fbpx

Christian Badea

„Parsifal” de la Ateneu în revista „Opera” (UK)!

Ultimele ecouri ale sezonului muzical 2014-2015 sunt cele de la concertul lui Christian Badea de la Ateneu. A fost „Parsifal”, ultimul act, în versiune semi-concert. Am scris destul de mult la vremea acestui eveniment, care a fost acoperit destul de bine și de presa din România (dar, ca de obicei, mai mult înainte și… mai nimic după). Cu toate acestea, concertul a atras atenția revistei „Opera” din Marea Britanie și astfel am ajuns să public al treilea articol în această publicație (celelalte două fiind despre premierele de la ONB cu „La traviata” și „Falstaff”). Traducerea cronicii, în continuare:

opera-september-2015-cover

România
București

Ateneul Român este o versiune redusă a sălii de concerte Royal Albert Hall, iar dirijorul Christian Badea, transformat în regizor pentru ultima sa apariție în acest sezon alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, a avut ideea să transforme acest spațiu într-un Templu al Graalului, pentru ultimul act din Parsifal prezentat în versiune de semi-concert (14 mai). Auditoriumul din această clădire se află exact sub cupolă, iar sub el se găsește foyerul, prin urmare plasarea corului sub nivelul spectatorilor și utilizarea luminilor pentru a transforma concertul într-o experiență imersivă au produs efecte auditive și vizuale extraordinare.
Badea a fost creierul din spatele întregului proiect, jucând toate rolurile: dirijor, regizor, agent de PR, iar eforturile lui au fost răsplătite pe măsură. Orchestra a scos la iveală detaliile și măreția partiturii lui Wagner cu o precizie greu de atins. Sala are 800 de locuri, fapt care le-a permis tuturor artiștilor, în special lui Eric Halfvarson (Gurnemanz), să se concentreze pe dinamica și subtilitățile rolurilor într-un manieră imposibil de utilizat într-o sală mai mare. Stefan Vinke a fost perfect în Parsifal, utilizându-și vocea lirică pentru a construi un personaj tânăr, brav și pur. Béla Perencz l-a înlocuit în ultimul minut pe Levente Molnár (care anulase) și a făcut o impresie foarte bună în rolul lui Amfortas. Iar Kundry, care are atât de puțin de cântat, dar atât de mult de transmis, a fost excepțional interpretată de Maia Morgenstern (cunoscută pentru rolul Fecioarei Maria din filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos), care a adus elementul teatral în acest concert neobișnuit și impresionant.

Alexandru Pătrașcu, Opera Magazine, Septembrie 2015, pp. 1156

parsifal-review

Și o galerie foto pentru a ne reaminti de cele două seri Parsifal de la Ateneu:

Read more

Detaliile tragicului

Ateneul Român e frumos în orice anotimp. Ultima oară când am fost era o seară de iarnă de-a dreptul din povești. Acum primăvara izbucnise peste București. Vineri seara, orașul are un trafic infernal așa că am ajuns la Ateneu în ultima clipă. Deja mă consolasem cu ideea că voi rata Concertul pentru vioară și orchestră în re major, Op. 35 de Ceaikovsky, dar am avut noroc.

Probabil primăvara izbucnise la fel și la Clarens, în Elveția, acum 134 de ani, în luna martie, când a fost compus concertul. O poveste întreagă cu acest concert! Ceaikovski tocmai se despărțise de soția lui, Antonina Miliukova. Mariajul, dezastruos, durase doar șase săptămâni. A fost o căsătorie în care soțul voia să salveze aparențele sociale, ascunzându-și homosexualitatea. Scrisorile exaltate ale unei studente îl făcuseră să creadă că mariajul ar fi o posibilitate. Aceste scrisori l-au convins să se însoare dar stau și la baza muzicii din Evgheni Oneghin… Așa că, în primăvara lui 1878, se retrăsese în acest sat de pe malul lacului Geneva, pentru a se reface după depresia îngrozitoare care a urmat separării de Antonina, aici la Clarens fiind însoțit de studentul (compoziție muzicală) și amantul său, violonistul Iosif Kotek. Concertul a fost compus într-un timp foarte scurt, deși compozitorul nu cânta la vioară, Iosif l-a ajutat se pare în compoziția solisticii. Ceaikovsky ar fi vrut să-i dedice lui Kotek lucrarea, dar s-a temut de reacția societății, așa cum probabil din aceleași motive nici acesta din urmă nu a vrut să-l cânte vreodată în public. Acesta este povestea unui concert pentru vioară, unul al dragostei și al dramei personale…

