Blog

Capitolul II: 7 decembrie 1951 – 1960

Anii de început ai stagiunilor inaugurate de ziua lui Sant’Ambrogio țin de un mit. Acela al debutului, măririi și sfârșitului supremației Mariei Callas la Scala din Milano. Din aceste prime 10 premiere, marea soprană a cântat în mai mult de jumătate, în șase seri intrate în istoria operei, așa cum o cunoaștem noi astăzi. Sunt anii ei cei mai buni și între aceste seri de 7 decembrie au fost, bineînțeles, și alte spectacole în care a cântat și a trăit. În acești ani, Gluck, Cherubini, Rossini, Bellini, Donizetti, Verdi sau Puccini, dacă ar fi fost în viață, ar fi văzut cum creațiile lor i-ar fi putut uimi și pe ei. Opere ca Puritani, Norma, Lucia di Lammermoor, Iphigenie en Tauride, Anna Bolena, Medea ajunseseră la magazia de vechituri, prăfuite în uitarea în care le adusese verismul. Iar Callas le-a înviat și a arătat că aceste creații sunt nemuritoare. Că toate femeile acelea nebune, cum ar fi Elvira sau Lucia, nu sunt niște creații livrești și neverosimile, ci dimpotrivă, sunt cele mai umane, iar dramele care le spulberă mințile sunt cele mai autentice… Iar în ceea ce privește celelalte eroine, niciodată până atunci Violetta Valery nu fusese atât de vulnerabilă,  Leonora atât de tragică, Magdalena di Coigny atât de feminină,  sau Imogene atât de sfâșiată. Și nu am enumerat decât o parte din repertoriul ei de la teatrul milanez. Maria Callas a schimbat arta operei. Și imensul ei talent a produs o emulație enormă care a revoluționat direcția muzicală, regia, scenografia, toate decise s-o servească și să-i însoțească anii de triumf. Iar când ea a tăcut, lumea arăta deja altfel.

Să începem:

07.12.1951 – într-o vineri
Giuseppe Verdi: I VESPRI SICILIANI
Dirijor: Victor De Sabata, regia: Herbert Graf, scenografia: Nicola Benois.
Maria Callas (Elena), Mafalda Masini (Ninetta), Eugenio Conley (Arrigo), Luciano Della Pergola (Danieli), Enzo Mascherini (Guido di Monforte), Boris Christoff (Giovanni da Procida)

După debutul din Aida din aprilie, când a înlocuit-o pe Renata Tebaldi, Maria Callas inaugurează nu numai deschiderea stagiunii dar și domnia ei asupra Teatro alla Scala. Este pentru prima dată când evenimentul are loc pe 7 decembrie, de Sfântul Ambrozie. E o tradiție care se schimbă. O alta, care impunea ca prima operă din noul sezon să fie neapărat o creație a lui Verdi, rămâne respectată pentru încă 2 ani.

Boris Christoff, Maria Callas, Eugene Conley, Enzo Mascherin în I Vespri siciliani

Opera a fost cântată în limba italiană, versiunea originală fiind în franceză. A fost un triumf. Aplauzele din presa vremii sunt adresate lui de Sabata, corului și Mariei Callas, a cărei voce era consistentă în toate registrele. Nu au rămas înregistrate sunetele acelei seri, dar pe Ea o putem asculta pe un disc live de la Firenze din același an, mai devreme, în mai, dirijată de Erich Kleiber. După această stagiune, Maria nu va mai relua rolul niciodată…

07.12.1952 – a fost duminică Giuseppe
Verdi: MACBETH
Dirijor: Victor De Sabata, regia: Carl Ebert, scenografia: Nicola Benois.
Maria Callas (Lady Macbeth), Enzo Mascherini (Macbeth), Italo Tajo (Banquo), Gino Penno (Macduff), Luciano Della Pergola (Malcolm).

