fbpx

Blog

Nu cred în Dumnezeu și îmi pare foarte rău pentru asta

În 1937, într-un singur an, în Uniunea Sovietică au fost executați o jumătate de milion de oameni. În același an, populația Gulagului a atins un record de 15 milioane de deportați, o populație pe care România o atingea abia în 1948. Este anul în care epurările din partidul comunist condus de Stalin ajunge la apogeu, politica internă a URSS devine ceea ce a căpătat denumirea ulterioară de “terorism de stat”.

Printre enorm de multele victime, s-a aflat și mareșalul Mihail Tuhacevsky. Acesta, deși descendent al unei vechi familii de nobili, veteran al Primului Război Mondial (în care a căzut prizonier al germanilor reușind să evadeze la a 5 a tentativă), s-a alăturat bolșevicilor în războiul civil. Dacă Armata Roșie a fost înființată de Leon Troțky, Tuhacevsky este cel care făcut-o să arate ca o armată, modernizând-o prin industrializare militară, elaborând teorii militare folosite ulterior drept doctrină. În 1936 ajunsese atât de important încât Stalin îl vedea ca pe un ultim obstacol în calea obținerii autorității absolute în URSS. Arestat, torturat și judecat în secret, a fost executat la câteva ore după pronunțarea sentinței de către un anume Vasili Blohin. Nimeni altul decât cel care a organizat rece masacrul celor peste 7000 de ofițeri polonezi, în pădurea Katyn, în aprilie 1940.

Revenind la Tuhacevsky, unele lucruri nu se pot uita, așa se face că educația primită în familia sa nobiliară îi premitea să înțeleagă muzica și s-o cânte la pian, acasă, în compania prietenilor săi, unul dintre aceștia fiind Dmitri Șostakovici. Tânărul compozitor și pianist devine protejatul său, într-un context în care, după Revoluția din Octombrie (sau Noiembrie), emigraseră toți marii compozitori ruși ai secolului XX, Rahmaninov, Prokofiev (singurul care se va întoarce), Stravinsky. Tânărul Dmitri, un copil minune, ajunge speranța muzicii sovietice, adulat de autorități, care astfel puteau arăta lumii libere o muzică bună menită să abată atenția de la munții de cadavre produse de abatorul ideologic.Toutes proportions gardees, un fel de Nicolae Labiș…

În 1934 Șostakovici primea felicitările tuturor la premiera operei sale “Lady Macbeth din districtul Mtsensk”, Stalin și apropiații săi savurând grosier “pornofonia” scenelor de sex dintre Katerina și Serghei, personajele operei. Povestea chiaburului bătrân și încornorat, ucis de soția tânără și adulteră căpăta semnificația luptei de clasă, sporind prestigiul tânărului Dmitri. Doar doi ani mai târziu, în 1936, părăsirea lojei de către același Stalin, în timpul unei noi reprezentații a operei, sub privirea îngrozită a compozitorului, avea să declanșeze celebrul atac din “Pravda”, în care acuzația de formalism avea efecte cu mult mai dramatice decât o cronică de spectacol al vreunui ziarist indispus de muzica modernă. Dmitri pierde aproape totul, singura sa bucurie rămâne venirea pe lume a primului său copil, o fată, Galina.

Un adevărat teatru absurd. Compozitorul este silit să scrie la rândul său un denunț al lui Tuhacevsky, alături de alți apropiați de-ai mareșalului arestat. Singurul motiv pentru care acest denunț nu a devenit public a fost amănuntul că anchetatorul său a fost la rândul său arestat și executat, înainte de a-și termina misiunea.

Rembrandt – Întoarcerea fiului risipitor (detaliu)

Flashback 1937. Acesta este anul în care Șostakovici a compus și a prezentat publicului Simfonia a 5 a, considerată un fel de “Întoarcere a fiului risipitor” înapoi către “lumina” ideologiei comuniste. Este supremul său efort de a reintra în grațiile puterii. Își prezintă lucrarea colegilor, scrie articole explicative în presă în care arată că simfonia reprezintă lupta sa interioară, între concepțiile sale retrograde pe care reușește să le biruiască și să vadă în sfârșit marele adevăr, reprezentat de muzica triumfală a ultimei părți. Oficialii partidului, îl cred și reputația sa este restabilită. În sală, publicul înțelege altceva. Partea a treia a simfoniei, încărcată de un tragism la o scară uriașă, dominat de tremurul corzilor și a temei prohodului rusesc, nu este nimic altceva decât un imens recviem. Pe care lumea îl percepe ca atare și cei care și-au pierdut prietenii și rudele în holocaustul acelor ani plâng în tăcere.

Avantajul muzicii în fața literaturii este că prima nu necesită nici o traducere pentru a fi înțeleasă de oamenii din orice țară. Cum poate sta alături tema triumfului “fericirii” în comunism alături de plângerea morților cauzate de aceeași “fericire”, într-o singură lucrare ține de personalitatea dedublată a lui Șostakovici. Așa cum este privit diametral opus ca un simbol al realism socialismului tot așa este văzut drept un opozant al lui Stalin. Muzica lui este considerată genială de unii dirijori, de exemplu Leonard Bernstein, dar este privită drept Mahler de mâna a doua sau odioasă politic de către alții care refuză chiar s-o interpreteze, cum a fost cazul dirijorului finladez Esa-Pekka Salonen. Doar Dmitri compusese un marș pe teme finice care urma să celebreze o ipotetică intrare triumfală a aramtei sovietice în Helsinki ca rezultat al invaziei eșuate din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În fine, Șostakovici este același personaj care, ajuns într-o poziție de putere în lumea artistică, este capabil să semneze denunțul lui Saharov și în același timp să ajute pe absolut toată lumea care-i cerea ajutorul, cu o devoțiune mergând până la abnegație, chiar propriile lui cerințe fiind ignorate din cauza insistenței diligențelor sale în numele celor care-l solicitau.

Se poate vorbi de “rezistență prin cultură/muzică”? Nu știu. Se poate vorbi de colaboraționism, obediență, compromis? Nu chiar. Promovat intens și gălăgios de regimul sovietic, a fost subiectul a două epurări, căci după episodul din 1936-37 a mai urmat un nou auto dafe în în 1948. Aceleași lucrări ale sale erau, pe rând și mediatizate și interzise…

Această dualitate dureroasă ajunge să capete și o semnificație metafizică, atunci când, ateul comunist Șostakovici e întrebat dacă crede în Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: “Nu. Și îmi pare foarte rău pentru asta”.

Continuarea acestui articol, despre cum a fost concertul de la Ateneu cu Simfonia a 5 a de Șostakovici o găsiți aici, pe celălalt blog: Apocalipsa după Christian Badea

Autor: Despre Demnitate

Post a comment

Enable Notifications    OK No thanks