Blog

Continuarea articolului Despre un mag și vraja sa de două decenii.

Capitolul VI: 7 decembrie 1991 – 2000

Ultima decadă a secolului XX la Teatro alla Scala aduce două mari schimbări. Prima este aceea că Riccardo Muti va deschide toate cele 10 stagiuni din postura de dirijor. A doua este că operele în limba germană vor fi predominante în nopțile de 7 decembrie, jumătate dintre ele (3 Wagner, Beethoven și Mozart). Dacă mai adugăm și La Vestale de Spontini în franceză rămânem cu doar 4 opere cântate în limba italiană. Este de fapt efortul lui Riccardo Muti de a deturna atenția publicului de la monden către muzică. Prima la musica, dopo le parole…

07.12.1991 – era sâmbătă
Richard Wagner: PARSIFAL
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Cesare Lievi, scenografia: Daniele Lievi și Peter Laher.
Waltraud Meier (Kundry), Plácido Domingo (Parsifal), Wolfgang Brendel (Amfortas), Robert Lloyd (Gurnemanz), Kurt Rydll (Titurel), Harmut Welker (Klingsor).

Este primul Sant’ Ambrogio pentru Waltraud Meier cunoscută publicului de operă încă din 1983 cu rolul lui Kundry din “Parsifal” al lui Wagner. Influența ei asupra interpretării operelor wagneriene a fost atât de mare încât nici măcar Teatro alla Scala nu o putea ignora. Alături de ea, în rolul lui Parsifal a fost distribuit Plácido Domingo, marele tenor  începea în anii ’90 să abordeze și el repertoriul acesta.

Waltraud Meier și Plácido Domingo în “Parsifal”

Președintele Italiei, Francesco Cossiga, al senatului, Giovanni Spadolini, și regele Gustav al Suediei au asistat din loja regală, alături de un public din care mai făceau parte fostul premier italian Bettino Craxi sau strănepotul compozitorului Gottfried Wagner, la un triumf al sopranei germane. Domingo a declarat la sfârșit că e cea mai de succes deschidere de stagiune de la Scala la care a participat vreodată. Să notăm și că din distribuția a doua făcea parte și Julian Rodesco, bas de origine română, care a interpretat rolul lui Titurel.

Din păcate nu am găsit nici o înregistrare, nici video nici audio.

07.12.1992 – într-o luni
Giuseppe Verdi: DON CARLO
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Franco Zeffirelli.
Luciano Pavarotti (Don Carlo), Daniela Dessì (Elisabetta), Samuel Ramey (Filippo II), Paolo Coni (Rodrigo), Luciana D’Intino (Eboli), Alexander Anisimov (l’Inquisitore).

Verdi – cel mai mare compozitor italian de operă! Scala – cea mai importantă operă din Italia! Muti – cel mai mare dirijor de Verdi al timpului său (și al nostru)! Zeffirelli – cel mai mare regizor de operă! Luciano Pavarotti – cel mai mare tenor! Există vreo conjuncție astrală care ar putea să aducă împreună aceste nume pentru cea mai frumoasă și mai complexă operă a lui Verdi, “Don Carlo”? Sigur, noaptea de Sfântul Ambrozie! 

Cu toate astea, loggioniștii l-au taxat pe Luciano Pavarotti pentru o nesiguranță în scena autodafe-ului (tenorul a primit foarte calm fluierăturile și bine a făcut, pentru că în spectacolele următoare va fi iertat, ba chiar mai mult, va fi adulat) și de asemenea criticii au comentat producția lui Franco Zeffirelli ca fiind prea încărcată, prea rococo.

Luciano Pavarotti în “Don Carlo”

Vociferările acelei seri s-au dus, între timp Luciano a tăcut și el, etern… și parcă deodată nu mai e nici un tenor pe lumea asta care să cânte cum o făcea el. Au rămas înregistrarea audio și un DVD cu muzica adunată din mai multe seri, astfel încât memoria noastră să nu mai rețină decât frumusețea.

