fbpx

Filarmonica George Enescu

Superb „Wozzeck”, cu puțin public, la Enescu 2015

În ziua Premierei, Luni 14 Septembrie 2015, ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Corul şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, Dirijor: Leo Hussain
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Alban Berg – Wozzeck (operă în concert)
Solişti: Michael Volle – Wozzeck – bariton, Evelyn Herlitzius – Maria – soprană, Andrei Sebastian Bucur – fiul Mariei, Arnold Bezuyen – Căpitanul – tenor, Martin Winkler – Doctorul – bas, Marius Vlad Budoiu – Tambur major – tenor, Cosmin Ifrim – Andres – tenor, Maria Jinga – Margret – contra alto, Valentin Vasiliu – Primul ucenic – bas, Șerban Vasile – Al doilea ucenic – bariton, Cosmin Ifrim – Nebunul – tenor

Au trecut 90 de ani de la premiera mondială a lui Wozzeck de la Berlin, până când opera lui Alban Berg a avut premiera și în România. Inutil să insist, important este că s-a întâmplat această premieră în timpul vieții noastre.

Aseară a fost unul dintre cele mai bune concerte (chiar dacă de operă) de la acest Enescu 2015, pe care îl plasez, fără ezitări, alături de cel al lui Berliner Philharmoniker.

Sala Palatului a fost ceva mai goală decât la Elektra, prejudecățile legate de presupusul ermetism al muzicii din Wozzeck câștigând în fața curiozității. Ar fi simplu să dau vina pe provincialismul publicului din România și n-o voi face, pentru simplul motiv că publicul de operă din toată lumea este conservator. Și nici măcar acest conservatorism nu este de blamat, altfel nu s-ar mai juca deloc operele lui Mozart, cel mai vechi compozitor din repertoriul stabil al teatrelor lirice din toată lumea. Mai degrabă ar trebui arătată cu degetul lipsa de curaj a lumii muzicale românești, în general, de a prezenta această capodoperă la noi în țară. E suficient să ne reamintim că pâna și Œdipe a avut nevoie de peste două decenii, după premiera de la Paris, pentru a fi prezentat la București, postum.

Povestea lui Wozzeck e simplă, cum simple sunt mai toate subiectele inspirate de realitate. Franz Wozzeck este un simplu soldat, atât de sărac (în primul rând), încât nu-și permite nici măcar să o ia de soție pe Marie și este silit să accepte cele mai umilitoare expediente pentru a câștiga câțiva bănuți. E bărbier pentru căpitanul său și subiectul experimentelor medicale ale unui lunatic. Marie îl înșală cu un frumos tambur-major, a cărui fanfaronadă îi dă de gol și Wozzeck o ucide, apoi moare și el, înecat în lacul în care își aruncase arma crimei. În urma celor doi concubini rămâne un băiețel, inocent și tulburător de emoționant, călărind un căluț de lemn – hip-hop, hip-hop, hip-hop fiind singurele note și cuvinte pe care ni le spune, sfâșiindu-ne inimile.

Nu credeam, așa cum probabil mulți dintre cei prezenți la această premieră nu credeau nici ei, că voi putea fi emoționat de muzica lui Alban Berg din Wozzeck. Dar am fost mișcat, și sper că nu am fost singurul, de umanitatea acestei opere. Dacă Wozzeck și Marie ar fi fost nobili, atunci opera s-ar fi numit Otello. Dar Wozzeck și Marie sunt niște oameni obișnuiți și opera lui Alban Berg este mai aproape de noi, cei din România, mai mult decât credem. Pentru că nu este nici o diferență majoră între tragedia acestor oameni din Germania secolului XVIII și multele tragedii relatate ca fapt divers în presa românească. Ceea ce face ca articolul lui Alberto Savinio de acum jumătate de secol să fie și mai dureros. Imaginați-vă, pentru o clipă, un căpșunar român, cu educație precară și dezabuzat de sărăcie, ucigându-și din gelozie soția sau concubina. Am văzut de atâtea ori în ziare titlurile anunțând crima, flămânde de senzațional. E vreo diferență? Nu. Dimpotrivă, este un argument pentru actualitatea acestei muzici, pentru empatia subiectului cu realitatea foarte cunoscută de noi, în fine, un argument pentru care nu ar trebui să excludem la infinit această creație din repertoriul teatrelor de operă din România.

Muzica lui Wozzeck nu este nici pe departe atât de ermetică pe cât se crede. Dar e nevoie de un Leo Hussain care să se facă intermediarul lui Alban Berg pentru a-i discerne calitatea. Dirijorul britanic a reușit să dezvolte o chimie incredibilă în relație cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. Și ce inspirație că nu li s-a cerut să cânte vreo simfonie de Mahler, în care toate defectele unei orchestre, chiar și cele care nu sunt cronice,  se văd monstruos. Partitura lui Wozzeck e foarte grea, dar nu expune mari respirații orchestrale, ci doar multe detalii microscopice, de dimensiuni camerale. Scena taverenei, de exemplu, în care se aude doar un mic grup de instrumente, dublate de un acordeon (superb) și de o chitară, a fost emblematică. L-am văzut aseară pe Leo Hussain cum nu a lăsat din mână nici un detaliu, dirijând, chiar și printr-o arcuire de deget, ultimele inflexiuni ale unui solo de fagot. L-am văzut concentrat, între acte, până la levitație. Și i-am văzut pe toți, și cei din orchestră și cei din cor, conduși perfect, deciși să-și depășească limitele. Nu e prima dată. Au mai făcut-o și în Parsifal și e uluitor să descoperi afinitatea lor cu muzica de operă. O dovadă: crescendo-ul din finalul scenei asasinării Mariei, repetat, un crescendo ce părea că nu se mai termină. Aici s-a văzut poate cel mai clar arta lui Leo Hussain. Apoi toate solo-urile suflătorilor (ați remarcat orăcăitul broaștelor de pe marginea lacului?) sau bubuiturile dramatice ale percuției, atmosfera densă și irespirabilă a morții, construită de cvartetul de coarde, au completat o premieră națională care ar trebui să intre în istoria operei din România.

Forțele muzicale românești au fost completate de o distribuție de vis, deși, pe hârtie, înșiruirea de nume nu atrăgea prea mult atenția, pentru că nu au fost niște soliști obișnuiți cu repertoriul italian.

12032082_942395549137383_1746403956633656718_n

În primul rând, a fost acest Michael Volle, devorat de rol, uitând de multe ori că e un bariton, sfâșiat de angoasele lui. Un uriaș îngenuncheat de toate limitările lui (câți oameni din aceștia nu ați cunoscut? needucați, crezând în toate teoriile conspirației – frica de masoni sau de implozia pământului – tulburați, în fine, expuși căderii în abis). O voce impozantă, cu un timbru amplu și liric, sigur, dublat de un mare artist, foarte inteligent. Cum altfel, când vedeai și auzeai, de la un minut la altul, cum nebunia îl roade tot mai mult, până când îl răpune? Pe lângă el, toate carențele unui Valentin Vasiliu ieșeau și mai tare în evidență. Ce diferență! Apoi Evelyn Herlitzius, o Marie ideală, cu substanță vocală infinită, pe care n-o putea consuma nici un elan dramatic, nici o sensibilitate maternă și nici vreo exaltare religioasă (exemplară scena rugăciunii pentru ispășirea păcatelor). În țipetele rolului, nu foarte dese, se putea vedea de ce ea este Elektra acestor ani. Ca actorie a fost egala lui Volle: nu o interpretare, ci o încarnare.

Restul distribuției a fost strălucitoare: începând cu Arnold Bezuyen, căpitanul, cu un discurs muzical versatil, comic, la fel ca al lui Mime din Tetralogie (pe care, de altfel l-a și interpretat la București în 2013), continuând cu Martin Winkler, medicul truculent, pentru a sfârși cu Marius Vlad Budoiu, căruia, pentru o dată, toate slăbiciunile din rolurile wagneriene i-au servit de minune în rolul Tamburului-Major, fante de provincie, zgomotos și superficial, cu ingenuitatea lui Cosmin Ifrim în dublu rol (Andres și Nebunul) – un comprimario de clasă (anul acesta a făcut un Pong irezistibil în Turandot de la Bregenz), cu impetuozitatea bahică a ucenicului interpretat de Șerban Vasile (și el în block start-ul unei cariere internaționale după ce a fost Ford, în Falstaff de la Metropolitan) sau cu eficacitatea răutăcioasă a vocii Mariei Jinga (Margret).

12004110_942408759136062_5659071661841451632_n

Am lăsat la urmă corul de copii din final. Ideea de a-i pune să cânte în limba română a fost extraordinară, pentru că a conectat imediat publicul la drama de pe scenă. Dicția copiilor conduși de Voicu Popescu a fost de cristal. Iar Andrei Sebastian Bucur, băiețelul care l-a întruchipat pe copilul lui Wozzeck și al Mariei a reușit să miște o sală întreagă. Scena finală este foarte puternică în sine, dar vocea aceea micuță, limpede, de o muzicalitate uluitoare, a răzbătut prin uriașa sală, înșurubându-se în sufletele tuturor. Hip-hop, hip-hop, hip-hop…

Autor: DespreDemnitate

Galerie foto (c) Romeo Zaharia:

Read more

Artiştii Instrumentişti ai orchestrei Filarmonicii George Enescu sponsorizează Ziua Culturii !!!

ateneuAstăzi, 15 ianuarie 2014, Ministerul Culturii organizează, la Ateneul Român, de la ora 19,00, un concert extraordinar dedicat Zilei Culturii Naţionale. Programul serii cuprinde, între altele, lucrări de George Enescu, Tiberiu Olah,  Iosif Ivanovici şi Ciprian Porumbescu, ce vor fi interpretate de Orchestra Filarmonicii “George Enescu” dirijată de Horia Andreescu.

Solişti: artişti consacraţi dar şi tinere talente ale scenei muzicale româneşti, precum soprana Elena Moşuc, mezzo-soprana Roxana Constantinescu, violonistul Vlad Stănculeasa, violoncelistul Ştefan Cazacu, tenorul Teodor Ilincăi şi baritonul Şerban Vasile.

La evenimentul – care va fi transmis în exclusivitate de Radio Romania Cultural – sunt invitați să participe personalități culturale, membri ai Academiei Române, membri ai Guvernului României, ai comisiilor de cultură din Senat şi Camera Deputaților, reprezentanți ai corpului diplomatic acreditat la București, directori ai instituțiilor de cultură.

Celebrarea Culturii Naționale, la data de 15 ianuarie, a fost instituită prin lege în anul 2010 și marchează, în 2014, 164 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

În acest an sponsori ai acestui eveniment sunt Artiştii Instrumentişti ai orchestrei Filarmonicii George Enescu.

În condiţiile în care Filarmonica George Enescu împreuna cu Ministerul Culturii au o datorie de rambursat în cuantum de 20 de milioane de lei către Artiştii Filarmonicii George Enescu prin Hotarari Judecatoresti irevocabile, Artiştii au hotărât să susţină gratuit acest concert care are o importanţa majoră pentru cultura Românească, astfel suplinind lipsa de fonduri cu care se confruntâ Ministerul Culturii şi managementul inexistent al conducerii Filarmonicii George Enescu.

Read more

Emoția zilei: În amurg

Joi, 9 ianuarie 2014, la Ateneul Român – Concert de Anul Nou
Richard Strauss – Suita Cavalerul rozelor
Richard Strauss – Ultimele patru cântece
Johann Strauss – Uvertura operetei „Liliacul”, Aria Adelei “Mein Herr Marquis” din opereta „Liliacul”, Polka „La vânătoare”, Uvertura operetei „Voievodul ţiganilor”, Valsul „Voci de primăvară”
Jin Wang – New Year’s Waltz
Johann Strauss – Valsul Dunărea albastră”
Irina Iordăchescu (soprană), Jin Wang (dirijor), Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Programul primului concert din 2014 al Filarmonicii George Enescu a ținut de o aparentă logică: valsuri și muzică lejeră à la Neujahre Konzert, alături de inaugurarea anului Richard Strauss (se împlinesc 150 de ani de la nașterea compozitorului). Încercând să împace și capra și varza, alăturarea ultimelor patru lieduri (impregnate de subtilitate, filosofie și de o emoție foarte personală) de valsurile ușuratice ale lui Johann Strauss (și asta chiar pe fondul unui conflict între orchestră și management) nu a făcut decât să creeze un afiș incomprehensibil. Publicul a umplut sala (pentru valsuri), dar liedurile au plictisit probabil pe mulți dintre amatorii de operetă. Așa cum, pentru cei (foarte puțini) care veniseră să asculte liedurile, partea a doua era aproape inacceptabilă. Ca să nu creez nici un fel de așteptări greșite cititorilor, voi spune încă de aici că am plecat la pauză. Dar nu pentru că ar fi fost un concert ratat. Dimpotrivă!