Clarens, 1882 (fotografie de Adolphe Braun)

Revenind însă la seara de 30 martie 2012, Orchestra Filarmonicii George Enescu, condusă de Christian Badea, l-a avut solist pentru acest concert pe Remus Azoiței. Am așteptat cu emoție concertul și în mare parte a fost unul reușit. În primul rând, acompaniamentul orchestrei a fostul unul impecabil, nu știu dacă mi-aș fi putut dori ceva mai bun de atât. Christian Badea a fost violonist la începutul carierei și cred că acest amănunt a contat de fapt foarte mult în modul în care orchestra a susținut solistul. Remus Azoiței a cântat în general bine, deși mi-ar fi plăcut ca în unele pasaje să accentueze mai mult, temele de virtuozitate au părut a fi cam expediate, fără nici un subtext, fără nici o întrebare care să-i rămână spectatorului. Și erau multe întrebări, dacă ne aducem aminte numai de filmul lui Radu Mihăileanu, “Le Concert” (2009)… Această absență a oricărei introspecții a fost valabilă mai ales în prima parte. Temele populare ale părții a treia au fost mai reușite, chiar foarte reușite astfel încât impresia generală a fost aceea a unui concert relativ bun dar fără nici un panaș, lipsit de orice transcendență, din vioara domnului Azoiței n-au ieșit scântei…

Remus Azoiței și Christian Badea (c) Romică Zaharia

Partea a doua a serii a fost Simfonia a VI a în Si minor, Op. 74, “Patetica” a aceluiași Piotr Ilici Ceaikovski. Celebra “Patetica”. Abia așteptam, mai ales că acum vreo doi ani văzusem tot la Ateneu Simfonia a V a a lui Ceaikovsky tot cu Christian Badea și mi-a plăcut foarte mult. A fost exact ceea ce anticipam. O viziune dominată de precizie și eleganță. Deloc idiomatică dar fără să sublimeze secvențele “rusești”, cum ar fi marșul din partea a III a. Partea I a început încet, parcă mai încet ca de obicei ca să lase loc unei progresii dramatice, cum scrie la carte, cum propovăduia Wilhem Furtwangler. A doua temă, cea lentă, din aceeași primă parte, a lăsat să se audă niște suflători (oboi, clarinet, fagot, flaut) excelenți (cum de altfel exceleneți au fost și în oncertul pentru vioară). Valsul a fost, evident, cât se poate de elegant și ca de fiecare dată când îl ascult mi-ar fi plăcut să nu se mai termine. Marșul din partea a III a? Memorabil! Iar ultima parte… aproape că nu știu când s-a terminat. Toate detaliile orchestrei erau scoase la suprafață sub o baghetă care era peste tot, peste orice amănunt, fără nici o pierdere de ritm, urmărind mereu o idee. Aceea a tragicului, disecat până la nivelul celor mai simple fraze muzicale. Erorile de execuție au fost neimportante (un trombon spre final, altfel alămurile impecabile toată seara), importante a fost maniera de mare orchestră, aplombul și calitatea, una de nivel occidental.

