fbpx

“Patetica”

Remus Azoiţei în Concertul pentru vioară de Ceaikovski

În concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din 29 martie 2012, care a avut loc în sala Ateneului Român, au fost interpretate sub bagheta lui Christian Badea, două dintre capodoperele compozitorului romantic rus Piotr Ilici Ceaikovski: Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 35 – solist Remus Azoiţei şi Simfonia nr. 6 în si minor, op. 74 «Patetica».

Interesul publicului pentru acest concert a fost unul ieşit din comun. Aveai senzaţia că emulaţia auditoriului devine tot mai apropiată de cea a publicului de la spectacolele de tip Proms. Tinerii stăteau pe jos, în faţa scenei, cu ochii şi urechile aţintite către artiştii de pe podium. Mulţi muzicieni în formare au venit să ‘prindă’, încă din timpul repetiţiilor anterioare, cât mai multe secrete ale artei interpretative, sub forma sugestiilor din partea dirijorului ori a realizării acestor intenţii, fie din partea solistului, fie din cea a ansamblului acompaniator; ei urmăreau desigur atât sensurile muzicale relevate, cât şi mijloacele sonore de substanţializare a acestora prin construcţia întregului, a macrostructurilor formale, a planurilor dinamice ori a manierei de emisie, a agogicii muzicale, precum şi diversele aspecte timbrale; se uimiseră probabil de dozajele fine dintre compartimentele ansamblului orchestral, de subtilitatea frazării, de coordonarea melodico-ritmică, armonică şi contrapunctică – şi câte şi mai câte dintre cele ce se pot învăţa ‘pe viu’ din repetiţiile unor profesionişti de primă mână, aşa cum sunt membrii Orchestrei Filarmonicii George Enescu din Bucureşti.

Remus Azoiţei este un violonist în plină forţă artistică, într-o evoluţie permanentă, un oaspete îndrăgit de publicul de pretutindeni, un muzician pe care îl ascult cu mare bucurie de câte ori vine să cânte cu orchestra sau în recitalurile acompaniate de pian. Iar aceste prezenţe au fost numeroase în ultimii ani. Repertoriul său este unul vast, violonistul neocolind cele mai frumoase şi dificile opusuri din literatura muzicală barocă, clasică, romantică ori modernă.

La Ateneu, în celebrul Concert în re major de Ceaikovski[1] el ne-a oferit o interpretare acaparantă prin expresia muzicală şi virtuozitatea violonistică. Tempo-urile abordate în părţile extreme te făceau să uiţi de limitele tehnicii instrumentale. Azoiţei cântă “de mănâncă vioara” cum se spune în limbajul de pe culoarele Conservatorului. Unele pasaje de duble coarde, executate cu o supra-energie la talonul arcuşului, erau pur şi simplu mânate de o voinţă interpretativă uriaşă. Solistul cânta pentru cei ce veniseră să asculte a n-a oară acest concert, pentru cei ce îi cunoşteau fiecare sunet. Aceştia se aşteptau să asiste la o luptă mitologică, poate între David – partitura solistică şi Goliat – interpretul. Explozia de aplauze de la sfârşitul concertului de vioară a desemnat învingătorul uneia dintre cele mai solicitante partituri solistice! Cât de mare este emoţia celui ce cântă acest concert, pe cât de popular, pe atât de greu? Câte întrebări îl frământă mai ales în momentul în care ajunge în faţa publicului şi pune vioara la gât? Va fi bine? Va suna cum doreşte ? El ştie ca nimeni altul că în clipa când emiţi sunetul iniţial al frazei muzicale contează anvergura lansării emoţiei, a vibraţiei interioare, către ascultători. Minunaţii interpreţi ai orchestrei simfonice erau acolo şi atunci, trăiau cu solistul un timp artistic irepetabil. Simţeau orice micro-timpi, cele mai fine inflexiuni subiective agogice, fără de care muzica ar fi osificată, s-ar rezuma la o simplă încadrare ritmică solfegistică. Iar cu vioara sa, Remus Azoiţei obţine de la sunete abia perceptibile, totuşi pline de freamăt, până la tunete, pe coarda sol, în poziţiile înalte de pe tastiera instrumentului său extrem de calitativ.

Pentru auditoriu, cele aproape 35 de minute ale concertului au trecut repede, deoarece totul era interesant cântat. Introducerea solistică a primei părţi Allegro moderato a avut o graţie deosebită, cu acea velocitate a rostogolirilor melodice, care a pregătit tema principală, cântată cu mare inspiraţie. Imediat după cadenţă, la Repriza formei de sonată a primei mişcări, calmul şi căldura armonică, în care era prezentată ideea muzicală principală, a cuprins întreg aparatul orchestral. Parcă şi solistul a reuşit să se detensioneze, în sensul bun al cuvântului. Cadenţa solistică, cântată în cel mai autentic spirit ceaikovskian, a oprit pur şi simplu, pe moment, răsuflarea ascultătorilor. Interpretarea mă ducea cu gândul la scene din filmul Le Concert(2009) în regia lui Radu Mihăileanu, cu Alexeï Guskov, Mélanie Laurent şi Dmitri Nazarov.