Richard Strauss a fost unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX și geniul său a fost răsplătit material, el nu se înscrie, în nici un caz, în clișeul artistului recunoscut abia postum, după o viață chinuită și plină de greutăți. Spre sfârșitul vieții, creația sa a fost catalizată de drama războiului dar și de drama sa personală, aceea a unei relații pline de ambiguitate cu regimul nazist: o colaborare rușinoasă pentru maniheiștii grăbiți, o situație fără ieșire pentru empaticii apolitici (nora lui Strauss era evreică și opoziția compozitorului față de Hitler ar fi putut avea urmări tragice în familie). În 1948, împăcat cu gândul că sfârșitul e aproape, dar conștient și de faptul că lumea din care făcea parte a dispărut, Strauss scrie o ultimă compoziție, patru cântece a căror temă centrală este moartea. Liedurile sunt acompaniate de orchestră, nu de pian, și sunt scrise pentru vocea de soprană (în minte a avut-o pe Kirsten Flagstad, care le-a și interpretat pentru prima dată, după moartea compozitorului). Nu este o muzică foarte accesibilă, deși pentru ascultătorul neavizat amestecul de tristețe dar și de seninătate cu care bătrânul își scrutează amurgul este evident. Într-un fel, semnificația acestei ultime lucrări este pentru compozitorul german aceeași ca a Requiem-ului de Mozart sau a lui Stabat mater de Pergolesi. Dar ceea ce lipsește este melodrama, romantismul, patetismul, pe scurt, tocmai teatrul, care i-a fost atât de drag lui Strauss, înlocuite de o contemplație serenă, de o acceptare a sfârșitului despre care sunt lăsați să vorbească spectatorii, cu toții puși în postura de comentatori postumi ai acestui final, constrânși să nu poată rosti decât un epitaf elogios. Și poate că din acest motiv, înregistrările cele mai bune (care abundă, ca nicăieri în altă parte) să fie tocmai cele în care soprana (și le-au cântat aceste cântece toate sopranele mari) își reține orice afectare provenită din muzica de operă și doar recită cântând o amintire sinceră pentru un tată sau pentru un bunic plecat sau doar aflat aproape de sfârșit. Dar în același timp, Strauss pune în aceste cântece o senzualitate inimaginabilă, dar una superioară, în care doar frumusețea vocii de femeie este cea care mângâie, mai tandru decât orice sărut.

Concertul de la Ateneu a început cu o suită orchestrală cu muzica din opera Der Rosenkavalier, despre care nu vreau să comentez prea mult, în afară de faptul că am remarcat înclinația lui Jin Wang mai degrabă spre respirația frivolă a valsului decât spre delicatețea muzicii din operă. Un fel de preambul al programului de după pauză, probabil.

irina-iordachescu

Irina Iordachescu – (c) Romeo Zaharia

Apoi, Irina Iordăchescu a început să cânte Frühling, un pic nesigur în registrul grav. Soprana a acuzat o răceală care a chinuit-o în ultimele zile, fiind la un pas de forfeit. S-a descurcat însă cu bine apoi, până la finalul liedului. September însă, a fost cu totul altceva. Mi s-a părut, senzația neputând să dispară până la sfârșit, că Irina Iordăchescu a luat aceste lieduri ca pe ceva personal. Vocalizele din Der Sommer schauert și apoi din Sommer lächelt erstaunt und matt au împins vocea până la limitele ei, consumând-o, dar cu o emoție infinită. Pur și simplu al doilea lied a fost superb. Beim Schlafengehen, care urma, nu avea decât să ducă și mai departe această interpretare foarte plină de suflet. Iar Jin Wang a însoțit-o. Solo-ul de vioară a fost discret, dar nici nu putea fi altfel, ar fi stricat totul, pentru că ultima strofă a fost cântată doborâtor. Până unde se va ajunge atunci la Im Abendrot? Ei bine, până la transcendental. Irina Iordăchescu și-a învins aici orice slăbiciune, ca și cum n-ar fi existat niciuna, niciodată, și a livrat o interpretare atât de vibrantă, încât trilul ciocârliilor, din partitura orchestrală, care însoțește celebrele versuriZwei Lerchen nur noch steigen/ nachträumend in den Duft, a căpătat deodată puterea de a emoționa el singur un spectator adus deja la limita în care muzica a ajuns să-i declanșeze cele mai personale nostalgii. Am rămas efectiv privind în gol, după ce versurile lui Joseph von Eichendorff s-au terminat și lunga coda orchestrală relua tema morții și a transfigurării, și apoi am văzut cu ochii minții, nu mint pe nimeni, două suflete urcând spre cer, înlănțuite, ca două ciocârlii, cred că erau bunicii mei… Iar când am început să-mi revin, privind spre scenă, am văzut-o pe Irina plângând și ea…

Așa că m-am căznit să traduc acest ultim cântec, după versiunile din limba germană (pe care n-o stăpânesc), engleză și franceză. Versurile sunt mai jos. Muzica? N-o să pun nici un link. Mergeți la Ateneu s-o ascultați și mâine. Sau dacă nu, în martie, la Sala Radio, unde Irina Iordăchescu o va cânta din nou.

La amurg
Prin bucurie și tristețe
Am mers ținându-ne de mână.
Și-acum, ne odihnim senin
Ajunși la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde,
Cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalță
Visând, în aerul înmiresmat.
Vino și lasă-le să zboare,
Acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru,
Însingurării să-i fugim!
O, vastă și tăcută pace,
Atât de-adâncă-n asfințit!
Drumul cât ne-a istovit –
Poate că-nseamnă… moartea?
Read more

Salvarea Casei George Enescu din Mihaileni

Din istoria unei case uitate

Autor: Raluca Ştirbăţ – președinta Societăţii Internaţionale George Enescu din Viena
Undeva, în Moldova de Nord, pe un deal din susul apei Siretului, o casă a lui George Enescu stă să se dărâme. Trista privelişte ce se înfăţişează călătorului are la origine un conglomerat de cauze, multe dintre ele fiind ilustrative pentru cunoaşterea incompletă a biografiei compozitorului român.
Schimbarea de decor din 1945, generozitatea lui Enescu, imposibilitatea acestuia de a-şi mai revendica sau măcar îngrijicasa, cauzată de plecarea lui definitivă din ţară în 1946 şi de faptul că a fost silit să renunţe la toate proprietăţile sale, înstrăinarea ei tacită şi tratamentul de care s-a bucurat din partea actualilor posesori de la Mihăileni, îmbinate cu aspectele biografice mai puţin luate în considerare şi având conotaţii de ordin psihologic (divorţul soţilor Enescu) – toate acestea au făcut ca nu doar peste o casă, ci peste o întreagă epocă şi un capitol de decenii al existenţei lui Enescu să se aştearnă un văl de uitare şi de nepăsare.
Placa memorială din marmură albă a dispărut fără urmă de pe zidurile casei după 1989 (valoarea şi istoria ei fiind, în prezent, o piedică pentru cei care vor să o radă de pe faţa pământului), iar mărul din curte, sub care Enescu zăbovea îndelung, şi din care – de fiecare dată, înainte de plecare – „fura” mere pentru drum, a fost tăiat.
Construită de străbunii lui Enescu după mamă, casa din Târgul Mihăilenilor este în sine un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipul de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX, aflată şi ea tot mai mult pe cale de dispariţie.

George Enescu, proprietarul casei de la Mihăileni

Au existat și voci care au afirmat recent că gospodăria de la Mihăileni nu ar fi fost proprietatea lui Enescu. Realitatea este cu totul alta, aşa cum o atestă, în 1932, publicaţia „Moldova Literară” a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni. Informaţia, în mod inexplicabil neglijată, a fost confirmată de curând de un document enescian inedit, pus la dispoziţie nouă în scopul salvării casei şi al introducerii ei pe lista monumentelor de patrimoniu de către domnul dr. Ştefan Botez, nepotul după verişoară al lui George Enescu; bunica domnului Botez a fost Eugenia Dimitriu (născută Partenie), fiica Profirei Partenie, născută Enescu (sora lui Costache Enescu, tatăl compozitorului).

Acest document, pe care l-am publicat în săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură”, nr. 396 din 20 aprilie 2013, confirmă nu doar dreptul de proprietate al lui George Enescu asupra casei din Mihăileni, dar, mai mult, obligă, la aproape un veac de la data aşternerii lui pe hârtie, la salvarea şi restaurarea urgentă a acesteia, aşa cum o impun respectul şi pietatea datorate memoriei marelui compozitor român:


„Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verişoarei mele Eugenia Dimitriu născută Partenie la dispoziţie pe timp nelimitat, atât cât ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinând socoteală de vechime.

George Enescu, Dorohoi, în 28 august/10 septembrie, 1918”
 