Despre această simfonie s-au scris multe. Că e recviemul lui Ceaikovski, sau că e nota unui sinucigaș, că are sau nu un caracter programatic, sau că simbolurile morții se găsesc concret în partitură. Sigur este doar că fratele compozitorului, Modest a sugerat subtitlul “Tragica” iar Piotr l-a schimbat în “Patetica”. După acest concert mă gândesc dacă nu cumva Modest Ceaikovski a avut mai multă dreptate.

Autor: Despre Demnitate

Read more

Poftiti la Ateneu !!!

Ateneu

George Enescu este autorul uneia din cele mai tari maxime care s-au spus vreodata despre muzica:Muzica e de doua feluri, buna sau proasta. Doar pentru asta si Ateneul Roman merita sa ii poarte numele, ca Filarmonica George Enescu. Doar ca marele compozitor a mers pe principiul ca niciodata sa nu fii pe deplin multumit de ce ai realizat, astfel ca a lasat urmasilor Rapsodiile RomaneOedip si celelalte creatii care l-au consacrat ca cel mai important muzician roman. Si ca sa intrati in atmosfera, cat cititi acest articol, va invit sa o ascultati pe prima din cele doua Rapsodii.

George Enescu – Rapsodia Româna nr. 1

Spre rusinea mea si meritul lui Teo, prima oara la un concert la Ateneu am fost cu prilejul unei repetitii a proiectului Mozart Rocks. Si recunosc, ca sala m-a impresionat profund, cu un aer de catedrala, cu o pictura impecabila (intregul stabiliment a fost restaurat recent). A doua oara am fost la un concert de flamenco si deja ma simteam ca acasa, dar nu despre asta e vorba. Daca ceva m-a impresionat insa la Mozart Rocks, acel ceva este orchestra Filarmonicii George EnescuIata ce scriam pe ForeverFolk dupa concert: I-am lasat la sfarsit, desi ar fi trebuit sa ii mentionez la fiecare paragraf. Ma refer aici la Orchestra Filarmonicii “George Enescu”, condusa imperial de Maestrul Tiberiu Soare. Eleganta, prestanta, sobrietate, performanta, daruire, arta sunt cuvinte prea sarace sa descrie ce au realizat membrii orchestrei la Mozart Rocks, dincolo de unele afirmatii tendentioase ca nu ar trebui sa se afiseze alaturi de rockeri.

Si acum vine punctul culminant: cu ajutorul lui Andrei, va adresez o provocare: sa scrieti pe blogurile voastre de ce vreti sa mergeti sa vedeti un spectacol la Ateneu cu Filarmonica George Enescu. Cele mai interesante doua articole primesc cate o invitatie dubla la spectacolele de joi 29 si vineri 30 martie, incepand cu ora 19.00. Data limita de postare a articolelor este joi, 29 martie, ora 12:00, ca sa apucam sa si decidem cine merge. Nu uitati sa postati articolul in comentarii sau sa puneti un trackback spre articolul de fata.

Avem si solicitarea de a include in articol pagina de facebook a Filarmonicii George EnescuCa like sper ca ati dat deja, ca tare merita oamenii!

Dirijor: CHRISTIAN BADEA; Solist: REMUS AZOITEI

Program:

Piotr Ilici Ceaikovski
Concertul pentru vioara si orchestra
Simfonia nr. 6, “Patetica” 

Asadar, bloggeri! Incingeti tastaturile pentru cultura, Filarmonica va asteapta!

Foto: Radu Tudoroiu

Read more

THE 3RD OF NOVEMBER 2011 ‘GEORGE ENESCU’ PHILHARMONIC ORCHESTRA CONCERT

The 3rd of November 2011 ‘George Enescu’ Philharmonic Orchestra concert conducted by Christian Badea, comprised musical works of a great beauty: The Prelude of Parsifal by Richard Wagner, The C Major Concert for Piano and Orchestra, K.V. 467 by Wolfgang Amadeus Mozart, soloist Constantin Sandu and Symphony No 1 in D Major by Gustav Mahler. We witnessed an evening music performed at a remarkable artistic level. Conductor Christian Badea is a beloved guest of the Bucharest public, a musician who knows how to enforce respect.

