fbpx

Blog

Detaliile tragicului

Ateneul Român e frumos în orice anotimp. Ultima oară când am fost era o seară de iarnă de-a dreptul din povești. Acum primăvara izbucnise peste București. Vineri seara, orașul are un trafic infernal așa că am ajuns la Ateneu în ultima clipă. Deja mă consolasem cu ideea că voi rata Concertul pentru vioară și orchestră în re major, Op. 35 de Ceaikovsky, dar am avut noroc.

Probabil primăvara izbucnise la fel și la Clarens, în Elveția, acum 134 de ani, în luna martie, când a fost compus concertul. O poveste întreagă cu acest concert! Ceaikovski tocmai se despărțise de soția lui, Antonina Miliukova. Mariajul, dezastruos, durase doar șase săptămâni. A fost o căsătorie în care soțul voia să salveze aparențele sociale, ascunzându-și homosexualitatea. Scrisorile exaltate ale unei studente îl făcuseră să creadă că mariajul ar fi o posibilitate. Aceste scrisori l-au convins să se însoare dar stau și la baza muzicii din Evgheni Oneghin… Așa că, în primăvara lui 1878, se retrăsese în acest sat de pe malul lacului Geneva, pentru a se reface după depresia îngrozitoare care a urmat separării de Antonina, aici la Clarens fiind însoțit de studentul (compoziție muzicală) și amantul său, violonistul Iosif Kotek. Concertul a fost compus într-un timp foarte scurt, deși compozitorul nu cânta la vioară, Iosif l-a ajutat se pare în compoziția solisticii. Ceaikovsky ar fi vrut să-i dedice lui Kotek lucrarea, dar s-a temut de reacția societății, așa cum probabil din aceleași motive nici acesta din urmă nu a vrut să-l cânte vreodată în public. Acesta este povestea unui concert pentru vioară, unul al dragostei și al dramei personale…

Clarens, 1882 (fotografie de Adolphe Braun)

Revenind însă la seara de 30 martie 2012, Orchestra Filarmonicii George Enescu, condusă de Christian Badea, l-a avut solist pentru acest concert pe Remus Azoiței. Am așteptat cu emoție concertul și în mare parte a fost unul reușit. În primul rând, acompaniamentul orchestrei a fostul unul impecabil, nu știu dacă mi-aș fi putut dori ceva mai bun de atât. Christian Badea a fost violonist la începutul carierei și cred că acest amănunt a contat de fapt foarte mult în modul în care orchestra a susținut solistul. Remus Azoiței a cântat în general bine, deși mi-ar fi plăcut ca în unele pasaje să accentueze mai mult, temele de virtuozitate au părut a fi cam expediate, fără nici un subtext, fără nici o întrebare care să-i rămână spectatorului. Și erau multe întrebări, dacă ne aducem aminte numai de filmul lui Radu Mihăileanu, “Le Concert” (2009)… Această absență a oricărei introspecții a fost valabilă mai ales în prima parte. Temele populare ale părții a treia au fost mai reușite, chiar foarte reușite astfel încât impresia generală a fost aceea a unui concert relativ bun dar fără nici un panaș, lipsit de orice transcendență, din vioara domnului Azoiței n-au ieșit scântei…

Remus Azoiței și Christian Badea (c) Romică Zaharia

Partea a doua a serii a fost Simfonia a VI a în Si minor, Op. 74, “Patetica” a aceluiași Piotr Ilici Ceaikovski. Celebra “Patetica”. Abia așteptam, mai ales că acum vreo doi ani văzusem tot la Ateneu Simfonia a V a a lui Ceaikovsky tot cu Christian Badea și mi-a plăcut foarte mult. A fost exact ceea ce anticipam. O viziune dominată de precizie și eleganță. Deloc idiomatică dar fără să sublimeze secvențele “rusești”, cum ar fi marșul din partea a III a. Partea I a început încet, parcă mai încet ca de obicei ca să lase loc unei progresii dramatice, cum scrie la carte, cum propovăduia Wilhem Furtwangler. A doua temă, cea lentă, din aceeași primă parte, a lăsat să se audă niște suflători (oboi, clarinet, fagot, flaut) excelenți (cum de altfel exceleneți au fost și în oncertul pentru vioară). Valsul a fost, evident, cât se poate de elegant și ca de fiecare dată când îl ascult mi-ar fi plăcut să nu se mai termine. Marșul din partea a III a? Memorabil! Iar ultima parte… aproape că nu știu când s-a terminat. Toate detaliile orchestrei erau scoase la suprafață sub o baghetă care era peste tot, peste orice amănunt, fără nici o pierdere de ritm, urmărind mereu o idee. Aceea a tragicului, disecat până la nivelul celor mai simple fraze muzicale. Erorile de execuție au fost neimportante (un trombon spre final, altfel alămurile impecabile toată seara), importante a fost maniera de mare orchestră, aplombul și calitatea, una de nivel occidental.

Despre această simfonie s-au scris multe. Că e recviemul lui Ceaikovski, sau că e nota unui sinucigaș, că are sau nu un caracter programatic, sau că simbolurile morții se găsesc concret în partitură. Sigur este doar că fratele compozitorului, Modest a sugerat subtitlul “Tragica” iar Piotr l-a schimbat în “Patetica”. După acest concert mă gândesc dacă nu cumva Modest Ceaikovski a avut mai multă dreptate.

Autor: Despre Demnitate

Post a comment

Enable Notifications OK No thanks