ale muzicii romantice prin mijloace diferite de alţi dirijori. El menţine tensiuni dramatice foarte mari pe secţiuni întinse. Totuşi, planurile dinamice de la limita inferioară, după opinia mea, ar fi putut fi mai fin realizate. Să nu uităm că partiturile lui Ceaikovski conţin în unele momente şi cinci de piano!

Concertmaestrul invitat, Cătălin Desagă, a cântat cu o vervă deosebită. Pentru el, muzica este precum respiraţia. Atent la tot ce cerea dirijorul, urmărea şi susţinea solistul cu mare atenţie, impulsionând întreaga partidă a viorilor prime.

Îmbucurător este faptul că sala a rămas arhiplină şi după pauza concertului. Este o izbândă a interpreţilor, a dirijorului şi a celor care alcătuiesc repertoriul stagiunii. Interesul de a asculta întreg programul unei seri muzicale denotă opusul snobismului, respectul faţă de artiştii de pe scenă şi un aparent sacrificiu al timpului fiecăruia, ce are ca roadă umplerea prea-goluluisufletesc.

Am plecat fericit de la acest concert, iar pe treptele în spirală ce conduceau spre hol, fără să vreau am auzit vocile unor spectatori care spuneau simplu: “- Ce concert minunat am auzit astă-seară!”

Autor: Marcel Frandes

Read more

Tablouri dintr-o expoziție

Seară foarte frumoasă la Ateneu, ieri după o zi de căldură insuportabilă.

Un program de muzică rusească, un adevărat regal. S-a cântat:

1. Piotr Ilici Ceaikovski – Francesca da Rimini
2. Serghei Rachmaninov – Rapsodie pe o temă de Paganini
3. Modest Mussorgski/Maurice Ravel – Tablouri dintr-o expoziție

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “George Enescu”
Christian Badea – dirijor
Ekaterina Mecetina – pian

O sală plină, în așteptarea programului promițător, la un spectacol de final de stagiune, a fost “luată tare” de Francesca da Rimini. Christian Badea are, după părerea mea, o manieră foarte bună de a interpreta muzica rusească. Nu urmărește cu orice preț să “sune” rusește” ci mai degrabă elegant, riguros, cu un sunet de orchestră clasic occidentală. Îmi sugerează o orchestră franțuzească, nu știu de ce. Am avut aceeași senzație și acum câteva luni, când a dirijat “Simfonia Nr. 5″ de Ceaikovski, cu aceeași orchestră, tot la Ateneu. De altfel, mi se pare că și Gergiev a imprimat Orchestrei Teatrului Mariinsky același tip de rigoare și eleganță în defavoarea “corazon”-ului rusesc, fermecător – e adevărat – dar nu mereu exact. Iar până la urmă Ceaikovski e mai întâi un mare romantic, și abia pe urmă “rus”.

Publicul, a fost, în orice caz, luat prin surprindere de “Francesca da Rimini”, stilul lui Badea s-a potrivit de minune cu muzica, la sfârșit aplauzele au explodat, de-a dreptul.

Trecem la “Rapsodia pe o temă de Paganini”, care a fost, pur și simplu, superbă. Ekaterina Mecetina, a fost un soi de reîncarnare a lui Rachmaninov pianistul, chiar dacă, în anumite momente, pianul părea acoperit de sunetul orchestrei (sau poate așa se auzea în locul unde eram eu). Mie mi se pare uneori că în pasajele acelea în care și pianul și orchetra trebuie să sune tare, ar trebui ca pianistul să folosească niște ciocane cu care să izbească în claviatură ca să se poată auzi distinct. Nu a contat, zic eu, prea mult, dacă țin seama că în pasajele lirice mi-au dat lacrimile de emoție. Pianista a avut clar succes și la public, ce scurte par momentele lor de glorie!

După pauză, așteptările au fost mari de la “Tablouri” și interpretarea a fost pe măsură. Mi-au plăcut toate, dar, mai ales de la “Limoges” încolo, până la sfărșit a fost chiar electrizant (bine, și muzica e… cum e – nu că ar fi fost ceva rău până atunci). Dar “Mare Poartă a Kievului” chiar a ieșit în evidență, a fost excepțională, s-a și bisat. “Promenadele”, așa cum trebuie, colorate (vesele, meditative, triste), “Bydlo” – superb, vizual ca un “Car cu boi” de-a lui Grigorescu, în fine, mă opresc aici ca să nu devin plictisitor cu laudele.

Concluzia e una de-a dreptul naționalistă. Așa mă simt mândru că sunt român. Atunci când prima orchestră simfonică a României cântă la fel de bine ca orice orchestră bună din Europa. Mă simt mult mai mândru când e elegantă pe notele lui Ceaikovski decât atunci când cântă prost și fără criterii de comparație Enescu.

De doi ani, de când a plecat Cristian Mandeal, ceva s-a schimbat mult în bine. De doi ani sunt mândru că sunt român, în acest fel.

Superb. Bravoooo!

http://despreopera.wordpress.com/2011/06/24/tablouri-dintr-o-expozitie/

Read more
Enable Notifications    OK No thanks