The genesis of the opera Parsifal is connected, on one hand, to the composer’s spiritual experiences around the celebration of Good Friday, and on the other hand, to the poem Parzival by Wolfram von Eschenbach. The plot of the opera refers to the Grail knights, a legendary order of monk knights guarding Montsalvat, the cup from which Christ drank as he was crucified on the cross. Unable to resist the witchcraft of sorceress Kundry, the head of the Grail knights, Amfortas, breaks his chastity vows and so he cannot give the knights their communion, which provided them with an invincible power. Young Parsifal reaches Klingsor’s enchanted garden, the symbol of evil, a great sinner who had not been accepted in the order of the Grail knights. Parsifal stands up beautiful Kundry and he pulls down Klingsor’s castle with the help of the spear lost by Amfortas. He is chosen the king of the Grail, in Amfortas’ place, and for the first time he performs the mass of the Holy Chalice which all the Grail knights attend.

The Prelude music of the opera Parsifal is mainly gone through by the leitmotiv of the communion and that of the Grail. The ‘George Enescu’ Philharmonic Symphonic Orchestra, under the baton of the maestro Christian Badea, offered the auditory moments full of flowing harmonies, in which the infinite melody prevailed over the sensible world.

Hans Jürgen Syberberg is the author of a filmed version, where Wagner’s opera is fully unfolding in a very significant scenery: Mahler’s death mask.

After the Wagnerian Prelude, we listened to The C Major Concert for Piano and Orchestra, K.V. 467 by Wolfgang Amadeus Mozart, glamorously and neatly performed by Constantin Sandu.

The artist studied the piano at the ‘George Enescu’ Musical National College in Bucharest, with the teacher Constantin Niṭu, then at the ‘Ciprian Porumbescu’ Musical Conservatory in Bucharest, with Constantin Ionescu-Vovu. Later on, he benefited from the guidance of some great personalities like: Tania Achot, Dmitri Bashkirov, Sequeira Costa and Helena Sá e Costa. The pianist is a laureate of International Contests of Senigallia, Łódź, Viotti-Valsesia, Palma O’Shea – Santander, Épinal and Maria Canals-Barcelona.

Constantin Sandu has been the soloist of some important European orchestras like: Arthur Rubinstein of Łódź, the Halle Philharmonic, Bodensee-Symphonie-Orchester of Konstanz, the National Orchestra of Belarus, the Kiev Radio and Television Symphonic Orchestra, the National Philharmonic of Moldova and the National Orchestra of Porto. Also, Constantin Sandu has been invited to be part of numerous juries of international contests (Vianna da Motta-Lisabona, Cidado de Porto, Ciudat de Toledo, Viotti-Valsesia, Pinerolo-Città della Cavalleria, Helena Sá e Costa-Aveiro, Propiano-Bucharest and Yamaha Music Foundation of Europe-Porto). He has taught mastery courses in different countries. The pianist has obtained the title of Doctor in Music at the Bucharest National University of Music. He has made various radio and TV recordings, and he has also released CDs as a soloist. At the moment he is the manager of the music department at the University College of Music and Dramatic Arts in Porto (Portugal).

When performing in Bucharest, at the Romanian Athenaeum Hall, Constantin Sandu impressed the public with the elegance of phrasing and his really velvety touch. The artist accomplishes the legato with a great delicacy, in the cord manner. His sound was gold plated. In performing the interval vaults, the pianist displayed a certain naturalness, the necessary effort applied reminding of the vocal technique (a slight hesitation perfectly well-balanced). In the section which concludes the second part of the concert, the soloist synchronized the conveying manner of staccato with the pizzicato of the cords in a unitary levelness. As for the third part, those imitations, true ‘polyphonic relayings’, had a peculiar expressivity. The Mozartian musical motifs suggested some opera characters. The accuracy of the articulation – a minutely dosed polishing, unostentatious, with a consequent rhythmical pulsation – also focusing on the sonorous detail contributed to the impression of musical beauty. In the soloist cadence, the artist reiterated the themes, with the related variations, using an agogic in which the aesthetics and the classic style combined.