Apoi în Canzonetta, Andante, calitatea sunetului, frazarea elegantă şi expresivitatea duioasă au pus stăpânire pe discursul muzical, aducând momente de o mare frumuseţe. Allegro vivacissimo, a avut un dinamism deosebit. Acest final este scris foarte violonistic, cu răpăieli despiccato, cu o ritmică pregnantă şi o etalare fastuoasă a secvenţelor, dar mai ales cu o sclipire deosebită în pasajele cu frânturi de game pe toată tastiera viorii. Senzaţia de goană predomina. De abia tema cu aluzii populare ruseşti din cupletele simetrice mai schimba puţin pulsaţia. Am apreciat modul în care suflătorii de lemn s-au ‘ţinut scai’ de solist, cântând cu o mare precizie ritmică şi acurateţe intonaţională. Remus Azoiţei a preferat varianta fără salturi a acestui rondo, demonstrând încă o dată plăcerea sa de a cânta, cât şi temperamentul său vulcanic. Depăşirea tentaţiei vitezei cât mai mari în desfăşurarea evenimentelor acestui splendid rondo instrumental este esenţială pentru redarea caracterului muzicii lui Ceaikovski. Prin dilatarea spaţiului dintre evenimentele muzicale, adică prin împuţinarea accentelor metrice sesizabile, solistul obţinea tocmai efectul de rapiditate şi de fluenţă.

La cererea publicului, violonistul Remus Azoiţei a interpretat Capriciul nr. 13 în sib major de Niccolò Paganini. “Râsul diavolului” – cum este supranumit acest capriciu datorită secvenţei cromatice descendente în octave, alternate pe corzile re şi sol ale viorii, declansând aplauze puternice. În opinia mea, epuizantul concert de Ceaikovski, tocmai încheiat, a lasat nişte urme de oboseală, astfel încât mici imperfecţiuni de intonaţie a dublelor coarde au umbrit uşor execuţia miniaturii solo paganiniene.

În cea de-a doua parte a concertului simfonic de la Ateneul Român am ascutat Simfonia nr. 6 «Patetica» de Piotr Ilici Ceaikovski, una dintre puţinele simfonii ce se termină cu o parte lentă,Adagio lamentoso. Compusă în ultimul an al vieţii compozitorului, 1893, sentimentul deznădejdii şi al presimţirii morţii copleşesc în această lucrare. În prima parte, Adagio – Allegro non troppo se aud, de altfel, citări cu trăsături funerare ale unei misse, ce confirmă starea amintită.

După David Brown, simfonia aceasta se ocupă, în plan filosofic, de “puterea sorţii asupra vieţii şi morţii”[2]. Dacă în prima mişcare a simfoniei pasiunea, încrederea şi setea de activitate predomină, în partea a doua, Allegro con grazia, dragostea este cea care domină. Apoi în Allegro molto, partea a treia, dezamăgirea ia locul stărilor precedente, iar finalul sugerează disiparea, moartea.

Dirijorul Christian Badea reuşeşte să obţină trăsăturile stilistico-estetice ale muzicii romantice prin mijloace diferite de alţi dirijori. El menţine tensiuni dramatice foarte mari pe secţiuni întinse. Totuşi, planurile dinamice de la limita inferioară, după opinia mea, ar fi putut fi mai fin realizate. Să nu uităm că partiturile lui Ceaikovski conţin în unele momente şi cinci de piano!

Concertmaestrul invitat, Cătălin Desagă, a cântat cu o vervă deosebită. Pentru el, muzica este precum respiraţia. Atent la tot ce cerea dirijorul, urmărea şi susţinea solistul cu mare atenţie, impulsionând întreaga partidă a viorilor prime.

Îmbucurător este faptul că sala a rămas arhiplină şi după pauza concertului. Este o izbândă a interpreţilor, a dirijorului şi a celor care alcătuiesc repertoriul stagiunii. Interesul de a asculta întreg programul unei seri muzicale denotă opusul snobismului, respectul faţă de artiştii de pe scenă şi un aparent sacrificiu al timpului fiecăruia, ce are ca roadă umplerea prea-goluluisufletesc.

Am plecat fericit de la acest concert, iar pe treptele în spirală ce conduceau spre hol, fără să vreau am auzit vocile unor spectatori care spuneau simplu: “- Ce concert minunat am auzit astă-seară!”

Autor: Marcel Frandes

Read more

Detaliile tragicului

Ateneul Român e frumos în orice anotimp. Ultima oară când am fost era o seară de iarnă de-a dreptul din povești. Acum primăvara izbucnise peste București. Vineri seara, orașul are un trafic infernal așa că am ajuns la Ateneu în ultima clipă. Deja mă consolasem cu ideea că voi rata Concertul pentru vioară și orchestră în re major, Op. 35 de Ceaikovsky, dar am avut noroc.