Mihăilenii familiei lui Enescu,
un centru muzical ad-hoc

De casa lui Enescu de la Mihăileni se leagă o întreagă istorie, atât pe linia maternă, cât şi pe cea paternă, a rudelor sale, pe care o vom depăna aici cu ajutorul surselor aflate până în acest moment la dispoziţia noastră. Din motive greu de înţeles, enescologia românească s-a aplecat, până în prezent, mult prea puţin asupra familiei mamei compozitorului, deși din neamul Cosmovicilor s-au ridicat oameni de mare valoare și renume, care au contribuit decisiv la dezvoltarea culturii și știinţelor în România. De asemenea, strânsele legături de rudenie și prietenie dintre aceste personalităţi marcante și George Enescu au rămas, în marea majoritate a cazurilor și într-un mod cel puţin ciudat, într-un soi de penumbră.
Străbunicul compozitorului, Costache (după alte surse Emilian), fiul lui Costake Cozma Nestor (sau Nistor, care încă trăia pe la 1800), cel care şi-a schimbat numele în Cosmovici (Cozmovici), a fost un compozitor de muzică psaltică şi lucrări corale, care studiase la Viena și ale cărui manuscrise s-ar fi păstrat în Biblioteca Catedralei din Cernăuţi. Potrivit informaţiilor moștenite prin tradiţia familiei și transmise de Maria Cosmovici fiului său George Enescu, acesta îmbrăcase mai apoi „haina ecleziastică, trecuse în Moldova, ctitorind casa familiei din Mihăileni”. Vărul primar al lui Enescu, compozitorul Alexandru Cosmovici, oferă și alte detalii preţioase despre acest străbun de vază, despre care se ştiu încă prea puţine: „zis episcopul de Rădăuţi”, el „primise de la austrieci, ca blazon de familie obligatoriu, trei cornuri de vânătoare dispuse în treflă”.
Costache (Emilian) a avut trei băieţi: Ioan, Constantin şi Gheorghe. Preotul Ioan Cosmovici (m. 25 august 1878, bunicul după mamă al lui Enescu) avea să se răspopească mai târziu, deşi pe crucea mormântului de la Mihăileni (unde odihneşte alături de fiica Maria şi soţia Zenovia Vogoride, descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova) este trecut ca „Iconomu” – rang onorific acordat preoţilor sachelari cu o activitate bisericească remarcabilă şi merite deosebite, ei având ca semne distinctive în vestimentaţie brâul roşu şi bederniţa. Ioan a avut, la rândul său, trei copii: Maria (n. 1839 sau 1851 – dată încă neclarificată –, mama lui George Enescu, care creşte şi se stinge din viaţă la Mihăileni, la 17 februarie/2 martie 1909), Elena (m. 1872) și Leon (renumitul biolog Dr. Leon Cosmovici, n. 1857 la Sasca Mare, Suceava – m. 1921 la Iași, cu studii primare la Iași, apoi licenţă și doctorat la Sorbona, eminent profesor al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, fondatorul învăţământului de fiziologie animală din România, tatăl pictorului Jean Cosmovici și al compozitorului Alexandru Cosmovici).
Personalitate interesantă, ce-ar merita o mai atentă privire din partea exegeţilor enescieni, preotul Ioan Cosmovici cânta la pian şi la chitară (lucru rar în acele vremuri), aducând în casa de la Mihăileni chiar un pian în toată regula. Acest instrument va fi acelaşi pe care, ceva mai târziu, mâinile micului Enescu vor căuta înfrigurate miracolul polifoniei şi al împletirii armoniilor. Mai mult, vărul lui Enescu, Alexandru, spune că „înainte de a avea o vioară în mână, mama sa îi aşternuse degeţelele pe clape, la o vârstă fragedă”, iar Romeo Drăghici susţine că acesta este „pianul vechi al familiei Vogoride pe care învăţase să cânte, în copilărie, Maria Enescu” şi care, mai târziu, va fi adus de la Mihăileni „într-un car cu paie şi acoperit cu ţoluri”, spre marea bucurie a copilului Enescu.
Ioan Cosmovici a transmis pasiunea şi preocuparea pentru muzică şi fiicei sale Maria, care a primit o educaţie aleasă, cu studii liceale făcute la Cernăuţi, cultivându-i astfel firea extrem de muzicală, căci vocea frumoasă şi-o acompania singură la pian ori chitară. Tatăl şi fiica vor lua în casă lecţii de muzică de la profesori de seamă din Cernăuţi, „tocmiţi” special pentru asta, Ioan devenind un adevărat virtuoz pianist şi un excepţional acompaniator.
Semnalăm – pentru prima oară – o eroare de transcriere, aparţinând lui Bernard Gavoty, din cele 20 de Convorbiri radiofonice cu maestrul (Entretiens avec Georges Enesco, difuzate la Radiodifuziunea Naţională Franceză în 1951 și 1953), care s-a strecurat și a fost preluată ca atare în toate ediţiile volumului Les Souvenirs de Georges Enesco și, implicit, în toate traducerile și scrierile dedicate ulterior compozitorului, care o citează. Enescu spune clar că „mama mea era, ca și tatăl meu, fiica unui preot ortodox” și nu nepoata („ma mère était, comme mon père, la fille d’un prêtre orthodoxe“). Faptul că Enescu ar fi omis o generaţie (și părinţii, și bunicii lui fiind preoţi) ar fi fost, în mod evident, lipsit de orice logică.
Merită subliniată aici componenta nu doar nativ-muzicală, dar şi extrem de cultivată a ramurii materne a familiei lui Enescu, prin preocupările pentru muzica cultă ea depăşind cu mult stadiul unor simpli iubitori-amatori. Este ceea ce o deosebeşte de strămoşii pe linie paternă, la care înclinaţiile muzicale s-au manifestat cu precădere în zona cântării bisericeşti, și asta într-un mod cu totul excepţional: străbunicul compozitorului, Enea Galin (al cărui nume de botez va deveni Enescu), a fost dascăl şi un renumit cântăreţ de strană din Siminicea, adus anume de domnitorul Alexandru Moruzi pentru a sluji în biserica de la Zvoriştea, în (pe atunci) judeţul Dorohoi. Se povestea că oamenii străbăteau distanţe de zeci de kilometri ca să-l asculte. La fel, bunicul lui Enescu dinspre tată, preotul Gheorghe, avea o minunată voce de tenor, cu „viers îngeresc”, rămasă vestită prin părţile locului, de veneau toţi musafirii şi neamurile Moruzeștilor la slujbele lui. Însuși George Enescu avea să povestească peste ani trăirea vecină cu transa de care avusese parte în copilărie la slujba bunicului și care avea să-l marcheze profund – emoţional și muzical: „Eram atât de transportat, încât mă credeam singur lângă altar… O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ţine minte toată viaţa!“. Fiul său Costache, tatăl compozitorului, a moştenit de la preotul Gheorghe admirabila voce de tenor, dar, renunţând la drumul preoţiei și devenind învăţător, avea să înveţe să cânte şi la vioară, a fost dirijor de cor şi dădea adevărate concerte în casă împreună cu soţia sa – el la vioară, iar ea acompaniindu-l la pian ori chitară.
La rândul lui, Enescu a fost hărăzit – pe lângă „prea multele” sale daruri – şi cu o voce cu totul ieşită din comun, fiind asemuit de contemporani cu Şaliapin. Fragmentul din Convorbirile cu Gavoty, în care Enescu redă celebra scenă a Sfinxului din Œdipe, stă mărturie pentru glasul excepţional al maestrului (şi, totodată, pentru filonul de inspiraţie bizantină ce străbate ca un fir roşu capodopera enesciană). Este cunoscut că la reprezentaţia actului III din Siegfried de Wagner, din 1937, de la Bucureşti, din cauza îmbolnăvirii basului şi a absenţei acestuia la repetiţii, Enescu a preluat cu dezinvoltură rolul lui Wotan, oferind de la pupitrul dirijoral o versiune interpretativă care a uluit – prin precizia şi volumul vocii – deopotrivă publicul şi artiştii aflaţi pe scenă.
Revenind însă la rudele-muzicieni din partea mamei, a căror istorie este legată de casa de la Mihăileni, trebuie remarcat unchiul George Cosmovici (n. 1859 la Sasca Mare, Suceava – m. 1927 la Paris), văr primar al mamei lui Enescu, compozitor de succes în epocă, cu studii muzicale la Dresda şi o creaţie componistică bogată: muzică instrumentală, de cameră şi vocală (numeroase lieduri, dintre care multe pe versurile Reginei-poete Carmen Sylva, cu care avea o relaţie apropiată), dar şi opere – reprezentate în teatre lirice europene de prim rang. Merită amintite Fântâna Blanduziei (cu premiera în 1910, la Bucureşti) și mai ales Mărioara (1902), operă în trei acte pe un libret de Carmen Sylva, cu o reducţie pentru pian aparţinând chiar lui George Enescu, pusă în scenă prima dată în 1905 la Neues Deutsches Theater din Praga, care va avea parte şi de o premieră vieneză încununată de succes la Volksoper în 1914 şi chiar de tipărire. Alexandru Cosmovici spune că la această premieră au mers şi membri ai familiei, iar Enescu, venit la Viena special pentru a fi alături, nu a mai putut rămâne la spectacol, fiind nevoit să se întoarcă la Paris pentru a onora alte angajamente. Deși în România opera nu a avut parte de o reprezentaţie nici până în ziua de astăzi, Mărioara avea să figureze în repertoriul teatrelor din Nürnberg (1906), Leipzig (până în 1943), Cernăuţi și Lvov.
Continuând tradiţia, fiica lui George Cosmovici, Maria (Mariana sau Mărioara), pianistă de mare talent, a studiat compoziţia la Paris cu Gabriel Fauré şi André Gédalge (în clasa căruia o introdusese chiar Enescu), dar a pierit în floarea vârstei (în mai 1909), după ce abia absolvise în mod strălucit Conservatorul din Paris. Nu este de uitat nici verişoara Matilda („Matilduţa”, 1887-1916), sora lui Alexandru Cosmovici (din prima căsătorie a tatălui său Leon cu Adèle Blancfort), tot pianistă, care, sfătuită de Enescu, a studiat pianul la Viena, iar mai târziu, în 1906, a devenit soţia compozitorului Alexandru Zirra. 
Interesantă ne apare şi mătuşa (prin alianţă) Eufrosina Aronovici, o austriacă ce absolvise pianul la Conservatorul din Viena şi care a jucat un rol important într-un moment decisiv al educaţiei şi destinului micului Jorj: datorită intervenţiei ei şi a recomandării lui Caudella, Enescu a obţinut acea dispensă de vârstă pentru a putea fi admis la cursurile Conservatorului vienez la doar 7 ani (la 5 octombrie 1888), vârsta minimă fiind de 10 ani (amintim aici că, până la George Enescu, la Viena se mai făcuse o singură excepţie de la această regulă, doar în cazul altui copil-minune, a vienezului Fritz Kreisler, cel care va deveni peste ani, la Paris, un preţios coleg şi prieten al compozitorului român). 
Şi, în sfârşit (dar nu la urmă), este de amintit compozitorul şi muzicologul Alexandru Cosmovici (n. 1901 la Iași – m. 1995 la București), vărul primar al lui Enescu (fiul lui Leon, fratele Mariei Enescu), cu studii la conservatoarele din Iaşi (cu Alexandru Zirra), Milano (cu Carlo Gatti) şi Paris (la École Normale de Musique, cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger), autorul cărţii care limpezeşte şi corectează atâtea aspecte neclare ale biografiei enesciene sau chiar schimbă radical viziunea asupra altora, adesea eronat prezentate. (Să-l menţionăm aici și pe fiul acestuia, Andrei Cosmovici, 1927-2013, reputatul profesor de psihologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.) Se impune ca – într-o nouă Monografie enesciană ce se cere urgent scrisă – informaţiile pe care le oferă volumul lui Alexandru Cosmovici, multe inedite şi prea multe într-un mod inexplicabil ignorate, să ocupe un loc de frunte. 
 
Traumele mai puţin ştiute
ale familiei Enescu
George este al optulea copil al Eneştilor, după un lung şi inimaginabil şir de drame trăite de părinţii săi: Maria a pierdut patru sarcini, alţi doi copii au murit de mici, iar ceilalţi cinci, mai mărişori (între care un băieţel Emil, mort la 6 ani, care se arăta a fi un adevărat geniu matematic, şi o fetiţă Veronica, moartă la 8 ani, cu mare talent la pictură) au fost cu toţii seceraţi de cumplita epidemie de angină difterică, izbucnită în iarna Războiului de Independenţă (1877-1878).
Şi cum nenorocirile nu vin niciodată singure, același an 1878 a mai adus în familia Cosmovici-Enescu un alt eveniment atât de tragic încât pare de necrezut (episod trecut – din motive de neînţeles – cu totul neobservat în scrierile dedicate biografiei compozitorului, deşi el este relatat în detaliu de George Enescu, citat de vărul său Alexandru Cosmovici). Cu ocazia ctitoriei unui monument în memoria ostaşilor români căzuţi în Războiul de Independenţă, ctitorie la care membrii familiei Cosmovici au avut contribuţia cea mai importantă, masa dată în cinstea „târnosirii bisericii” a provocat moartea prin otrăvire – ciuperci, fosfor sau otravă (?!) – a majorităţii celor care au participat la ea. Aşa au pierit în chip năpraznic bunicii lui Enescu, Ioan şi Zenovia Cosmovici, precum şi unchiul său Constantin cu soţia sa Eufrosina, înainte să împlinească vârsta de cincizeci de ani – după cum îi povestea îndurerat Enescu vărului său. Bunicii au fost îngropaţi la Mihăileni, unde odihnesc până în ziua de astăzi, alături de fiica lor Maria, în mormântul pe care cu greu îl descoperi, înecat în iarba deasă şi înaltă a uitării. La auzul veştii, Maria Enescu a avut o cădere cumplită, urmată de o nouă pierdere de sarcină avansată cu repercusiuni grave.
Cumplita imagine descrisă de mama sa avea să-l urmărească pe Enescu decenii la rând, frământările sale întrupându-se peste ani în sfâșietoarele lamentoso-uri din scena cortegiului funerar al actului III din Œdipe, după cum o mărturisea chiar el vărului Alexandru: „Îmi imaginam o hecatombă: tânguirile familiilor ce întovărășesc convoiul ciumaţilor! Mă gândeam cât trebuie să se fi chinuit atunci bătrânii noștri, în acele zile de pomină!”
 
Născut în cămeșa norocului
Părăsind Vornicenii, sat unde Costache Enescu fusese învăţător şi peste care se abătuse cumplita epidemie de difterie, şi lăsând în urmă ţintirimul plin de crucile micuţilor, soţii Enescu se vor muta la Liveni, într-o proprietate cumpărată pentru ei de la familia Vârnav de către unchiul Gheorghe şi mătuşa Eufrosina Cosmovici din Corlăteni, oameni înstăriţi care o iubeau pe Maria ca pe propria lor fiică (ei neavând copii). O căsuţă cu grădină şi livadă frumoasă, retrasă (atunci, ca şi acum), unde peste trei ani de zile, la ceasurile opt ale unei seri de august, aproape nesperat, avea să vină pe lume odorul „farmacat din scăldătoare, trezit în cămeşa norocului”, ce va lumina vieţile atât de încercate ale părinţilor săi. Se împlinea o profeţie…
George Enescu (în actul de naştere Gheorghe, aşa cum se va iscăli, de altfel, deseori) s-a născut, aşadar, în cătunul Liveni-Vârnav, comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi (astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), la 7 august/19 august 1881. În căsuţa din capul satului, Jorjac şi-a petrecut prima copilărie, iar ecourile muzicale ale celor dintâi amintiri ni le va dărui, peste decenii, în geniala suită pentru vioară şi pian Impressions d’Enfance op. 28, compusă la maturitate, în 1938, şi dedicată memoriei lui Eduard Caudella. Peste trei ani, prin 1884, Costache Enescu a luat în arendă proprietăţi ale Aşezământului Institutului Nicolae Sofian din Botoşani, familia mutându-se, în consecinţă, în conacul spaţios şi impunător din satul vecin, de la Cracalia.
Naşterea lui Jorjac le-a adus soţilor Enescu – ne-o spune chiar el în Amintiri – „mai multă spaimă decât bucurie” şi înţelegem de ce va fi, tot după propriile-i mărturisiri, înconjurat de o grijă dusă până la extrem, într-un „climat de vigilenţă înspăimântată” şi o dragoste ca o „căldură de seră, sufocantă şi pasionată”. Nu e de mirare că genialul copil va „creşte prea repede”, iar cheia hipersensibilităţii bărbatului de mai târziu – „un fel de jupuit de viu” („écorché vif“) – o găsim, fără îndoială, în anii copilăriei sale. 
Închis ca într-o colivie (piuitul trist şi singuratic din Oiseau en cage al Impresiilor din copilărie – de fapt, nimeni altul decât Jorjac – înduioşează până la lacrimi), Enescu nu avea colegi de joacă şi orice contact cu persoane străine îi era cu desăvârşire interzis, căci teama părinţilor faţă de o eventuală contaminare era prea mare. Singurele tovarăşe ale copilului erau muzica şi pictura… Şi totuşi, în ciuda clopotului de sticlă sub care era apărat de „boale şi diochi”, copilăria lui Enescu a avut pentru el parfumul de basm rupt dintr-un colţ de rai, în mijlocul naturii şi al „câmpiei moldave, al lanurilor de orz şi porumb, cu fâşiile de codru bătrân, fără vreo fărâmă de lumină la orizont, cu satele vechi zărindu-se printre mesteceni şi sălcii, […] cu biserica frumoasă cu icoane aurite, tremurând vii prin fumul de tămâie. […] Da, aşa arată ţara mea şi tot aşa imaginea pe care am luat-o pretutindeni cu mine”.
„Mais si c’était un piège du Dieu…?“ (Œdipe, actul II)
Anul 1888 a fost unul de răscruce, căci destinul, cu bune şi rele, lucrează pentru micul Enescu, iar drumul său avea să ia o cotitură decisivă. Starea sănătăţii Mariei Enescu dădea semne de îngrijorare, iar familia a venit la Iaşi pentru un control medical aranjat de Dr. Leon Cosmovici (fratele Mariei şi tatăl compozitorului Alexandru Cosmovici) cu colegi ai acestuia de la Facultatea ieşeană de medicină. Li s-a recomandat urgent extirparea radicală a tumorii maligne la Viena, unde se practica deja cu succes operaţia sub anestezie. Această nouă lovitură a sorţii şi zvonul unei alte epidemii de difterie ce ameninţa Moldova, precum şi o anumită răceală tot mai accentuată dintre soţii Enescu au coincis în timp cu sfatul lui Eduard Caudella de a-l trimite pe copil la studii la Viena. Deşi Costache Enescu a făcut în toamna lui 1888 drumul până în capitala Imperiului pentru a-i instala pe copil şi pe mamă într-o pensiune din Apfelgasse nr. 6 (aflată la doar două străduţe de locuinţa lui Brahms), soţii au hotărât ca doar Maria să rămână cu cel mic (Costache fiind, desigur, nevoit să se întoarcă în ţară şi pentru treburile de la moşii). Era, în acelaşi timp, şi o formulă discretă şi elegantă a separării celor doi.
În urma operaţiei de la Viena, viaţa Mariei Enescu a fost salvată şi prelungită cu 21 de ani, ceea ce pentru acele vremuri – și nu numai – era o adevărată minune. Ea nu a rămas, însă, nici un an în capitala Imperiului, neputând să se adapteze climei şi vânturilor Vindobonei. 
 