The orchestra backing suited the soloist: alive in the tutti’s, careful in following the soloist, with a dynamics always adapted to the moment and with a great warmth in the cantilenas. At the public request, the pianist Constantin Sandu performed Rondo alla turca in A major by Mozart, rousing prolongued applauses.

In the second part of the musical evening at the Romanian Athenaeum Hall, we listened to the Symphony No 1 in D Major by Gustav Mahler. The orchestration of this symphony is a huge one, of almost 100 players on stage. The cord debut in pianissimo sounded impressive, after which the intervention of the woodwind came ‘from afar’’. You could then hear the delicate moment of self-citation, in which the musical idea of the composer’s lied appeared, entitled Ging heut’ Morgen übers Feld/ This morning we walked over the field, initially performed on the cello, after which the entire orchestral assembly was comprised. Conductor Christian Badea managed to imprint that fiery character, but also humorous sometimes, especially in the section of the sonata reprise of the first part. In the second part, Kräftig bewegt, doch nicht zu schnell, one could fully sense the dancing character – landler in the three quarter beat. The cello part was played in a more severe manner, as imposed by the conductor. His determined gestures suggested clearly the expression. The interventions of the first violin, with a downward trend, stuffed with a glissando, on the solemn cord, were toned with a great accuracy in the spirit of the klezmer, belonging to the Jewish music. Besides, the percussion backing especially the cymbal timbre, was humorously performed. In the slow third part, the suggestion of a hunter’s funeral, with the respective animal convoy, appeared more strikingly. The bass fiddle solo was followed by the bassoon and the tuba, everything in a well graded crescendo. The famous song Frère Jacques could be heard in this part of the symphony, but performed here in a minor tonality. The end of the symphony No 1 by Mahler came as the climax of the evening. From the first thunder of the percussion up to the recurrent themes of the previous parts, huge tensions kept accumulating. The brasses had a very good performance. At the end, the entire party of horns stood up, playing in fortissimo with a quality round sound. The musical material from the beginning of the orchestra reappeared seeming to balance a ship in a dangerous rocking on a stormy ocean.

We attended a wonderful show which for some time has very intensely enlightened the path of my daily life, darkened by all kind of worries.

     

Read more

Apocalipsa după Christian Badea

Am fost tentat să cred că, pentru o săptămână, e suficient să vezi deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala și m-am decis târziu și cu greu să merg la Ateneu pentru concertul Filarmonicii “George Enescu” dirijat de Christian Badea. Un concert la Ateneu, în decembrie, chiar și fără zăpadă, are ceva special, e un fel de a te refugia concret din fața frigului într-un loc în care te poți încălzi și la minte, nu numai la trup.

Îmi amintesc de o poveste magică a lui Neagu Djuvara. Întors de pe front, în timpul unei ierni pline de ninsoare, într-un București ușor frivol, fără nici o cunoștință concretă a războiului, el ajunge la Ateneu, la un concert dirijat de George Enescu. Și acolo, în atmosfera caldă a sălii, ghemuit în primul rând, sub vraja muzicii, în mijlocul unui public care ignora tragediile de la câteva sute de kilometri distanță, având în fața ochilor reprezentările terestre ale iadului concret, de pe front, și ale raiului spiritual al muzicii, emoțiile îl copleșesc, iar el încearcă inutil să-și ascundă lacrimile de privirile celor din jur.