Din nou Callas (după un an de glorie, cu Gioconda, Armida, turneul din Mexic, Norma la Covent Garden) și de Sabata ianugurează stagiunea într-unul dintre spectacolele devenite legendă. Carl Ebert este regizorul care construise reputația festivalului de la Glyndebourne. Lady Macbeth nu mai fusese nicioadată cântată atât de tenebros, de frisonant, descompusă de demonii care o bântuie. Iar dirijorul a făcut în seara aceasta ceea ce avea să împingă spre perfecțiune în anul următor, în studio, cu Tosca lui Puccini: a făcut arhitectură, nu muzică, sunetele orchestrei au construit timp de două ore o atmosferă, nu numai un castel.

Maria Callas în Macbeth

De aici s-a păstrat înregistrarea audio, ca să nu pierdem vreodată din vedere ce înseamnă triumful absolut.

Macbeth, 1952

Notă: click-ul pe coperta CD-ului vă va duce către un magazin virtual (în general iTunes, care este disponibil în România) de unde puteți achiziționa și descărca înregistrarea sau puteți asculta secvențe audio din spectacol. Imaginea albumului poate să difere de cea din magazinul virtual.

07.12.1953 – o zi de luni
Alfredo Catalani: LA WALLY
Dirijor: Carlo Maria Giulini, regia: Tatiana Pavlova, scenografia: Nicola Benois.
Renata Tebaldi (Wally), Renata Scotto (Walter), Mario Del Monaco (Giuseppe Hagenbach), Giangiacomo Guelfi (Vincenzo Gellner).

Victor de Sabata, bolnav, este înlocuit de Carlo Maria Giulini care, deși criticat în această seară, va deveni foarte iubit aici. Renata Tebaldi, deja o mare vedetă încă de la istoricul concert al redeschiderii teatrului din 1946, nu a impresionat foarte tare criticii, cum de altfel n-a făcut-o nici del Monaco. Asta nu i-a împiedicat pe cei doi să înregistreze și în studio opera lui Catalani, azi mai puțin reprezentată, dar la vremea aceea încă celebră, până la punctul în care Arturo Toscanini, prezent în acea seară în lojă,  și-a botezat fiica Wally.

Renata Tebaldi în La Wally

Și din această noapte a rămas o înregistrare audio, un document rar al unei opere uitate…

La Wally, 1953

07.12.1954 – era marți
Gaspare Spontini: LA VESTALE
Dirijor: Antonino Votto, regia: Luchino Visconti, scenografia: Piero Zuffi
Maria Callas (Giulia), Ebe Stignani (Gran vestale), Franco Corelli (Licinio), Enzo Sordello (Cinna), Nicola Rossi-Lemeni (Sommo sacerdote), Nicola Zaccaria (capo-aruspice).

A fost seara în care s-a născut un nou mit, cel al cuplului Callas – Visconti. A fost anul cel mai nebun al Mariei, în care a cucerit lumea și anul celebrei sale cure de slăbire. Publicul înmărmurit de silueta vestalei se lasă cucerit și de muzică și de producția în sine, care-i va transporta în timp, în epoca antică. Este noaptea clasică a anilor 50, o referință a producției moderne de operă: rafinată, elegantă, elitistă, fermecătoare, perfect teatrală și cu multă muzică bună.

Maria Callas în La Vestale

Luchino Visconti, descendent al unei familii aristocratice vechi, stăpână peste Milano încă din vremea lui Simone Boccanegra (cel real, din secolul XIII), începe revoluția care a urmat pe scena operei mondiale, o revoluție care ne face astăzi să căutăm pe afișul oricărei premiere numele regizorului la fel de avid cum descoperim numele soliștilor. În acea seară de marți, scena conservatorului teatru milanez se prelungea cu o construcție pe care vestala pășea peste fosă. Este și momentul emoționant la extrem în care, din avalanșa de flori aruncate spre ea la sfârșitul spectacolului, Maria Callas culege o garoafă roșie pe care o oferă lui Toscanini, prezent în sală. Au rămas multe fotografii de atunci (cea de mai sus devenită iconică pentru Callas) și o înregistrare audio superbă…

La Vestale, 1954

07.12.1955 – în acea miercuri
Vincenzo Bellini: NORMA
Dirijor: Antonino Votto, regia: Margherita Wallmann, scenografia: Salvatore Fiume.
Maria Callas (Norma), Giulietta Simionato (Adalgisa), Mario Del Monaco (Pollione), Nicola Zaccaria (Oroveso).