De la „Jorjîcă”  la Georges-Jacques…
George avea să rămână la Viena în grija minunatei Mademoiselle Lydie Cèdre – guvernanta franceză cu un rol atât de important în formarea lui Enescu, femeie admirabilă, caldă şi extrem de educată, care, conştientă de excepţionala dotare nativă a copilului, i-a modelat şi şlefuit pas cu pas personalitatea, oferindu-i o cultură generală solidă, fiindu-i chiar parteneră-pianistă la patru mâini (de remarcat, gen muzical favorit al copilului-compozitor Enescu). Tot ei îi datorăm şi numele de alint intrat în istorie, căci „Mam’zelle Ledie”, care nu putea nicicum să pronunţe moldovenescul „Jorjîcă”, crezuse iniţial că micul Enescu avea două prenume îmbinate, ca la francezi (Georges şi Jacques) şi îl va reboteza… Jorjac! 
Fireşte că au urmat inevitabilele variaţiuni moldoveneşti pe o temă franţuzească: Jurjac, Jorjacule ori Jorjacu’ tatii… Ea a fost zâna bună a copilului până la vârsta de 10 ani, când acesta se mută în casa din Nibelungengasse nr. 10 a profesorului său Josef Hellmesberger Jr., unde avea să fie practic „adoptat” de acesta, dezvoltându-se într-un climat muzical şi cultural de excepţie, în mijlocul şedinţelor de cvartet ale Hellmesberg-ilor şi fraţilor Rosé (Rosenbaum, originari din Iaşi), cântând după ştimele manuscris ale lui Beethoven, cu un Johannes Brahms ca oaspete de seamă şi nelipsit din această reşedinţă.

Casa de la Mihaileni în interbelic

 

O despărţire tăinuită

Slăbită şi în convalescenţă, Maria Enescu s-a întors în ţară, comunicându-i lui Costache hotărârea ei de a divorţa, determinată, cu siguranţă, şi de cruda şi nefondata mentalitate a vremurilor, conform căreia „racul” era molipsitor, separarea conjugală fiind recomandată. A urmat încercarea dramatică a Mariei de a se călugări la Mănăstirea Văratec, unde, cum era de aşteptat, nu a rezistat mai mult de trei luni asprelor condiţii monahale, iar Costache avea s-o aducă înapoi acasă. După acest trist episod, Maria Enescu s-a retras definitiv în casa părintească de la Mihăileni, soţii reuşind, însă, să ascundă această separare faţă de micul Enescu până în vara lui 1893, când Jorjac absolvea cu brio cursurile Conservatorului din Viena.
Trebuie, însă, subliniat că, deşi nu mai trăiau sub acelaşi acoperiş, relaţia umană şi componenta afectivă dintre soţii Enescu nu va fi fost cu nimic zdruncinată, dimpotrivă. Costache poartă o grijă admirabilă soţiei sale, susţinând-o financiar şi moral, iar surorile sale („scumpa” Tinca – confidenta şi mătuşa preferată a lui Jorjac, ale cărei portrete dezvăluie o asemănare izbitoare cu nepotul George –, Profira Partenie sau Maria Budacă) vor fi în permanenţă alături de Maria Enescu la Mihăileni. Mai mult, se remarcă relaţiile extrem de strânse dintre familiile Enescu şi Cosmovici, precum şi persoana lui Ioan Enescu, fratele lui Costache, preot şi învăţător, paroh ani de zile în Mihăileni, „figură simpatică a clerului dorohoian şi un vrednic slujitor al celor sfinte”, unchi la care Enescu ţinea mult şi la care vom reveni în rândurile de mai jos.
Poate cel mai frumos portret al Mariei Enescu îl schiţează Alexandru Cosmovici, vărul primar al marelui compozitor, reliefând, totodată, cu un fin spirit de observaţie şi duioşie familiară, asemănarea dintre mamă şi fiu: „[…] prin anul 1907, ne vizitase şi mătuşa Maria, mama bădiei Jorj. Venise-n Iaşi, zicea, pentru «doftori». Era slăbuţă, trasă la faţă şi, deşi tânără încă, părea îmbătrânită de suferinţe. Totuşi era vioaie şi ochii ei zvârleau scântei, ca şi-ai bădiei. Se îmbrăca în negru, iar pe cap purta un bariz. Povestea multe şi de toate, cu glas dulce, îmbietor. Ştia şi basme minunate, pe care le rostea atâta de frumos, încât îmi ziceam ce fericit trebuie să fi fost bădia când era mic, ca să tot stea să le asculte”.
Firile profund diferite ale soţilor Enescu au condus, aşadar, la o despărţire ce devenise inevitabilă. Natură delicată, introvertită şi hipersensibilă, Maria Enescu s-a retras tot mai mult, iar melancolia ei a fost adâncită de cumplitele lovituri ale sorţii, pe care le-a suportat cu stoicism. Separarea de copilul iubit a accentuat, se pare, simptomele tot mai evidente ale unei depresii prelungite (şi, din nefericire, netratată în acele vremuri), iar mama compozitorului avea să alunece treptat spre misticism, dând chiar semne de neacceptare a realităţii despărţirii de fiul ei. Romeo Drăghici, pe urmele lui Enescu, dezvăluie imagini sfâşietoare ale unei mame îndurerate ce îmbrăca o păpuşă în hainele lui „Cocuţă” (alintul ei pentru George), legănând-o şi culcând-o în pat cu lacrimi în ochi. La polul opus, Costache – aşa cum ni-l descria chiar Enescu – întrupa imaginea bărbatului „voinic, plesnind de sănătate, degajând o energie binefăcătoare”, energic, vesel şi zgomotos, „intrând fluierând în iatacurile întunecate şi trântind uşa după el, de se clătinau zidurile groase”, în timp ce „coana Marghioliţa, firavă şi tăcută, îşi ducea mâinile la urechi cu o privire dojenitoare”.
Cu delicateţe şi discreţie, soţii Enescu au reuşit să ţină copilul departe de neînţelegerile şi evidenta incompatibilitate dintre ei. Scrisorile lor, pline de căldură, grijă şi diplomaţie, îl făceau să înţeleagă că „sunt bine, sănătoşi”, că-i urmăresc pas cu pas evoluţia muzicală şi-l aşteaptă cu nerăbdare să vină în ţară, în vacanţă, unde şerbetul şi bunătăţile Mariei Enescu erau gata pregătite. Jorjac nu trebuie întristat nicicum, căci studiul în capitala austriacă e greu, tabla de materii încărcată, iar profesorii cum nu se poate mai exigenţi.
 
Prima confruntare cu destinul – divorţul părinţilor
Se pare, totuşi, că anumiţi „binevoitori” au avut grijă ca zvonuri despre problemele conjugale ale părinţilor să ajungă la urechile copilului, astfel încât acesta îi va scrie îngrijorat tatălui său la Cracalia. Răspunsul lui Costache Enescu vine răspicat, dar plin de dragoste şi grijă pentru copilul temător şi necăjit, cerându-i să nu dea ascultare „intrigilor stupide” ale unor „străini răutăcioşi şi nebuni” (cum îi numeşte în scrisoarea către fiul său din 19 februarie 1893) şi să se „ocupe numai de studiile” sale, căci el, tatăl, nu avea „nimica în vedere decât creşterea ta ca singurul copil ce te am şi că te iubesc atâta”.
Strădaniile şi grija părinţilor au dat roade, căci în vara lui 1893, Jorjacul cel „foarte sârguincios şi chiar destul de cuminte” (aşa cum ni se descrie singur cu un zâmbet în colţu’ gurii) obţine la nici 12 ani împliniţi mult râvnita diplomă a Conservatorului vienez cu un succes fulminant, încununat de celebraGesellschaftsmedaille a instituţiei muzicale din capitala Imperiului, distincţie rar acordată. Calificativele lui Enescu la toate materiile de examen sunt de „excelenţă”, iar cronicarii vienezi, care-l numiseră încă de la primele sale apariţii pe scenă „noul Mozart”, spuneau acum despre micul „Georg” Enescu – „der Liebling seines Professors Hellmesberger junior” („elevul preferat al profesorului Hellmesberger Jr.”) și „puștiul din România care a electrizat sala” – că „a intrat deja în rândul virtuozilor”, că a fost „momentul culminant al serii, răsplătit cu aplauze de-a dreptul furtunoase”, că „este deja un iniţiat în toate misterele virtuozităţii moderne”, lăudând, fără excepţie, „bravura și stăpânirea tehnică suverană”, „precizia fără greș a intonaţiei și inteligenţa muzicală de-a dreptul uimitoare”, „sunetul cald și admirabil”, „forţa și înţelegerea muzicală cu totul neobișnuite” și declarând că „micul român face cinste Conservatorului și maestrului său”.
Venit vara în vacanţă, copilul Enescu avea să fie, însă, confruntat cu primul mare şoc al vieţii sale: vede „lucrurile schimbate peste tot”, plânge şi înţelege… Cu inima îndoită de durere, îşi pune părinţii să jure că nu se vor despărţi niciodată. Aceştia îi promit, dar…
Este momentul dramatic care marchează un nou prag de maturizare, forţată şi grăbită, a copilului-adolescent Enescu. În toţi anii ce au urmat, el şi-a împărţit timpul petrecut în România între Cracalia şi Mihăileni, între „casa tatei” şi „casa mamei”, revenind repetat de câte ori îi permitea programul şi aşa încărcat, onorând cât şi cum putea mai bine obligaţiile de inimă impuse de un „domiciliu împărţit”. Este un capitol dureros în biografia enesciană despre care compozitorul, cu discreţia şi eleganţa-i binecunoscute vis-à-vis de viaţa sa intimă, nu vorbeşte, dar care l-a traumatizat, fără îndoială. Un viitor studiu psihologic aprofundat pe această temă, scris cu respectul şi delicateţea cuvenite, s-ar constitui cu siguranţă într-un binevenit şi necesar aport la mai buna cunoaştere şi înţelegere a formării personalităţii extrem de complexe a omului Enescu.
 

O copilărie de poveste la Mihăileni

Este înduioşător şi admirabil modul în care părinţii şi-au dat toată silinţa ca Jorjac să fie fericit şi să sufere cât mai puţin, iar decizia lui Costache de a-l mai trimite încă un an la Viena, pentru a studia în continuare compoziţia cu Robert Fuchs, poate fi interpretată şi ca un mod de a ţine copilul cât mai departe de zbuciumul acestei despărţiri. La rândul său, Enescu, reţinut precum îl ştim, preferă să-şi amintească şi să povestească acele momente fericite ale unei copilării rupte, parcă, din basmele bunicilor.
Bunăoară, bărbatul Enescu se entuziasmează ca un băieţandru amintindu-şi fluturii frumos împodobiţi după care alerga odinioară: „Uite, fluturele acesta eu îl prindeam când eram copil, în livadă la Mihăileni! Îi prindeam cu volocul şi îi puneam în bold. Ce de mai desene şi ce de mai culori!”. Iar deosebirile între podoabele colorate ale fluturilor erau mari, în funcţie de locurile pe unde îi găsea, iar treaba din cale-afară de serioasă, căci „una era câmpia cu holdele de la Cracalia şi alta era dealul Mihăilenilor, din susul apei Siretului şi cu pădurile alăturate!”. Apoi le desena pe toate – păsări, fluturi, flori – cu culori vii aduse din prăvăliile Dorohoiului de un inginer „hotarnic” în care mama sa avea încredere. Şi bădia Jorj depăna mai departe şirul amintirilor, căci pe cât de rezervat şi scump la vorbă era cu străinii, pe atât de mult îşi dădea drumul în familie, cu apropiaţii, istorisind în dulcele grai moldovenesc vrute şi nevrute, cu mult haz şi amănunte, reînviind imagini dragi ale copilăriei dispărute. Tot într-o vară petrecută la Mihăileni, Enescu a văzut „după o ploaie uşoară, coada unui mare curcubeu care «căzuse» chiar în fundul livezii” şi, părându-i-se atât de aproape încât putea să-l atingă, a alergat după el ca să-l prindă şi să facă tumbe în locul unde minunea atinsese pământul, ca să i se îndeplinească orice dorinţă. Jorjac îşi doreşte să-i „meargă bine cu muzica”, să „scrie lucruri frumoase” şi se „repede ca fulgerul să prindă coada curcubeului”. Dar, ca un făcut, curcubeul fugea de el şi nu-l putea prinde… Aproape plângând, se întoarce în casă la mama, care-l ia în braţe şi-l mângâie „cu vocea ei cea blândă”: „Aşa-i în viaţă, dragul meu. Îţi faci mereu iluzii! Dar când să pui mâna pe noroc, el îţi fuge dinainte…”.
Bădia Jorj povestea multe alte întâmplări din casa bunicilor de la Mihăileni – unele trăite de el însuşi, altele auzite de la mama sau unchii săi. Bunăoară, Maria Enescu îşi amintea de-a dreptul îngrozită cum, în urma unei furtuni teribile, „un bulgăre mare de foc, roşu-aprins” se rostogolise pe pardoseala casei, alunecând pe lângă mesenii înlemniţi, atingând apoi bietul bucătar şi omorându-l pe loc. Era vorba de un fenomen atmosferic extrem de rar şi încă puţin cunoscut, numit de ştiinţa actuală „fulger globular”.
Amintirea acestei case a rămas permanent vie în memoria lui Enescu, iar vărul său, Alexandru Cosmovici oferă un detaliu arhitectonic şi o paralelă demnă de interes. El susţine că la vizitarea Vilei Luminiş de la Cumpătu-Sinaia, construită de arhitectul Radu Dudescu după schiţele şi planurile lui Enescu, a fost frapat de aspectul şi modul lateral de aşezare al camerelor pentru oaspeţi, care amintea de „camerele-chiliuţe” din casa străbunilor de la Mihăileni.