Temerile au părut să se adeverească după prima parte a programului. A fost o lucrare recentă a lui Cornel Țăranu, “Saramandji” – după “Don Giovanni” am înghițit destul de greu o compoziție contemporană, nu chiar inaccesibilă, dar căreia nu i-am gustat exotismul anunțat. Mi s-a părut, singura consolare, mai interesantă decât unele compoziții de-ale lui Enescu. Iar orchestra a fost în regulă, compactă și riguroasă pe niște serii de sunete și ritmuri destul de “mitraliate”.

Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Prokofiev a mers încă și mai bine. Alon Goldstein a cântat bine, corect, fără emfază, lăsând să se vadă modernitatea și influențele americane ale lui Gershwin din partea a doua. Nu m-a scos din amorțeală nici bisul pianistului, un preludiu de Chopin.

După pauză, totul s-a schimbat destul de radical. A fost Simfonia Nr. 5, Op. 47 de Dmitri Șostakovici, o lucrare cu o întreagă poveste în spate (De aceea zic să citiți și prima partea articolului). Este considerată drept debutul “cu dreptul” în perioada realism socialismului compozitorului sovietic.

Cele două teme ale primei părți, marcate de ambiguitate, au sunat foarte bine, m-au făcut atent, curios cum va decurge simfonia în continuare. Corzile au avut un rol important. O să mă repet, nu vreau să evit să spun că filarmonica a crescut mult în bine după perioada tristă și prea lungă a directoratului lui Mandeal. Sarcasmul valsului din partea a doua a bătut înspre grotesc, grotescul ideologiei mai degrabă decât autoironia declarată de Șostakovici. Solo-ul de vioară a fost memorabil.

Partea a treia a fost de-a dreptul copleșitoare. Frisonul uriaș pe care l-a declanșat vibrato-ul corzilor a fost extraordinar. Coralul suflătorilor reluând tema liturgică a slujbei ortodoxe rusești a accentuat foarte mult senzația de nesfârșită durere. Dezolarea contemplării unei pustietăți lipsite de orice urmă viață a părut că transcende sunetul instrumentelor. Dacă tragicul din Requiem-ul lui Mozart poate friza ridicolul atunci când este transpus la scara întregii umanități, aici tocmai aceasta este ideea. De imensitate a regretelor celor mai profunde. Nu găsesc acum nici un echivalent al vreunei compoziții atât de deprimante.

Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte marșul triumfal al comunismului din partea finală, într-un contrast victorios față de Largo-ul părții a treia, a devenit sub bagheta și prin meritul lui Christian Badea o apocalipsă. Pentru că în 1937, cu multă vreme înainte de instaurarea “democrației populare” în România, pentru cetățeanul sovietic, la fel ca și pentru Șostakovici, sfârșitul lumii numai așa putea să arate. Ca un triumf. Sau poate tocmai acest triumf al lui Stalin nu putea să fie asociat cu nimic altceva decât cu sfârșitul lumii. Nu există cei patru cavaleri ai Apocalipsei, există doar o colosală statuie a proletarului urcată pe vârful turnului Babel. Sunetele percuției de la început m-au adus în pragul senzației de vomă. Finalul bubuitor în care percuția și alămurile (excelente pe toată durata concertului) au dat asaltul final m-a lăsat fără speranțe. Pentru că după concert, ascultând diverse înregistrări, cu Gergiev, Kondrașin sau Mravinsky (cel care a dirijat și premiera absolută a simfoniei), am realizat că dl. Christian Badea a avut o viziune foarte întunecată  în ceea ce privește ultima parte, feroce subliniind o anumită sălbăticie a ritmurilor, aș putea spune chiar o anumită barbarie, marșul triumfător a sunat ca un galop al unor hoarde de năvălitori…

Mi-a plăcut. Foarte mult. Deși e greu de afirmat că ți-a plăcut ceva care te-a întristat. A fost aceeași stare ca după vizionarea unor filme ca “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” sau “Das Leben des Anderen”. Din nou aplauze pentru Filarmonica George Enescu. Bravo!