Din nou Callas într-unul dintre rolurile care i-au definit cariera. A fost o premieră așteptată, cu președintele Italiei, Giovanni Gronchi, în lojă. În același an a fost și Traviata legendară a lui Visconti, cea în care își adusese mobilier de acasă ca să facă scenografia aristocratic autentică.  Nu a fost cea mai bună Normă a ei, dar una dintre cele mai frumoase “Casta diva”. Mario del Monaco a cântat în nota obișnuită a lui din epoca sa de glorie, azi dispărută, la fel și Simionato.

Giulietta Simionato și Maria Callas în Norma

Margherita Wallmann își face și ea simțită amprenta. Discul cu înregistrarea operei se găsește, bineînțeles. Se vorbește și de o versiune filmată a spectacolului, neconfirmată, probabil e doar o legendă.

Norma, 1955

07.12.1956 – în vinerea aceea
Giuseppe Verdi: AIDA
Dirijor: Antonino Votto, regia: Franco Enriquez, scenografia: Piero Zuffi.
Antonietta Stella (Aida), Giulietta Simionatto (Amneris), Giuseppe Di Stefano (Radamès), Giangiacomo Guelfi (Amonasro), Nicola Zaccaria (Ramfis).

Cu Aida, Scala se întoarce la tradiția grand opera. Noile tendințe în materie de producție operistică se fac simțite și într-adevăr deschiderea stagiunii se face în acest registru al noilor standarde de rafinament.

Giuseppe di Stefano în Aida

Este triumful lui Giuseppe di Stefano într-un rol în care nu a făcut carieră. Antonietta Stella la rândul ei cunoaște consacrarea în condițiile unei concurențe imposibile în epocă, e aproape un noroc. Vor urma zile glorioase pentru ea abia în decada următoare.

Aida, 1956

07.12.1957 – chiar sâmbătă
Giuseppe Verdi: UN BALLO IN MASCHERA
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Margherita Wallman, scenografia: Nicola Benois.
Maria Callas (Amelia), Giuseppe Di Stefano, Giulietta Simionato (Ulrica), Eugenia Ratti (Oscar), Ettore Bastianini (Renato).

Din nou președintele Gronghi este în sală pentru un succes așteptat, în ciuda bârfelor de la repetiții care sugerau probleme între Callas și di Stefano. Marea soprană venea după un sezon fabulos aici, cu La Sonnambula, Anna Bolena și Ifigenia in Taurida toate de neuitat.  Și de această dată  e un mare triumf. Capodopera lui Verdi este cântată incredibil de bine, va rămâne o seară memorabilă, conservată și pe disc, unul dintre discurile live din cariera Mariei Callas mai bune decât versiunea din studio, de unde nu lipsesc decât Bastianini, impecabil, înlocuit de Gobbi, și Gavazzeni, galvanic, substituit de Votto.

Maria Callas în Un ballo in maschera

Toată distribuția a cântat de parcă lumea urma să se sfârșească a doua zi, nu există nici o slăbiciune vocală, iar Maria a fost peste toți și peste toată Scala așezată cuminte la picioarele ei. O imagine devenită celebră, a Mariei purtând o haină cu hermină, ne va însoți mereu imaginația ascultând înregistrarea.

Un ballo in maschera, 1957

07.12.1958 – o duminică
Giacomo Puccini: TURANDOT
Dirijor: Antonino Votto, regia: Margherita Wallmann, scenografia: Nicola Benois.
Birgit Nilsson (Turandot), Giuseppe Di Stefano (Calaf), Rosanna Carteri (Liù), Giuseppe Modesti (Timur).

