O seară de iarnă liniștită, cu multă zăpadă așezată pe toată întinderea din fața Ateneului, m-a reconfortat de cum am ajuns la concert. Programul conținea muzică rusească de Mussorgsky, Rachmaninov și Prokofiev (deși mi-e dor de Beethoven), un dirijor rus, Iuri Botnari și un pianist nord-irlandez, Barry Douglas. Anticiparea unei seri foarte bune m-a cuprins de la intrare.

Mussorgsky – O noapte pe muntele pleșuv – a fost interpretată bine, fără panaș. Atmosfera apăsătoare a lucrării cu cea mai complicată istorie a compoziției a fost redată corect și a prefigurat maniera în care se va cânta în restul serii: aceea a unei rutine, luată în sensul bun, a unei interpretări idiomatice.

Concertul nr. 2 de Rachmaninov a fost sub așteptări, cântat corect pe note, de pianistul Barry Douglas dar ratând tot ce înseamnă nebunia care stă la baza compoziției lucrării. Ori, acest concert este mărturia lungii perioade de depesie clinică a compozitorului, în care acesta și-a mărturisit întrega suferință ca artist neînțeles, concluzionând voința de a crede mai departe în ideile lui. Pianistul irlandez, într-o ținută casual, promitea o interpretare mai vulcanică, mai ales după primele acorduri, completate de tema devastatoare a corzilor, pe parcurs însă s-a cantonat în maniera romanțioasă cu care este asociat concertul. În partea a doua, mă luptam deja cu somnul. Poate a doua reprezentație va fi mai bună (eu am fost joi)

După pauză a urmat adevăratul concert, Suita Romeo și Julieta de Prokofiev. În mod normal nu sunt adeptul ideii că orchestrele ar avea un specific național, că o orchestră germană sună nemțește sau una rusească sună rusește etc… Era mai valabilă ideea în trecut, înainte de YouTube și Internet, mai puțin azi când se concertează peste tot și muzicienii se inspiră tehnic unii de la alții. Iuri Botnari însă are tradiția muzicii simfonice ruse în sânge. Economic în mișcări, dar sugestiv, poignant într-un fel diferit de cel al lui Gergiev, mai apropiat de Ghennadi Rodejstvensky, a impus și orchestrei o manieră la care nu mă așteptam. Filarmonica George Enescu a avut un sunet mai greu decât de obicei, în același timp și plin de toate detaliile. Pot spune că mi-a amintit de Bolșoi Teatrul din Moscova.

Au fost câteva fragmente din suită, cele mai celebre. Inutil să spun că tema “Dansului cavalerilor” n-a lipsit (cum ar fi fost?) cântată impecabil și implacabil, într-un ritm infernal, sugerând un efectiv care părea de două ori mai numeros decât era în realitate, finalul lăsându-ți o senzație similară celei de după un Montagne Russe. Apoi influența americană subtilă a compozițiilor lui Prokofiev, cu teme pentru oboi și clarinet emanând discret atmosfera de cabaret jazz, era și ea acolo, nelipsită și atât de plină de farmec.

Prokofiev a fost “lovitura” serii și mă grăbesc să închei această cronică, spectacolul este reluat și azi, merită văzut!

Autor: Despre Demnitate