Don Carlo, 1991

Am mai scris despre acest disc. Pavarotti e surprinzător de bun, la debutul într-un rol așteptat de mult. Duetul cu Posa din primul act e nemaipomenit, alert, romantic, perfect. Muti, la rândul său, conduce ostilitățile ca un posedat, cu tempouri fruste, rapide, în scena auto dafe-ului e reîncarnarea lui Toscanini. Puțin mai contează că Ramey, după mulți ani cu Ghiaurov în rol, nu pare să aibă vocea cea mai potrivită (dar trebuie văzut pe DVD-ul producției incredibile a lui Zeffirelli, unde prezența lui e ideală pentru rol), că Daniella Dessi mai are dificultăți pe ici, pe colo, ca Paolo Coni are un vibrato bătrânicios (dar ține pasul cu Pavarotti). Cine e Anisimov, de unde l-au scos pe Inchizitor?

Cu adevărat, cine a putut vedea live acest spectacol, cum au făcut-o și președintele Scalfaro sau președintele senatului Spadolini alături de multe alte personaje mondene, a fost cu adevărat un norocos.

Opera toată o găsiți și aici:

http://www.youtube.com/playlist?list=PL9A478E9B8D83161D&feature=plcp

Dar merită văzută chiar scena autodafe-ului în care Riccardo Muti ne  arată că Don Carlo poate fi reprezentat și așa, cu acest ritm rapid și încărcat de tensiune dramatică:

07.12.1993 – a fost marți
Gaspare Spontini: LA VESTALE
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Liliana Cavani, scenografia: Margherita Palli.
Karen Huffstodt (Giulia), Denyce Graves (Gran vestale), Aldo Bramante (capo-aruspice), Anthony Michaels-Moore (Licinio), Patrick Raftery (Cinna),Dimitri Kavrakos (Sommo sacerdote).

Inovațiile lui Muti continuă și în 1993 când reînvie opera lui Spontini, “La Vestale”, ultima oară reprezentată în 1954 cu Maria Callas în rolul titular. De data aceasta, va fi versiunea originală în limba franceză și o distribuție inedită, nici unul dintre artiștii lirici de pe scenă nu era cunoscut publicului larg. În scenele de balet din operă, alături de vedeta Milan-ului, Carla Fracci, apare un balerin român, Gheorghe Iancu, de fapt unul dintre cei mai mari balerini originari din România, plecat din țară încă din anii ’80.

Carla Fracci și Gheorghe Iancu – balet din “La vestale”

Nu mai insist asupra protestelor din piață, anul acesta de natură ecologistă, dar țin să transcriu numele a zece personalități care au asistat la cele patru ore de muzică, un regal Riccardo Muti. Cei zece sunt toți laureați ai premiului Nobel și erau prezenți în Milano la un congres internațional: Rita Levi Montalcini (medicină – 1986), Renato Dulbecco (medicină – 1975), Carlo Rubbia (fizică – 1984), Davide Baltimore (medicină – 1975), Gary S. Becker (economie 1992), James Black (medicină – 1988), John Kendrew (chimie – 1962), Ilia Prigogine (chimice – 1977), Burton Richter (fizică – 1976), Jack Steinberger (fizică – ’88).

Există o înregistrare, probabil singura pentru opera lui Spontini realizată la standarde tehnice contemporane (versiunea live cu Maria Callas are un sunet prost chiar și pentru anii ’50).

La Vestale, 1993

07.12.1994 – a căzut într-o miercuri
Richard Wagner: DIE WALKÜRE
Dirijor: Riccardo Muti, regia: André Engel, scenografia: Nicky Rieti.
Waltraud Meier (Sieglinde), Gabriele Schnaut (Brünnhilde), Mariana Lipovsek (Fricka), Plácido Domingo (Siegmund), Mathias Hölle (Hunding), Monte Petrson (Wotan).