Autor: Despre Demnitate

Read more

Tablouri dintr-o expoziție

Seară foarte frumoasă la Ateneu, ieri după o zi de căldură insuportabilă.

Un program de muzică rusească, un adevărat regal. S-a cântat:

1. Piotr Ilici Ceaikovski – Francesca da Rimini
2. Serghei Rachmaninov – Rapsodie pe o temă de Paganini
3. Modest Mussorgski/Maurice Ravel – Tablouri dintr-o expoziție

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “George Enescu”
Christian Badea – dirijor
Ekaterina Mecetina – pian

O sală plină, în așteptarea programului promițător, la un spectacol de final de stagiune, a fost “luată tare” de Francesca da Rimini. Christian Badea are, după părerea mea, o manieră foarte bună de a interpreta muzica rusească. Nu urmărește cu orice preț să “sune” rusește” ci mai degrabă elegant, riguros, cu un sunet de orchestră clasic occidentală. Îmi sugerează o orchestră franțuzească, nu știu de ce. Am avut aceeași senzație și acum câteva luni, când a dirijat “Simfonia Nr. 5″ de Ceaikovski, cu aceeași orchestră, tot la Ateneu. De altfel, mi se pare că și Gergiev a imprimat Orchestrei Teatrului Mariinsky același tip de rigoare și eleganță în defavoarea “corazon”-ului rusesc, fermecător – e adevărat – dar nu mereu exact. Iar până la urmă Ceaikovski e mai întâi un mare romantic, și abia pe urmă “rus”.

Publicul, a fost, în orice caz, luat prin surprindere de “Francesca da Rimini”, stilul lui Badea s-a potrivit de minune cu muzica, la sfârșit aplauzele au explodat, de-a dreptul.

Trecem la “Rapsodia pe o temă de Paganini”, care a fost, pur și simplu, superbă. Ekaterina Mecetina, a fost un soi de reîncarnare a lui Rachmaninov pianistul, chiar dacă, în anumite momente, pianul părea acoperit de sunetul orchestrei (sau poate așa se auzea în locul unde eram eu). Mie mi se pare uneori că în pasajele acelea în care și pianul și orchetra trebuie să sune tare, ar trebui ca pianistul să folosească niște ciocane cu care să izbească în claviatură ca să se poată auzi distinct. Nu a contat, zic eu, prea mult, dacă țin seama că în pasajele lirice mi-au dat lacrimile de emoție. Pianista a avut clar succes și la public, ce scurte par momentele lor de glorie!

După pauză, așteptările au fost mari de la “Tablouri” și interpretarea a fost pe măsură. Mi-au plăcut toate, dar, mai ales de la “Limoges” încolo, până la sfărșit a fost chiar electrizant (bine, și muzica e… cum e – nu că ar fi fost ceva rău până atunci). Dar “Mare Poartă a Kievului” chiar a ieșit în evidență, a fost excepțională, s-a și bisat. “Promenadele”, așa cum trebuie, colorate (vesele, meditative, triste), “Bydlo” – superb, vizual ca un “Car cu boi” de-a lui Grigorescu, în fine, mă opresc aici ca să nu devin plictisitor cu laudele.

Concluzia e una de-a dreptul naționalistă. Așa mă simt mândru că sunt român. Atunci când prima orchestră simfonică a României cântă la fel de bine ca orice orchestră bună din Europa. Mă simt mult mai mândru când e elegantă pe notele lui Ceaikovski decât atunci când cântă prost și fără criterii de comparație Enescu.

De doi ani, de când a plecat Cristian Mandeal, ceva s-a schimbat mult în bine. De doi ani sunt mândru că sunt român, în acest fel.

Superb. Bravoooo!

http://despreopera.wordpress.com/2011/06/24/tablouri-dintr-o-expozitie/

Read more
Enable Notifications    OK No thanks