Probabil primăvara izbucnise la fel și la Clarens, în Elveția, acum 134 de ani, în luna martie, când a fost compus concertul. O poveste întreagă cu acest concert! Ceaikovski tocmai se despărțise de soția lui, Antonina Miliukova. Mariajul, dezastruos, durase doar șase săptămâni. A fost o căsătorie în care soțul voia să salveze aparențele sociale, ascunzându-și homosexualitatea. Scrisorile exaltate ale unei studente îl făcuseră să creadă că mariajul ar fi o posibilitate. Aceste scrisori l-au convins să se însoare dar stau și la baza muzicii din Evgheni Oneghin… Așa că, în primăvara lui 1878, se retrăsese în acest sat de pe malul lacului Geneva, pentru a se reface după depresia îngrozitoare care a urmat separării de Antonina, aici la Clarens fiind însoțit de studentul (compoziție muzicală) și amantul său, violonistul Iosif Kotek. Concertul a fost compus într-un timp foarte scurt, deși compozitorul nu cânta la vioară, Iosif l-a ajutat se pare în compoziția solisticii. Ceaikovsky ar fi vrut să-i dedice lui Kotek lucrarea, dar s-a temut de reacția societății, așa cum probabil din aceleași motive nici acesta din urmă nu a vrut să-l cânte vreodată în public. Acesta este povestea unui concert pentru vioară, unul al dragostei și al dramei personale…

Clarens, 1882 (fotografie de Adolphe Braun)

Revenind însă la seara de 30 martie 2012, Orchestra Filarmonicii George Enescu, condusă de Christian Badea, l-a avut solist pentru acest concert pe Remus Azoiței. Am așteptat cu emoție concertul și în mare parte a fost unul reușit. În primul rând, acompaniamentul orchestrei a fostul unul impecabil, nu știu dacă mi-aș fi putut dori ceva mai bun de atât. Christian Badea a fost violonist la începutul carierei și cred că acest amănunt a contat de fapt foarte mult în modul în care orchestra a susținut solistul. Remus Azoiței a cântat în general bine, deși mi-ar fi plăcut ca în unele pasaje să accentueze mai mult, temele de virtuozitate au părut a fi cam expediate, fără nici un subtext, fără nici o întrebare care să-i rămână spectatorului. Și erau multe întrebări, dacă ne aducem aminte numai de filmul lui Radu Mihăileanu, “Le Concert” (2009)… Această absență a oricărei introspecții a fost valabilă mai ales în prima parte. Temele populare ale părții a treia au fost mai reușite, chiar foarte reușite astfel încât impresia generală a fost aceea a unui concert relativ bun dar fără nici un panaș, lipsit de orice transcendență, din vioara domnului Azoiței n-au ieșit scântei…

Remus Azoiței și Christian Badea (c) Romică Zaharia

Partea a doua a serii a fost Simfonia a VI a în Si minor, Op. 74, “Patetica” a aceluiași Piotr Ilici Ceaikovski. Celebra “Patetica”. Abia așteptam, mai ales că acum vreo doi ani văzusem tot la Ateneu Simfonia a V a a lui Ceaikovsky tot cu Christian Badea și mi-a plăcut foarte mult. A fost exact ceea ce anticipam. O viziune dominată de precizie și eleganță. Deloc idiomatică dar fără să sublimeze secvențele “rusești”, cum ar fi marșul din partea a III a. Partea I a început încet, parcă mai încet ca de obicei ca să lase loc unei progresii dramatice, cum scrie la carte, cum propovăduia Wilhem Furtwangler. A doua temă, cea lentă, din aceeași primă parte, a lăsat să se audă niște suflători (oboi, clarinet, fagot, flaut) excelenți (cum de altfel exceleneți au fost și în oncertul pentru vioară). Valsul a fost, evident, cât se poate de elegant și ca de fiecare dată când îl ascult mi-ar fi plăcut să nu se mai termine. Marșul din partea a III a? Memorabil! Iar ultima parte… aproape că nu știu când s-a terminat. Toate detaliile orchestrei erau scoase la suprafață sub o baghetă care era peste tot, peste orice amănunt, fără nici o pierdere de ritm, urmărind mereu o idee. Aceea a tragicului, disecat până la nivelul celor mai simple fraze muzicale. Erorile de execuție au fost neimportante (un trombon spre final, altfel alămurile impecabile toată seara), importante a fost maniera de mare orchestră, aplombul și calitatea, una de nivel occidental.

Despre această simfonie s-au scris multe. Că e recviemul lui Ceaikovski, sau că e nota unui sinucigaș, că are sau nu un caracter programatic, sau că simbolurile morții se găsesc concret în partitură. Sigur este doar că fratele compozitorului, Modest a sugerat subtitlul “Tragica” iar Piotr l-a schimbat în “Patetica”. După acest concert mă gândesc dacă nu cumva Modest Ceaikovski a avut mai multă dreptate.

Autor: Despre Demnitate

Read more