Seară foarte frumoasă la Ateneu, ieri după o zi de căldură insuportabilă.

Un program de muzică rusească, un adevărat regal. S-a cântat:

1. Piotr Ilici Ceaikovski – Francesca da Rimini
2. Serghei Rachmaninov – Rapsodie pe o temă de Paganini
3. Modest Mussorgski/Maurice Ravel – Tablouri dintr-o expoziție

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “George Enescu”
Christian Badea – dirijor
Ekaterina Mecetina – pian

O sală plină, în așteptarea programului promițător, la un spectacol de final de stagiune, a fost “luată tare” de Francesca da Rimini. Christian Badea are, după părerea mea, o manieră foarte bună de a interpreta muzica rusească. Nu urmărește cu orice preț să “sune” rusește” ci mai degrabă elegant, riguros, cu un sunet de orchestră clasic occidentală. Îmi sugerează o orchestră franțuzească, nu știu de ce. Am avut aceeași senzație și acum câteva luni, când a dirijat “Simfonia Nr. 5″ de Ceaikovski, cu aceeași orchestră, tot la Ateneu. De altfel, mi se pare că și Gergiev a imprimat Orchestrei Teatrului Mariinsky același tip de rigoare și eleganță în defavoarea “corazon”-ului rusesc, fermecător – e adevărat – dar nu mereu exact. Iar până la urmă Ceaikovski e mai întâi un mare romantic, și abia pe urmă “rus”.

Publicul, a fost, în orice caz, luat prin surprindere de “Francesca da Rimini”, stilul lui Badea s-a potrivit de minune cu muzica, la sfârșit aplauzele au explodat, de-a dreptul.

Trecem la “Rapsodia pe o temă de Paganini”, care a fost, pur și simplu, superbă. Ekaterina Mecetina, a fost un soi de reîncarnare a lui Rachmaninov pianistul, chiar dacă, în anumite momente, pianul părea acoperit de sunetul orchestrei (sau poate așa se auzea în locul unde eram eu). Mie mi se pare uneori că în pasajele acelea în care și pianul și orchetra trebuie să sune tare, ar trebui ca pianistul să folosească niște ciocane cu care să izbească în claviatură ca să se poată auzi distinct. Nu a contat, zic eu, prea mult, dacă țin seama că în pasajele lirice mi-au dat lacrimile de emoție. Pianista a avut clar succes și la public, ce scurte par momentele lor de glorie!

După pauză, așteptările au fost mari de la “Tablouri” și interpretarea a fost pe măsură. Mi-au plăcut toate, dar, mai ales de la “Limoges” încolo, până la sfărșit a fost chiar electrizant (bine, și muzica e… cum e – nu că ar fi fost ceva rău până atunci). Dar “Mare Poartă a Kievului” chiar a ieșit în evidență, a fost excepțională, s-a și bisat. “Promenadele”, așa cum trebuie, colorate (vesele, meditative, triste), “Bydlo” – superb, vizual ca un “Car cu boi” de-a lui Grigorescu, în fine, mă opresc aici ca să nu devin plictisitor cu laudele.

Concluzia e una de-a dreptul naționalistă. Așa mă simt mândru că sunt român. Atunci când prima orchestră simfonică a României cântă la fel de bine ca orice orchestră bună din Europa. Mă simt mult mai mândru când e elegantă pe notele lui Ceaikovski decât atunci când cântă prost și fără criterii de comparație Enescu.

De doi ani, de când a plecat Cristian Mandeal, ceva s-a schimbat mult în bine. De doi ani sunt mândru că sunt român, în acest fel.

Superb. Bravoooo!

http://despreopera.wordpress.com/2011/06/24/tablouri-dintr-o-expozitie/