Centenarul nașterii lui Puccini a fost inevitabil omagiat de reprezentarea ultimei sale opere. În foaier se inaugurează și un bust al compozitorului. Iar Birgit Nilsson devine cea mai bună Turandot din toate timpurile, dominând cu autoritate rolul pentru mulți ani, rol n care debutează în această seară. A copleșit publicul cu siguranța cu care a controlat rolul de la un capăt la altul. Di Stefano își încearcă puterile cu rolul lui Calaf, nu e chiar cea mai potrivită muzică pentru el dar reușește să imagineze un prinț altfel decât obișnuiții rolului, așa cum numai el putea s-o facă.

Birgit Nilsson în Turandot

Birgit va înregistra și în studio opera, chiar de două ori (alături de Franco Corelli și Renata Scotto sub bagheta lui Francesco Molinari Pradelli, apoi cu Jussi Bjorling și Renata Tebaldi conduși de Erich Leinsdorf), discurile ei rămânând o referință.

Turandot, 1958

07.12.1959 – chiar luni
Giuseppe Verdi: OTELLO
Dirijor: Antonino Votto. Regia: Margherita Wallman, sceneografia: Nicola Benois.
Mario Del Monaco (Otello), Leonie Rysanek (Desdemona), Tito Gobbi (Jago), Piero De Palma (Cassio), Gabriella Carturan (Emilia).

Este rândul lui Mario del Monaco să fie vedeta deschderii stagiunii din 1959 în rolul pe care l-a cântat de cele mai multe ori în carieră, de atât de multe ori încât numărul exact al spectacolelor lui cu Otello nu se cunoaște, dar se spune că ar fi în jur de 900 (!). Într-o producție nouă, foarte apreciată, a Margheritei Wallmann, maurul absolut al anilor ’50-’60 a fost el însuși, aplaudat și adulat de toată lumea. Alături de Mario, Jago-ul lui Tito Gobbi, cel atât de plin de nuanțe, și frumusețea vocii Desdemonei a lui Leonye Rysanek au completat un spectacol foarte bun.

Tito Gobbi și Mario del Monaco în Otello

Nu știu nici o dovadă sonoră a acestei seri, n-am găsit. Dar există multe alte înregistrări ale tenorului italian în acest rol, printre care și două versiuni video (un film TV și un live de la Tokyo, tot cu Gobbi) și două discuri de studio (cu Alberto Erede și cu Herbert von Karajan dirijori). Și Leonye Rysanek împreună cu Gobbi vor revizita opera lui Verdi în studio, un an mai târziu, cu Jon Vickers, alternativa lirică a lui Otello într-un mare succes al RCA.

07.12.1960 – într-o miercuri
Gaetano Donizetti: POLIUTO
Dirijor: Antonino Votto, regia: Herbert Graf, scenografia: Nicola Benois.
Maria Callas (Paolina), Franco Corelli (Poliuto), Ettore Bastianini (Severo), Nicola Zaccaria (Callistene).

Ultima stagiune pentru Callas la Teatro alla Scala și singura operă pe care o va mai cânta aici în acest sezon. Ultimul rol pe care l-a adăugat repertoriului ei. Și din acest motiv, al unei imense nostalgii, seara aceasta a intrat în legendă. S-a vrut perfecțiunea, Visconti ar fi trebuit să semneze producția însă s-a retras în ultima clipă din cauza unor diferendumuri cu autoritățile pe care le acuza de cenzurarea altor creații ale sale din teatru și film. Astfel a ajuns Herbert Graf să regizeze spectacolul.

Maria Callas în Poliuto

Într-un auditoriu din care nu lipseau familia princiară de Monaco și nici Onassis, în care sala a fost împodobită cu ghirlande care au strâns peste 16 mii de garoafe, Antonino Votto a dirijat evenimentul anului. Poliuto este o operă rară, iar Maria Callas, Franco Corelli și Ettore Bastianini au făcut-o inabordabilă aproape, comparația oricăror alți artiști cu ei devine ridicolă. Au rămas multe fotografii și o înregistrare audio, esențială pentru orice fan al sopranei. Domnia ei asupra teatrului milanez se va încheia aici, dar influența va rămâne până în ziua de astăzi.

Poliuto, 1960

(va urma)

Autor: Despre Demnitate