Din nou Wagner, din nou Waltraud Meier și din nou Plácido Domingo conduși de Muti către un nou succes. Meier va deschide stagiunea de la Scala de șase ori, la fel ca Maria Callas, iar cariera sopranei germane încă e departe de a se sfârși…

Waltraud Meier și Plácido Domingo în “Die Walkure”

Publicul (într-o lojă era și o oarecare Carla Bruni) a avut ocazia să urmărească o interpretare voit melodioasă a operei. Muti a încercat și a și reușit să demonstreze influențele belcanto-ului italian (în special Bellini) asupra lui Richard Wagner. E adevărat că și Waltraud Meier e o Sieglinde altfel decât predecesoarele ei, mai feminină inclusiv ca prezență scenică, la fel cum și repertoriul lui Domingo și-a lăsat amprenta asupra manierei lui de a-l portretiza pe Siegmund.

Nu există “Die Walküre” fără Cavalcadă așa că, poftiți:

În zona de dincolo de muzică, e stagiunea scandalului florilor. Încă din 1985 se instaurase o tradiție ca florăriile din Milano să orneze cu ghirlande (în număr de mii sau chiar zeci de mii) teatrul în noaptea de Sant’ Ambrogio, pe gratis. În 1994 Carlo Fontana, administratorul se decide să le cumpere din altă parte, nu din Milano. Cum era și de așteptat, scrisorile deschise și protestele au izbucnit instantaneu…

07.12.1995 – în acea joi
Wolfgang Amadeus Mozart: DIE ZAUBERFLÖTE
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Roberto De Simone, scenografia: Mauro Carosi, costume: Odette Nicoletti.
Paul Groves (Tamino), Andrea Rost (Pamina), Matthias Holle (Sarastro), Victoria Loukianetz (Die Konigin der Nacht), Simon Keenlyside (Papageno), Lisa Larsson (Papagena), Sergio Bertocchi (Monostatos).

După “Don Giovanni” și “Idomeneo”, în 1995 se deschide stagiunea milaneză cu “Flautul fermecat“. Iar Muti a dus Scala la același nivel cu Salzburger Festspiele în materie de  Mozart.

Andrea Rost și Simon Keenlyside în “Die Zauberflote”

Și e rândul unor interpreți tineri să ne arate cum va fi muzica de operă post Domingo sau Pavarotti sau Carreras. Paul Groves debutează la Scala în rolul lui Tamino, care îl consacră drept unul dintre tenorii mozartieni importanți ai generației sale, dar mai alesPapageno  va fi impersonat de un bariton englez, care-i va lua locul cu succes lui Thomas Allen pe scena de la Covent Garden. E vorba de Simon Keenlyside care în această seară de 7 decembrie este excelent. Victoria Loukianetz a fost apostrofată de public pentru niște note acute aiurea la prima arie a Reginei Nopții deși altfel ea a cântat foarte bine. Cu toate excesele de la loggione, a fost un “Flaut..” foarte bun, rivalizând cu interpretările celebre conservate pe discuri. Să nu uit, Adina Nițescu este una dintre cele trei “Damen“.

Și când te gândești că premiera a stat sub semnul incertitudinii până în ultima clipă, din cauza unei greve a muncitorilor de la Scala… O creștere de 18% a salariilor a fost prețul plătit pentru ca tradiția de 7 decembrie să continue. Asta pentru ca un public înțesat de personalități ale vieții culturale și academice ale Milanului și ale Italiei  (rectorii universităților, vreo 10 Nobeli etc.) să se poată bucura de această seară. Și nu numai ei, premiera a fost televizată așa cum o puteți viziona integral și pe YouTube:

07.12.1996 – chiar sâmbătă
Christoph Willibald Gluck: ARMIDA
Dirijor: Riccardo Muti, regia, scenografia și costumele: Pier Luigi Pizzi.
Anna Caterina Antonacci (Armide), Violeta Urmana (l’Odio), Donnie Ray Albert (Idraote), Vinson Cole (Rinaldo), Roberto De Candia, Gregory Kunde.

Curentul clasic este impus la Scala mai departe de Muti. După Mozart anul trecut, e Gluck în 1996. Anna Caterina Antonacci face furori, ansamblurile orchestrale la fel. Un triumf acceptat unanim de către public (ca de obicei populat masiv de personalități) și critică

Anna Caterina Antonacci

Din nefericire, nici un disc sau DVD, splendoarea acelei nopți se regăsește doar în diverse fragmente răzlețe de pe Youtube:

07.12.1997 – o duminică
Giuseppe Verdi: MACBETH
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Graham Vick, scenografia: Maria Bjornson.
Renato Bruson (Macbeth), Maria Guleghina (Lady Macbeth), Carlo Colombara (Banquo), Roberto Alagna (Macduff), Fabio Sartori (Malcolm).