„Jucăria” magică: pianul de la Mihăileni

Dar, înainte de toate, resimţim împreună cu maestrul emoţia profundă stârnită de descoperirea instrumentului pian, pentru întâia dată în casa mamei, la Mihăileni. După ce-i făcuse tatălui o primă demonstraţie „într-un deget” pe vioară cu valsul Valurile Dunării al lui Ivanovici – ceea ce-l face pe Costache să exclame în glumă „Măi, tu ai ureche; ai să te faci lăutar!” (observăm aici nuanţa diferită în relatarea aceluiaşi episod de către Enescu vărului său Alexandru şi, mai târziu, lui Bernard Gavoty, înAmintiri: „Tu seras musicien…”) –, Jorjac începu să caute „alte melodii, ale mele, adică încercam să compun”, iar mica scripcă „Platt” adusă de la Iaşi nu prea-l mai mulţămea… În schimb, „mergând vara la casa mamei din Mihăileni şi văzând pianul de acolo pe care mama mi-a cântat, am cerut pe dată ca să luăm pianul cu noi acasă, ceea ce, desigur, nu se putea face. Pianul era din cele grele, iar drumul dintre Mihăileni şi Dorohoi era foarte lung şi plin de hârtoape”. Şi, de îndată ce a avut la dispoziţie un pian, a „schimbat cu adâncă bucurie instrumentul monodic” de până atunci „cu unul polifonic”; „Ce bine era acum să mă desfăşor în acorduri! Un pahar de apă dat unui om însetat nu poate aduce mai multă bucurie…”. „Acum aşază-te, băiete, la pian şi dă-i şi dă-i; că era doar o joacă, singura mea joacă şi nimeni nu zicea nimic!…”.
 
Jorjacu’ tatei și Cocuţa mamei: vacanţe petrecute între saloanele de muzică de la Cracalia și Mihăileni
Bogata corespondenţă enesciană (în pofida faptului că nu-i plăcea scrisul, iar părinţii l-au „ocărât” nu o dată din această pricină) atestă că Mihăilenii şi casa mamei erau o destinaţie preferată de vacanţă nu doar pentru Jorjac, dar şi pentru colegii săi muzicieni ce-l însoţeau în România. Între zidurile casei bătrâneşti de la Mihăileni se perindau musafiri sosiţi de departe, tocmai de la Viena şi Paris; Theodor Fuchs, Karl Jeray, Madame Adrienne Rolland (gazda lui Enescu la Paris), fiica sa Eva (violonista, poate iubirea cea dintâi a adolescentului Enescu), Mam’selle Lydie Cèdre şi alţii erau oaspeţi nelipsiţi şi mult-aşteptaţi, petrecând ceasuri binecuvântate la proprietăţile familiei Enescu din Cracalia şi Mihăileni, ce deveneau, mai ales peste vară, adevărate saloane muzicale.
Răsfoind corespondenţa cu Karl Jeray – prieten drag, apropiat, colegul lui Jorjac de la Viena şi pianist apreciat de acesta, cu care a cântat multe concerte împreună – descoperi rânduri precum: „Ce mai fac părinţii tăi şi draga de măicuţă din Mihăileni?” (Viena, 8 iunie 1895) şi mai departe: „[…] am speranţa că-mi voi petrece vacanţa cea mai fericită în geniala şi fermecătoarea ta apropiere. […]. Mă bucur să văd pe D-ra Cèdre, dar trebuie să mărturisesc că şi mai mult mă bucur să văd pe mama matale”. 
De la Mihăileni, scrisorile Mariei Enescu trădează nerăbdarea abia stăpânită, mama dându-i sfaturi şi-i povestindu-i noutăţile de-acasă: „Din zi în zi aştept venirea matale, apoi din ceas în ceas cu câtă bucurie…”, „[…] florile sunt frumoase, câinele Aladin pocneşte din gură ca un lup…” (recunoaştem în rândurile Mariei un stil epistolar foarte asemănător cu al lui Enescu, plin de delicateţe, umor şi imagini poetice). George şi Karl Jeray ajung împreună la Mihăileni, spre nemărginita bucurie a mamei. Jorjac îi „raportează” tatălui aflat la Cracalia:
 
„Sărut mâna Tată, 
Noi suntem foarte bine. Jeray şi eu cântăm duette mamei care se bucură foarte mult că ne are lângă ea. Jeray desenează în momentul ista casa cum e. Spune-i D-rei Eva că-i mulţumesc pentru amabila scrisoare a D-sale. Complimente D-sale şi lui Mme Rolland de la Mama, Jeray şi de la mine. Sperez că eşti sănătos. Eu sunt sănătos.
Al matale fiu supus, 
George Enescu” (Mihăileni, iulie, 1895)
 
Pe 7 august 1895 (stil vechi) George împlineşte 14 ani, iar aniversarea şi-o petrece împreună cu mama la Mihăileni, care-i scrie tatălui, la trei zile distanţă, pe 10 august 1895:
„Costache dragă, Nespusă bucurie am de copil, suntem bine, mergem la plimbare după-masă…”.
La rândul său, energic şi rezolut ca de obicei, Costache nu-i „slăbeşte” nicicum pe cei de la Mihăileni: 
 
„Marghioliţă, 
Ia spuneţi-mi ce mai faceţi voi acolo, ce face George şi ce mai lucrează, dacă Tinca-i la Mihăileni, că îndată ce se schimbă vremea trimet trăsura (că) pe frigul ista mă tem. […]Omul de la diligenţă’ţi aduce diseară 50 lei. Scrieţi-mi toţi trei…”; iar apoi, nemaiavând răbdare: „Trimet trăsura ca Jorj şi Tinca să vie mâine dimineaţă acasă, n’am mai aşteptat nici un răspuns de la voi că mă tem de vremea asta […]”.
 
Ajuns apoi la Cracalia, unde-l aştepta tatăl său, împreună cu Madame Rolland şi alţi invitaţi, Enescu avea să rămână vreo zece zile, iar Maria Enescu, văzând că întârzie să se întoarcă la Mihăileni, dădea glas neliniştii: „Costache dragă, Te rog decide ziua când au să vie, că vacanţa aproape s’a sfârşit, vai…” (12 august 1895) sau „Aştept copilul şi cu D-na şi D-ra (Mme Rolland şi Eva, n.n.) cu multă bucurie, cred că au să vie cât mai curând, te rog să-mi scrii când au să vie. Dorescu să te văd…”
La venirea toamnei, George şi „trupa” lui se întorc la Paris (Karl Jeray îl însoţeşte până la Viena), iar Maria Enescu rămâne iar tristă şi cu casa goală.
Vedem cum micul Enescu face „naveta” între Cracalia şi Mihăileni, între dorul şi nerăbdarea soţilor Enescu, vizibil „sufocat” de lupta plină de dragoste a acestora de a-şi avea copilul cât mai mult lângă ei. Deşi cam purtat pe drumuri, Jorjac e vesel (sau pare…) şi hotărât să-şi mulţămească părinţii cu prezenţa sa. Şi corespondenţa continuă, de-a lungul anilor, în acelaşi tempo…
 
Târgu’ Mihăilenilor – oază de tihnă și inspiraţie pentru compozitorul Enescu
Mai târziu, în primăvara lui 1900, tânărul Enescu a venit în ţară pentru a susţine la Bucureşti o serie de concerte importante, în triplă calitate de compozitor, dirijor şi solist, printre care: la Ateneul Român, la 19 martie/1 aprilie, Poema Română (cu Carl Flesch în solo-ul de vioară), la 26 martie/8 aprilie (tot la Ateneu) prima audiţie a Fanteziei pentru pian şi orchestră (cu Theodor Fuchs ca solist) sau la 31 martie/13 aprilieAndante religioso pentru două violoncele şi orgă (tot primă audiţie, în cadrul concertului de binefacere de la Biserica Evanghelică, unde şi-au dat concursul Jan Kubelik, Constantin Dumitrescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Jaksch).
După concertele de la Bucureşti, la sfârşit de aprilie, Enescu pleacă împreună cu Theodor Fuchs la Cracalia şi apoi la Mihăileni, ca să ajungă acasă la timp pentru „a mânca cu poftă cozonacii în floare şi povidla” Mariei Enescu. La Cracalia, compune Impromptu pour Piano (13/26 aprilie), se joacă (la 19 ani!) cu Fuchs, aleargă şi călăreşte pe coclaurile moldave. Apoi zăboveşte până prin iunie la Mihăileni, unde compune, la „12/25 Maiu, 1900”, liedurile Plugar (pentru cor, pe versuri de N. Rădulescu-Niger), Die nächtliche Herrschau (pentru bariton, cor şi orchestră, pe versuri de Joseph Christian Zedlitz) şi De ziua ta (18/31 mai, dedicat Aspaziei Zaharescu). Tot în acest răstimp, definitivează, printre altele, Octetul pentru coarde op. 7, dedicat lui André Gédalge (datat Paris, 5 decembrie 1900).
În aceeaşi săptămână, la 28 mai 1900, George îi scrie „Vice-mamei” de la Paris, principesa pianistă Elena Bibescu, iar rândurile sale dezvăluie un tânăr Enescu obosit, golit de puteri, poate chiar luptând cu o uşoară depresie, care-şi recapătă forţele şi buna voie în preajma căldurii materne şi în tihna târgului cel departe de lume. De asemenea, ne oferă un detaliu interesant şi amuzant privitor la viaţa socio-culturală a Mihăilenilor, căci o rudă îndepărtată a principesei Bibescu ajunsese acolo profesoară: 
 
„Prinţesă,
Ce preţios e să ai o mamă care, atunci când te simţi descurajat şi crezi că n-o să-ţi mai revii niciodată, e întotdeauna capabilă să te consoleze! Nu mai sunt acelaşi om care a părăsit Parisul: sper – acum – nu ştiu exact în ce, dar simt în mine nevoia de a vedea un viitor frumos… poate că e primăvara… poate că e liniştea alături de mama mea… […] 
Imaginaţi-vă, Prinţesă, că am făcut cunoştinţă, în acest colţ pierdut, cu o rudă a Dvs. foarte îndepărtată. Mademoiselle Hélène Costaki, din împrejurimile Bârladului, care s-a rătăcit pe aici ca profesoară la şcoala comunală! Este o persoană adorabilă şi am fost uimit să o întâlnesc aici […].
Trăiesc permanent cu impresia că nu fac ceea ce ar trebui să fac şi că sunt pe cale de a deveni un soi de plantă inutilă, care nu face decât să supravieţuiască şi să se odihnească.
Şi totuşi sunt atât de fericit.
Vă rog foarte respectuos şi umil, Prinţesă, să primiţi omagiile mele de recunoştinţă,
Georges Enesco, Mihăileni, 28 mai 1900”
(Scrisoare în limba franceză în original, aflată în colecţia Bibliotecii Musée de l’Opéra, Paris, donaţia Lucie Meyer.)
 
Aşadar, după cum o arată rândurile sale, George se simte tare bine în „târguşorul pierdut”, îşi regăseşte vlaga şi îşi redobândeşte speranţa, simţindu-se chiar fericit. Ne-o confirmă şi alte mărturii, cu acelaşi mesaj, deşi scrise într-un alt registru – schimbat de la limba lui Molière la cea a lui Nică a Petrii.
În cartea sa George Enescu – Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale, Iaşi, 1927, părintele Nicolae Hodoroabă furnizează nenumărate detalii despre familiile Enescu-Cosmovici şi despre puternica legătură afectivă a compozitorului cu Mihăilenii. Bunăoară, împrejurările în care bădia Jorj va fi scris Plugarul sunt redate în rânduri fermecătoare, în dulcele grai moldovenesc, iar talentul de narator al lui Hodoroabă cucereşte irezistibil, scena fiind, parcă, desprinsă din Amintirile lui Creangă. Găsesc de cuviinţă s-o reproduc integral mai jos:
 
„Enescu fiind în Mihăileni la mama sa, făcea dese plimbări până în Sinăuţi la şcoala unde preda moşul său (unchiul său, preotul Ioan Enescu, n.n.). O lua încet pe dealul târgului, apostoleşte – distanţă de 4 km –, şi cu capul gol, cu pălăria în mână, trecea pe lângă pădurea Grigorcea şi prin «Propitură», cobora în sat. Şi părintele numai ce se trezea deodată cu el în clasă, ca c’un cogeamite inspector:
– Ce faci, moşule?
– Ce să fac, nepoate? Ia, luminez şi eu copchiii iştia!… Să-ţi cânt ceva, Jorjîcă, cu şcolarii mei?
– Cântă, moşule, dacă vrai!…
Şi părintele îşi scula prichindeii în picioare şi îşi epuiza în faţa marelui violonist tot repertoriul său patriotic de pe vremea aceea: «Imnul Regal», «Deşteaptă-te Române», «Colo’n Plevna şi’n redute», «Cântecul Griviţei», «Drum bun, doba bate» şi altele. 
– Moşule, să-ţi dau eu un cântec nou să-l cânţi cu băieţii?
– Dă-mi-l, Jorjîcă, că-l iau cu amândouă mânele…
Şi marele compozitor scoase din buzunar o foaie pe care avea pusă pe note poezia lui N. Rădulescu-Niger: Plugarul. Compoziţia poartă data: «Mihăileni, în 12/25 Maiu, 1900» şi o publicăm la sfârşitul acestei cărţi. Preotul o luă bucuros în mâna şi-i zice:
– Bun, acum te rog să mi-o cânţi odată tu, ca s-o prind după ureche, că eu nu ştiu notele.
Şi maestrul se execută.”
 
 
„Ţi-oi scrie peste câteva zile o scrisoare mai lungă…”
La capitolul corespondenţă, trebuie menţionată aici şi una „la nivel înalt”, dintre „două mame” ale aceluiași fiu – Maria Enescu, de la Mihăileni şi Vice-mama Elena Bibescu, de la Paris –, cea din urmă având grijă s-o informeze pe prima de cum îi merge fiului, cunoscând, cu siguranţă, mai vechea problemă a lui George cu scrisul – căci maestrul, după propria-i mărturisire, se exprima mult mai bine pe hârtia cu portative. Enescu detesta scrisorile lungi şi recunoștea că, încă din copilărie, avea o adevărată „oroare” şi era cuprins de atacuri de panică în faţa colii albe. Această „meteahnă” enesciană, cu care toată viaţa a luptat din greu, se agrava, fără îndoială, în momentele sale dificile, pe care nu dorea să le împărtăşească măicuţei grijulii şi cam temătoare, „o biată mamă care mă gândesc neîncetat la mata”. Îşi spăla, însă, păcatele, trimiţându-i o puzderie (uneori zilnic) de superbe cărţi poştale din toate colţurile lumii, una mai frumoasă decât cealaltă, inspirate, colorate, presărate cu şotii, pilde şi calambururi (o adevărată „specialitate” enesciană), subînţelesuri şi apropouri, multe ştiute – fără îndoială – doar de mamă şi fiu. Iar sfaturilor (poate chiar „cicălelilor”) ei materne, tânărul de 21 de ani le răspundea cu mult haz și duioșie, fără să-și ascundă, totuși, o undă de iritare:
 
„Paris, Sâmbătă dimineaţă, 6/19 aprilie 1902
Mameleben,
Tocmai acuma am primit ș’o scrisoare de-a matale unde îmi faci tot aceleași și aceleași recomandaţiuni – bre!
Să știi că eu mă culc sara la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, mă scol a doua zi la 7, mănânc la 12 și la 7 seara, mă culc la zece, etc. etc.
Asta nu e viaţă aici, apoi cum să mă obosesc?
Destule sfaturi, mă rog!
Sănătate și voie bună – Ghiţă –”
(Document aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)
 
Vederile sunt iscălite (fără excepţie) cu „GHIŢĂ” – celulă motivică supusă unui intens și elaborat travaliu tematic, din care rezultă un număr infinit de variaţiuni și metamorfoze: de la Ghiţ, Giţ, Ghiţiș, Ghiţișor, Ghiţikuţișor, până la Ghiţkiţ, Ghiţkiţik, Ghiţăkiţghiţăkiţăkiţ și multe, multe altele… Și iată ce-i scria dragei sale „Mameleben” restanţierul la corespondenţă George Enescu, cu vădită autoironie, în 21 martie 1902, din Dorohoi, la doar două ceasuri după ce părăsise Mihăilenii:
 
„Dorohoi, joi sară de la părintele (unchiul Ioan Enescu, n.n.)
Sănătate mamă,
Eată numai 2 ore că m’am dus, ș’așé’ţi scriu – zi de nu’s un băet model?
Tare frumoasă preumblare-am făcut! Înc’o dată sănătate, complimente şi iertăciuni la Cocoane că nu le-am zis bună ziua – zici că pe Dna Bianu o doare’n pântece, aşa-i?
– GHIŢĂ – ”
(Carte poștală cu vederea generală a Dorohoiului și textul „Salutări din Dorohoi”, arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)

 

O bijuterie muzicală zămislită în casa de la Mihăileni și multe coincidenţe tragice

În toamna lui 1901, George Enescu s-a aflat din nou la Mihăileni, unde a lucrat intens, având în acelaşi timp grijă de mama sa, atunci suferindă. Acestea sunt tristele împrejurări ale naşterii Simfoniei concertante pentru violoncel şi orchestră op. 8, compoziţie de mare rafinament şi originalitate, care – deşi primită cu multă reticenţă de criticii timpului – este redescoperită de celiştii contemporani, devenind tot mai mult una dintre piesele preferate în repertoriul acestora. 
Peste decenii, Enescu avea să rememoreze acele momente în Convorbirile cu Gavoty. Rănile lăsate de boala mamei, pe de o parte, şi cele provocate de insuccesul acestei muzici, la acea vreme – chiar vădita maliţiozitate a anumitor critici parizieni (unii au numit-o „Symphonie déconcertante“…) –, pe de altă parte, străbat cu tristă prospeţime din cuvintele sale: „Dacă voiau doar să mă rănească, îşi atinseseră scopul! Am fost cu atât mai lovit de aceste răutăţi cu cât traversam un moment dureros. Scrisesem această operă la ţară, stând lângă mama, grav bolnavă. O îngrijeam cum puteam eu mai bine, dar abia s-a făcut ea sănătoasă că m-am îmbolnăvit şi eu, de o nevroză cardiacă de care am suferit ani îndelungaţi”.
Piesa pare urmărită de ghinion, căci opt ani mai târziu, în preajma primei audiţii absolute de la Paris, evenimentele au luat o întorsătură şi mai dramatică. În iarna lui 1909, starea sănătăţii Mariei Enescu s-a agravat, iar doctorii nu au mai putut face nimic pentru a-i împiedica sfârşitul. Alexandru Cosmovici povestea: „După reîntoarcerea mătuşii Maria la casa ei de la Mihăileni, tata spunea că doctorul prof. Emanoil Riegler de la Facultatea ieşană de medicină, care o consultase, a spus că ea n-ar mai avea mult de trăit. După aproape 20 de ani de la o primă operaţie pentru scoaterea «racului» avut, acesta se reîntorsese şi se întindea încet spre piept şi-nspre rărunchi. Urmau să vină deci zile triste în familie. Bădia Jorj, însă, nu ştia încă nimic despre toate acestea şi îşi vedea netulburat de treburile sale frumoase pe la Paris şi-n lume.”
Prima audiţie a Simfoniei concertante pentru violoncel a avut loc la 13 februarie 1909, la Salle Gaveau din Paris, avându-l ca solist pe Joseph Salmon, cu Orchestre Colonne aflată sub conducerea lui Enescu. Moartea mamei survenea două săptămâni mai târziu, la 17 februarie/2 martie 1909, iar Enescu, aflat la Paris şi anunţat telegrafic, n-a mai putut ajunge la timp nici măcar la înmormântare (ceea ce avea să se întâmple şi zece ani mai târziu, la moartea tatălui, în 23 decembrie 1919).
Pierderea mamei avea să-l lovească profund pe tânărul compozitor, într-o perioadă în care fusese deja rănit de insuccesul parizian a două dintre lucrările sale la care ţinea mult – Octetul de coarde șiSimfonia concertantă (în ambele cazuri, Enescu fiind nemulţumit și de prestaţiile executanţilor) –, de turneul său lipsit de apreciere din Italia (1908) și de moartea prematură la Paris a verișoarei sale Mariana Cosmovici (în mai 1909), tânără compozitoare care promitea enorm. Vărul său Alexandru ne descrie unalt Enescu – dezarmat, vulnerabil, incapabil să-şi mascheze durerea şi aproape doborât de ea: „Era prin toamna anului 1909 când Bădia Jorj trecu din nou prin Iaşi, călătorind de aci spre Rusia, unde avea de dat primele sale concerte în acea ţară. S-a oprit doar o zi la noi acasă. Avea la braţul stâng al hainei şi la palton o largă bandă de stofă neagră şi ochii lui strălucitori erau adumbriţi de o adâncă tristeţe. Îşi lăsase şi o mică barbă de nu-l mai recunoşteam. A vorbit îndelung cu tata şi am observat atunci cum la marginea ochiului său luminos s-a furişat o lacrimă firavă. Da, înţelesesem. În acel an murise la Mihăileni mătuşa Maria, mama lui cea dragă, care era totul pentru el, întreaga sa viaţă”.
 
A fost odată un conac la Cracalia…
Preţioase sunt şi informaţiile părintelui Hodoroabă din interviul luat lui Enescu la Iaşi în 1927 (publicat prima dată în revista „Opinia” şi preluat de autor în volumul mai sus amintit). El depune mărturie că Bădia Jorj – cel supranumit „le Prince de l’archet” şi aclamat în lumea largă – „nu şi-a uitat obârşia, ci, dimpotrivă, se mândreşte cu ea”, căci în timpul turneelor sale prin România venea adesea pe la Cracalia, chiar ani de zile după moartea tatălui său, când în conacul vechi şi odată impunător nu mai locuia nici un membru al familiei Enescu, aici funcţionând acum o şcoală. Îl ruga pe învăţător să-l lase să intre, trecând emoţionat prin toate camerele copilăriei, după care mergea în curte şi bea apă rece de la un şipot făcut de tatăl său, rugându-l pe învăţător să-l îngrijească. La sfârşitul anilor ’20, atunci când preotul Hodoroabă stătea de vorbă cu Enescu, casa se ruina tot mai tare (precum cea de la Mihăileni în zilele noastre), privelişte care-l întrista pe compozitor din cale-afară. El îi spunea preotului „că-l doare inima”, că aici a petrecut mai bine de trei decenii din viaţă şi că a încercat să cumpere casa de la Epitropie, ca s-o salveze, dar n-a reuşit.
Conacul de la Cracalia a ars în anul foametei negre din 1947 în condiţii neelucidate. Locul a fost arat, iar astăzi nimic nu mai aminteşte de faptul că aici s-au născut capodopere muzicale nemuritoare. Doar localnicii mai vârstnici se grăbesc să-ţi povestească, arătând nostalgici cu braţul în sus, spre deal:„Uite, colo, lângă biserică, une’i lanu’ cel’ di păpuşoi, acolo o fost conacu’ boierului Costache, une’o crescut şi compus Bădia Jorj, care ne’o dus faima’n lumea-ntreagă…”.
Iar la Liveni, prin anii ’20 (citim tot la Hodoroabă), uimeşte modul în care un simplu ţăran conştientiza valoarea unei case de patrimoniu, după principiul „omul sfinţeşte locul” şi nu după valoarea intrinsecă a construcţiei:
„ – Da’ casa asta ştiţi cât face?
– Apăi, aşa mult tare, n’a hi făcând e, că-i veche!…
– Ce-are a face, moşule! Dar aici s’o născut cel mai mare muzicant al neamului…
– Hei! Apăi, dacă-i aşa, atunci a hi făcând mult tare!…”
An de an, conu’ Jorj bătea drumuri lungi şi obositoare până la Dorohoi şi Cracalia, pentru a ajunge apoi în – pe atunci – cochetul „Tărg al Nihăleştilor”, răscruce și model de convieţuire interetnică, punct de vamă înfloritor între Moldova şi Bucovina (căci Molniţa devenise râul-hotar cu Austria), centru renumit al olăritului și meșteșugurilor, având chiar o mică viaţă culturală. Subliniez aici încă o dată că în anul 1909, după moartea mamei sale, aşa cum era şi firesc, „fiul ei George, artistul” devine „posesorul casei bătrâneşti” şi „vine în fiecare an în luna octombrie, face panahidă pentru sufletele părinţilor şi moşilor lui”– după cum se precizează în „Moldova Literară”, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, nr. 7-8 din iulie-august 1932.
 
 
Ultimul popas în ţară: la mormântul mamei și al strămoșilor de la Mihăileni
 
Să mai spunem că, în vara lui 1946, înainte de despărţirea definitivă de România, Enescu îşi ia rămas bun de la locurile dragi şi sfinte, într-un adevărat pelerinaj la Liveni, Cracalia, Dorohoi, Şendriceni, Tescani… Popasul cel din urmă va fi la Mihăileni, iar Romeo Drăghici îşi aminteşte: „[…] Apoi, cu tot cortegiul, ne-am dus şi la Mihăileni, la mormântul mamei sale. Aci, a căzut cu capul în ţărână, unde a rămas aşa o jumătate de oră încheiată, meditând. Simţea nevoia să respire aerul de acolo, înainte de despărţire. La plecarea din Mihăileni ne-a spus: «De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung.»”. Nu ştia sau nu vroia să creadă că va fi pentru totdeauna…
Peste câteva zile, pe puntea vasului „Ardealul”, cu care a părăsit la 10 septembrie 1946 ţărmul românesc către America, George Enescu avea să încropească aceste versuri:
„O, Moldovă, draga mea!
Cine pleacă şi te lasă,
E pătruns de jale grea!”
 
În așteptarea restaurării unui monument istoric de valoare naţională
La ora la care aştern aceste rânduri se aşteaptă, încă, decizia definitivă prin care casa, deşi recunoscută încă de la sfârşitul lunii mai de către Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, să capete oficial statutul ce i se cuvine: de monument istoric. România şi autorităţile ei au datoria de a salva acest colţ magic – capitol drag şi sfânt al biografiei enesciene şi sursă de inspiraţie pentru noi, umilii săi colegi de breaslă. Un talentat pianist american şi interpret al muzicii lui Enescu, Christopher Falzone, spunea cu ceva timp în urmă, alăturându-se şi sprijinind campania internaţională de salvare a casei: cum poate fi exprimat în cuvinte „norocul de a merge în acele locuri, de a atinge acelaşi copac, de a privi prin aceeaşi fereastră spre grădina unde Enescu crea şi se plimba, de a respira noaptea acelaşi aer…?” Am căpăta, astfel, o şansă în plus în strădania noastră de descifrare a enigmei inefabilului enescian, a misterului geniului ce nu poate fi cuprins doar citind o partitură.
Nu-mi mai rămâne decât să dau cuvântul părintelui Hodoroabă care, cu aproape un veac în urmă, spera că „generaţiile viitoare vor avea în sufletele lor mult mai desvoltat decât noi cultul oamenilor mari ai ţării”, „nădăjduind că nu se va întâmpla cu casele Enescu ceia ce s’a petrecut cu casa lui Eminescu din Ipoteşti, a lui B. P. Hajdău şi a altor genii ale neamului. Sper că acţiunea ce se va întreprinde în acest scop nu va fi prea târzie. Rog pe bunul Dumnezeu ca glasul meu să nu răsune în pustiu…”.
 
 
Bibliografie selectivă:
1. Bernard Gavoty, Les Souvenirs de Georges Enesco / Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
2. George Enescu. Monografie, de Mircea Voicana, Clemansa Firca, Alfred Hoffman et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei R.S.R., vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1971. 
3. George Enescu, de Fernanda Foni, Nicolae Missir et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Muzicală, Bucureşti, 1964.
4. George Enescu. Scrisori, ediţie îngrijită de Viorel Cosma, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1974 şi 1981.
5. George Enescu. Interviuri din presa românească, ediţie îngrijită de Laura Manolache, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1988 şi 1991.
6. Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.
7. Romeo Drăghici, George Enescu: Biografie documentară. Copilăria şi anii de studii (1881-1900),Muzeul de Istorie şi Artă al judeţului Bacău, 1974.
8. Nicolae Hodoroabă, Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale cu 16 clişee în text, Viaţa Românească, Iaşi, 1927.
9. „Moldova Literară“, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, Nr. 7-8 din iulie-august 1932.
10. Mihăilenii de altădată. Monografii de Nicolae Zahacinschi, Ioan C. Luca şi Zisu Lebel, Editura Fundaţiei „AXIS“, Iaşi, 2002.
11. Clemansa Liliana Firca, Noul catalog tematic al creaţiei lui George Enescu, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010.
12. C.D. Zeletin, Principesa Bibescu. Marea pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007.
13. Viorel Cosma, Enescu azi, Editura Facla, Timişoara, 1981.
14. Viorel Cosma, Muzicieni de altădată. Lexicon biobibliografic, Editura Muzicală, București, 2006.
15. O. L. Cosma, Hronicul Operei Române din București, vol. 1 (1885-1921), Editura Muzicală, București, 2003.
Articol apărut în Historia Special Nr. 4.
Read more

Poftiti la Ateneu !!!

Ateneu

George Enescu este autorul uneia din cele mai tari maxime care s-au spus vreodata despre muzica:Muzica e de doua feluri, buna sau proasta. Doar pentru asta si Ateneul Roman merita sa ii poarte numele, ca Filarmonica George Enescu. Doar ca marele compozitor a mers pe principiul ca niciodata sa nu fii pe deplin multumit de ce ai realizat, astfel ca a lasat urmasilor Rapsodiile RomaneOedip si celelalte creatii care l-au consacrat ca cel mai important muzician roman. Si ca sa intrati in atmosfera, cat cititi acest articol, va invit sa o ascultati pe prima din cele doua Rapsodii.

George Enescu – Rapsodia Româna nr. 1

Spre rusinea mea si meritul lui Teo, prima oara la un concert la Ateneu am fost cu prilejul unei repetitii a proiectului Mozart Rocks. Si recunosc, ca sala m-a impresionat profund, cu un aer de catedrala, cu o pictura impecabila (intregul stabiliment a fost restaurat recent). A doua oara am fost la un concert de flamenco si deja ma simteam ca acasa, dar nu despre asta e vorba. Daca ceva m-a impresionat insa la Mozart Rocks, acel ceva este orchestra Filarmonicii George EnescuIata ce scriam pe ForeverFolk dupa concert: I-am lasat la sfarsit, desi ar fi trebuit sa ii mentionez la fiecare paragraf. Ma refer aici la Orchestra Filarmonicii “George Enescu”, condusa imperial de Maestrul Tiberiu Soare. Eleganta, prestanta, sobrietate, performanta, daruire, arta sunt cuvinte prea sarace sa descrie ce au realizat membrii orchestrei la Mozart Rocks, dincolo de unele afirmatii tendentioase ca nu ar trebui sa se afiseze alaturi de rockeri.

Si acum vine punctul culminant: cu ajutorul lui Andrei, va adresez o provocare: sa scrieti pe blogurile voastre de ce vreti sa mergeti sa vedeti un spectacol la Ateneu cu Filarmonica George Enescu. Cele mai interesante doua articole primesc cate o invitatie dubla la spectacolele de joi 29 si vineri 30 martie, incepand cu ora 19.00. Data limita de postare a articolelor este joi, 29 martie, ora 12:00, ca sa apucam sa si decidem cine merge. Nu uitati sa postati articolul in comentarii sau sa puneti un trackback spre articolul de fata.

Avem si solicitarea de a include in articol pagina de facebook a Filarmonicii George EnescuCa like sper ca ati dat deja, ca tare merita oamenii!

Dirijor: CHRISTIAN BADEA; Solist: REMUS AZOITEI

Program:

Piotr Ilici Ceaikovski
Concertul pentru vioara si orchestra
Simfonia nr. 6, “Patetica” 

Asadar, bloggeri! Incingeti tastaturile pentru cultura, Filarmonica va asteapta!

Foto: Radu Tudoroiu

Read more

Muzica de film a lui Vladimir Cosma dirijată de compozitorul însuşi la Ateneul Român

Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, din 18 noiembrie 2011 a fost dedicat dirijorului şi compozitorului Vladimir Cosma. Sub bagheta maestrului au fost interpretate o serie de lucrări aparţinând muzicii de film, atât de savurată astăzi. Alături de îndrăgiţii solişti români, soprana Irina Iordăchescu şi violonistul Gabriel Croitoru, pe scena Ateneului au cântat şi câţiva intrumentişti de jazz: Philip Catherine – chitară, Marius Preda – ţambal, Fiona Monbet – vioară jazz, Eugen Tegu – chitară bas şi Tudy Zaharescu – baterie. Sala Ateneului Român era plină până la refuz, iar atmosfera avea trăsăturile unei zile de celebrare hedonistică a frumosului muzical.

Violonistul, compozitorul şi dirijorul francez Vladimir Cosma s-a născut la 13 aprilie 1940, la Bucureşti într-o familie de muzicieni.

După câştigarea primelor sale premii la Conservatorul Naţional de la Bucureşti, Vladimir Cosma ajunge la Paris, în 1963, unde urmează cursurile Conservatorului Naţional din Paris şi unde va studia cu renumita profesoară Nadia Boulanger. Pe lângă formaţia clasică, Vladimir Cosma s-a simţit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film şi toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziţiei. În 1968, Yves Robert îi încredinţează prima muzică de film: Alexandre le Bienheureux. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese. A colaborat cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayatte, Gérard Lauzier, Jean-Pierre Mocky, Edouard Molinaro, Jean-Marie Poiré. Astfel au rezultat pelicule precum: Marele Blond cu un pantof negru, Diva, Aventurile Rabinului Iacob, La Boum, La Chevre, La Gloire de mon Père, Le Diner de cons… De asemenea, compozitorul a participat cu succes la realizarea unor importante producţii pentru televiziunile franceză şi americană (Michel Strogoff, Fata lui Mistral, Cheateau Vallon, Misterele Parisului şi Les coeurs brûlés).

Muzica de film i-a permis să abordeze şi să aprofundeze diferite tendinţe muzicale: jazz-ul (cu opere scrise pentru mari solişti ca: Toots Thielmans, Chet Baker, Don Byas, Stéphane Grappelli, Jean-Luc Ponty, Philip Catherine, Tony Coe, Pepper Adams), melodii (pentru Nana Mouskouri, Marie Laforêt, Richard Sanderson, Diane Dufresne, Herbert Léonard, Mireille Mathieu, Nicole Croisille, Lara Fabian şi Guy Marchand), lucrări de inspiraţie folclorică (pentru Gheorghe Zamfir, Stanciu Simion Syrinx-nai, Liam O’Flynn – cimpoi, Romane- chitară) precum şi formele clasice –Concertul Berlinului pentru vioară şi orchestrăConcertul pentru eufoniu şi orchestră, Concertul iberic pentru trompetă şi orchestră şi Scurt-metraje pentru cvintete de alămuri. În 2006, a dirijat, în premieră mondială, creaţia Divertisment pentru narator şi orchestră simfonică, după Fabulele lui Jean de La Fontaine, într-un concert dat la Victoria Hall din Geneva, cu Orchestre de la Suisse Romande, avându-l ca recitator pe Lambert Wilson. Vladimir Cosma a compus opera Marius şi Fanny, după Marcel Pagnol, a cărei premieră a avut loc la Opera din Marsilia, în distribuţie cu Roberto Alagna şi Angela Gheorghiu, în rolurile titulare şi Jean-Philippe Lafont, în rolul lui César. În paralel, s-a consacrat dirijării şi rescrierii propriilor compoziţii muzicale pentru film, în scopul de a fi interpretate în afara sălilor de cinematograf, în cadrul concertelor de muzică simfonică.

A dirijat mari orchestre simfonice în Franţa şi în străinătate, în compania unor solişti prestigioşi precum: Ivry Gitlis, Vadim Repin, Wilhelmenia Fernandez, Silvia Marcovici, Patrice Fontanarosa, Jean-Luc Ponty, Didier Lockwood.

Vladimir Cosma a primit două premii Cézar pentru “Cea mai buna muzică de film”: Diva (1982) şiLe Bal (1984), apoi două premii Sept d’Or pentru “Cea mai buna muzică TV” în 1986 şi 1991 şi diferite premii şi distincţii în Franţa şi în lume. De asemenea, a obţinut numeroase Discuri de Aur şi Platină în întreaga lume. Este Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de OnoareMare Ofiţer al Meritului Cultural Român şi Comandor al Ordinului “Des Arts et des Lettres”.

Înaintea concertelor dirijate de Vladimir Cosma la Filarmonica George Enescu, în 16 noiembrie 2011, Senatul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

În concertul de la Bucureşti, Vladimir Cosma a realizat o adevărată călătorie sonoră printr-un spaţiu emoţional cuprinzând muzici de diferite facturi – de la clasic la etnic, jazz sau pop. În muzica scrisă pentru L’As des As (Asul aşilor) de Gérard Ourys, cu trăsături de uvertură, se putea recunoaşte tenta eroică. Optimismul debordant era predominant. Totul părea o muzică de paradă, în care limbajul era foarte viu colorat. Pianul era în prim plan, enunţând idei muzicale pline de temperament. Am ascultat o muzică consonantică, de un mare dinamism, cu accente tonice. Intervenţiile viorilor aduceau câteva clipe de nostalgie, fără a pierde prea mult din elanul general.


A urmat Thème de Nadia (Tema Nadiei), din suita simfonică Michel Strogoff, interpretată cu o melancolie răscolitoare. Simplu dar emoţionant a răsunat tema clarinetului, iar sonorităţile saxofoanelor au intensificat atmosfera sumbră. Foarte frumos a fost şi episodul central intonat de corzile grave, după care tema iniţială a fost reauzită.

Am ascultat apoi dansurile simfonice Les Aventures du Rabbi Jacob (Aventurile rabinului Jacob), în care este evocată sosirea celebrului rabin în comunitatea evreiască din Rue des Rosiers, la Paris. Am remarcat în interpretarea orchestrei simfonice o fermitate a ritmului în afirmarea sonoră a ideii principale. Acele pauze intercalate între acorduri aveau darul de a insufla muzicii caracterul dansant. Dirijorul Vladimir Cosma a impulsionat interpreţii atât prin jovialitatea mimicii sale faciale, cât şi prin gesturile sale dirijorale. Momentul dansului hasidic[1] a fostul unul de excepţie. Apoi, compartimentul percuţiei a provocat o adevărată jubilaţie sonoră.

Soprana Irina Iordăchescu acaparează publicul la orice apariţie scenică. Vocea ei are o calitate timbrală excelentă, expresivitatea pe care o degajă cântul ei este clădită cu o mare ştiinţă vocală. Frazarea sa are ceva din linia unei sculpturi de Rodin, unde marmura ascunde însăşi căldura vieţii.

Înainte de a interpreta Your Eyes, tema principală din La Boum 2, dirijorul Vladimir Cosma l-a prezentat publicului pe regizorul Claude Pinoteau, aflat în sala Ateneului Român. Apoi am ascultat naraţiunea muzicală a unei declaraţii de dragoste adolescentine, unde – prin linia vocală foarte sinuoasă a sopranei – se recunoştea atmosfera sentimentală cu unde juvenile. Am remarcat minunata orchestraţie simfonică, supleţea liniei melodice şi un deosebit rafinament armonic.

În continuare, auditoriul s-a bucurat de cântecul de mare succes internaţional, L’Amour en héritage[2], melodie cunoscută mai ales în interpretarea Nanei Mouskuri şi expusă în genericul serialului TV, Mistral’s Daughter.

În interpretarea orchestrei condusă de Vladimir Cosma simţeai cum te învăluie mulţumirea, iar o beatitudine pune parcă stăpânire pe fiinţa ta. Irina Iordăchescu îşi controla perfect emisia vocală, iar în secţiunea centrală, acolo unde tensiunea resimţită se datora în special registrului acut în care interpreta, ea avea o strălucire deosebită.

Piesa Le Chateau de ma Mère (Castelul mamei mele) face referire mai degrabă la atmosfera începutului secolului al XX-lea decât la vremea copilăriei scriitorului Marcel Pagnol, după amintirile căruia este compusă. Fermecător a răsunat în sala Ateneului această temă a Valsului pentru Augustine.

Apoi a urmat piesa La gloire de mon Père (Gloria tatălui meu) care a debutat cu un ţârâit de greieri înregistrat în prealabil. De aici încet, încet s-a insinuat ritmul de habaneră care a cuprins treptat întreaga orchestră. Tema circula de la clarinet la fagot, oboi şi la flautul piccolo, firesc şi curgător. În Codă, crescendo-ul era potenţat de instrumentele de suflat de alamă.

Concerto de Berlin a fost interpretat de violonistul Gabriel Croitoru cu un mare lirism. Sunetul viorii sale copleşea prin densitate şi prin dulceaţa timbrului. El ataşa ideilor muzicale, în funcţie de sensul lor, când expresivitatea pasională, când impulsul ritmic dinamizator. Emisia sa se transforma camelionic. Culorile treceau de la argintiul pasajelor de virtuozitate la bronzul greu al punctelor culminante intens vibrate.

După pauză, interpretarea Cantatei 1209 a avut un impact extraordinar asupra publicului. Scrisă pentru comemorarea a 800 de ani de la nimicirea oraşului Béziers din sud-vestul Franţei, lucrarea reprezintă o reflecţie profundă asupra violenţei comise uneori în numele celor mai înalte idealuri. Sonorităţile clopotelor erau impresionante. Orga, apoi corul confereau prin intermediul sunetelor prelungi, o grandoare tragică. Momentul introductiv, cu acel coral dureros, a fost realizat sublim. În secţiunea La Croisade, marşul obstinat avea un efect tensional extraordinar. În toate variaţiunile temei se simţea măiestria instrumentaţiei.

În continuare s-au putut asculta fragmente din opera Marius et Fanny. Soprana Irina Iordăchescu a cântat aria Est-ce le monde qui s’écroule? cu multă duioşie şi cu o mare autenticitate a trăirii.

Piesa Bal des casse-pied conţinea o temă plină de sarcasm, sugerând nesuferiţii pisălogi, fără vârstă, regăsiţi în toate vremurile. Am recunoscut aici intonaţii şi ritmuri amestecate de blues cu dans românesc. Orchestrei simfonice i s-au alăturat un grup de muzicieni de jazz, care au avut intervenţii solistice savuroase. Violonista Fiona Monbet s-a remarcat prin maniera de execuţie a portamento-urilor şi prin temperamentul ei nestăvilit. Accentele  metrice ordonau însă, fiecare frază intonată.

Au urmat piesele Salut l’Artiste şi Diner de cons cuprinzând inflexiuni modale atractive, interpretate cu mult bun gust.

L’Aile ou la Cuisse amintea de muzica Barocului francez. Acea toccată  a dat prilejul etalării capacităţilor interpretative ale compartimentului de percuţie şi suflătorilor.

Tempo-ul de Slow al temei Reality din celebrul La Boum de Claude Pinoteau, a captat prin curba seducătoare a liniei sale melodice.

La finalul serii muzicale de excepţie, am ascultat piesa Le grand Blond avec une chaussure noire,utilizată în filmul lui Yves Robert, o partitură în care din nou se puteau recunoaşte inspiraţia melodică românească în special ritmul de sârbă.

Darul muzical minunat oferit de Vladimir Cosma a fost apreciat de numerosul public aflat în sala Ateneului Român, atât prin aplauzele interminabile, cât şi prin fluxul empatic intens.

Mulţumim maestre Vladimir Cosma!

Marcel Frandes

Read more

Ivan cel Bun

Unul dintre miile de motive pentru care presa din România e praf și pulbere, cu tiraje care scad în ritm amețitor, este absența unor rubrici culturale serioase. Totul e o glumă tabloidă când vine vorba de cultură, se discută cu lux de detalii toate frivolitățile pseudo artiștilor. Un exemplu este ideea universal răspândită printre gazetarii români după care maximul de succes pe care l-ar putea avea vreun cântăreț de operă român este de a apărea pe scenă alături de Sting. Iar ziarele din România au tupeul să-și facă reclamă lipindu-și cu scuipat pe frunte eticheta de “quality”. Ce-i drept, Jurnalul Național a preluat publicarea fițuicii Festivalului Enescu, fără să aibe nici o contribuție editorială proprie, ci doar în calitate de sponsor. Drept urmare, acest supliment abundă ca în fiecare an de texte care mai de care mai dulcege, diabetul îți bate la ușă numai răsfoindu-l. Nu văd nicăieri un gazetar care să scrie într-un ziar măcar 3 rânduri de tipul “Am fost aseară la concertul lui X și nu mi-a plăcut”. Peste tot sunt numai prezentări despre cine va cânta sau interviuri comunistoide ce amintesc de “Cerbul de Aur” (versiunea anii ’60) de genul “România/Bucureștiul/Festivalul Enescu e nemaipomenit” Parcă toată planeta se învârte în jurul unui oraș care are puține de arătat. În fine, vreau de fapt să scriu despre altceva. Despre concertul pe care tocmai l-am văzut.

Dacă România a scăpat de Ceaușescu acum 21 de ani, în schimb Filarmonica “George Enescu” a reușit să scape de Cristian Mandeal abia după ediția precedentă a Festivalului Enescu, acum doar 2 ani. Mandeal avea un singur defect, dar esențial: îi lipsea cu desăvârșire talentul. În rest avea absolut totul: carte, cultură, putere de muncă și o lipsă totală a oricărei critici. Eu nu știu să fi scris cineva în România ceva rău despre el. Dar, ce s-a schimbat în orchestra noastră națională în ultimii 2 ani, de când “maestrul” a plecat? Ei bine, cam totul. E alt sound, există chiar bucuria de a cânta. Wilhelm Furtwangler spunea în anii ’30 că nu există orchestre proaste ci doar dirijori proști. Ultimii 2 ani ai Filarmonicii de la Ateneul Român confirmă 100% această butadă.

Filarmonica “George Enescu” – 2011

Cum a fost concertul însă?

În primul rând, trebuie s-o spun clar și tare, răspicat: Nu îmi place deloc “Vox Maris” de George Enescu. Am ascultat-o forțat de organizatorii festivalului, în diverse ediții, în interpretarea unora dintre cele mai mari orchestre ale lumii. Degeaba, nu îmi va spune niciodată nimic. Muzică contemporană? Ar trebui să privesc din cauza asta lucrarea cu mai multă deschidere? Nici vorbă! Contemporan este și “Turandot” de Puccini, și “Le sacre de printemps” de Stravinsky și Prokofiev și multe alte minunății. Cu toate astea, astă seară, dirijorul Ghenadi Rojdestvensky  a reușit totuși să facă acestă muzică exasperant de plictisitoare să pară interesantă de urmărit. Să nu creez confuzii: Enescu dirijându-l pe Menuhin adolescent în concertele de vioară ale lui Mozart, în anii ’30 pe discurile de patefon ale Decca, e ceva care ține de o minune, relația profesor-elev este de o delicatețe incomparabilă. Enescu la vioară făcând dragoste cu muzica lui Bach e iarăși ceva de povestit. Dar compoziția “Vox Maris” este o oboseală inutilă a creierului, chiar și cu un dirijor foarte, foarte bun.

“Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră” de Prokofiev a fost însă altceva. Victoria Postinkova, soția dirijorului, a cântat excelent. O lucrare relativ scurtă dar reprezentativă pentru modelul lui Prokofiev, de muzică modernă, decadentă, cu influențe americane și chiar de cafe concert. Subtil și puternic în același timp, concertul m-a făcut să regret că s-a terminat. Iar bis-ul, o romanță rusească probabil de-a lui Ceaikovsky (sau cel puțin așa părea) a fost de o melancolie nemaipomenită, interpretarea de un bun gust absolut m-a emoționat cu adevărat. Nu prea există ceva mai frumos decât un rus (sau o rusoaică aici) care să cânte cu “corazon” muzică rusească.

Genadi Rojdestvensky

Iar “Ivan cel Groaznic”, ei bine, nu m-am așteptat nici o clipă să fie atât de Bun. Cu “B” mare, evident! Eisenstein, cel mai mare regizor rus al tuturor timpurilor a filmat pelicula în 1943, departe de câmpul de luptă, tocmai la Alma-Ata, în Kazahstan. Prokofiev a compus muzica, atât de bună încât a devenit o lucrare de sine stătătoare. Norocul lui a fost că Occidentul l-a [re]descoperit mai repede decât pe Korngold, austriacul care sătul de insucces a plecat la Hollywood în anii ’30 ca să compună muzica unor filme celebre (“Robin Hood” cel cu Errol Flynn e cel mai notoriu exemplu). Continuăm. Influențele lui Mussorgsky atât din Tablouri cât și din Boris Godunov par evidente, la fel și cele ale lui Ceaikovsky din muzica lui bisericească. Dar aceste influențe sunt preluate cu subtilitate, nu se pot face confuzii. Acest gen modern de oratoriu a devenit specific lui Prokofiev, o altă lucrare de-a sa, “Petrică și lupul” devenind încă și mai cunoscută.

Mereu am fost de părere că limba rusă folosită de un reprezentant autentic al “intelighenției” sună extraordinar de estetic, în totală contradicție cu repulsia viscerală pe care o poate provoca aceeași limbă folosită de propaganda sovietică de acum câteva decade. Surpriza cea mai mare a fost tocmai aceea că rolul lui Ivan, recitativ, a fost interpretat chiar de Rojdestvensky la cei 80 de ani ai săi. O voce caldă, foarte clară, o intonație perfectă. Abia termină de recitat și se pornesc toate cavalcadele luptelor cu tătarii, corurile bisericești (ce frumos a cântat corul de copii, inocență absolută!). Muzica a curs atât de bine încât am senzația, acum, la câteva ore după spectacol, că parcă n-ar fi fost cântată integral. Și totuși s-a terminat foarte târziu…

Orchestra a răspuns perfect, dar și dirijorul parcă ar fi avut 30 de ani, a dat toate intrările, perfect, tuturor, neobosit, precis, seren, chiar a arătat câtă artă dar și meserie a strâns într-o carieră atât de lungă. Muzica infernală, înfiorătoare aproape de grotesc, în unele pasaje a avut susținerea unor alămuri de nivelul cel mai bun de oriunde pe lumea asta (ce mai tubă!), percuția impecabilă, corzile fără nici un cusur. Corul? Perfect. Baritonul Alexei Tanovițky a avut o intrare cel puțin spectaculoasă, iar mezzosoprana Larissa Diadkova a fost calul de povară al partiturii vocale, excelentă.

Pe scurt, a fost minunat, merita apoi celebrată seara cu o masă copioasă la o terasă bucureșteană în aceste ultime zile de timp superb. Dar cum blogul ăsta e despre muzică și nu despre arta culinară, mă opresc aici. Și vă îndemn: mergeți să vedeți Filarmonica “George Enescu”!

Autor: Despre Demnitate

Read more
Enable Notifications    OK No thanks