Aparent nimic nou sub soare, public monden, proteste în piață, o operă care deschide stagiunea pentru a 3 a oară în ultimii 56 de ani: “Macbeth“. După Maria Callas în 1952 și Shirley Verrett în 1975, Muti își asumă toate riscurile și câștigă cu Maria Guleghina, o soprană din Ucraina cunoscută la Scala încă de cu 10 ani în urmă (“Un ballo in maschera” cu Pavarotti).

Maria Guleghina în “Macbeth”

Alături de ea e Renato Bruson, iar rolul de tenor (Macduff) este încredințat marii speranțe a tenoratului din acea vreme, Roberto Alagna, foarte apreciat la opera milaneză. Graham Vick, astăzi celebru în toată lumea, semna o producție modernă dar fără excese, Teatro alla Scala se îndreaptă spre secolul XXI. Succesul este imediat, chiar și celebra loggione e câștigată de Muti.

Poate că mai bine ar fi să-l vedem pe dirijor povestind despre Macbeth (chiar dacă în italiană, fără subtitrare):

Iar opera completă am găsit-o pe YouTube:

07.12.1998 – în ziua de luni
Richar Wagner: DIE GÖTTERDÄMMERUNG
Dirijor: Riccardo Muti, regia și scenografia: Yannis Kokkos.
Jane Eaglen (Brünnhilde), Waltraud Meier (Waltraute/1°Norn), Wolfgang Schmidt (Siegfried), Franz-Josef Kapellmann (Alberich), Eike Wilm Schulte (Gunther), Kurt Rydl (Hagen).

Pentru al treilea Wagner din această decadă, “Amurgul zeilor” a părut unora profetic. Scandalul Tangentopoli a rărit substanțial rândurile politicienilor din lojele Scalei. Tangentopoli se traduce în engleză prin Bribesville, în română ar fi… Șpăgești, hahaha. Pentru cine nu-și mai aduce exact aminte, acest scandal de corupție care a cauzat o investigație cunoscută sub numele de “Mani pulite” a început în 1992, când un membru al Partidului Socialist Italian, Mario Chiesa, a fost învinuit că ar fi luat mită de la o firmă de salubritate din Milano. Inițial, clasa politică s-a delimitat de Chiesa, însă mărturisirile acestuia au provocat o criză politică atât de importantă, încât a urmat ceea ce s-a numit “demisia Primei Republici”, prin dispariția a 4 partide politice și prin cele câteva sinucideri ale unor politicieni care fuseseră demascați drept corupți.  Bugetul de austeritate a impus un număr maxim de 50 de invitații pentru cele 6 ore de spectacol din seara de 7 decembrie. Printre ei, Wieland și Gottfried Wagner, nepotul și strănepotul compozitorului.

Din nou Waltraud Meier, în mod clar cea mai în vogă soprană wagneriană, dar și Brunhilda interpretată de Jane Eaglen, debutantă la Scala. Producția lui Yannis Kokkos a sedus în final, poezia scenelor a fost remarcată de toată lumea. În special scena morții lui Siegfried în care un cal alb pătrunde pe scenă, subliniind tristețea și solitudinea momentului, cât se poate de emoționant, de altfel.

Gotterdammerung

Nu am găsit o înregistrare audio sau video, deși spectacolul s-a televizat. Doar o frântură cu Waltraud Meier:

07.12.1999 – în marțea aceea
Ludwig van Beethoven: FIDELIO
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Werner Herzog, scenografia: Ezio Frigerio.
Waltraud Meier (Leonora – Fidelio), Kurt Rydl (Rocco), Thomas Moser (Florestano), Franz-Joseph Kappelmann (Don Pizarro), Laura Aikin (Marcellina).

După 25 de ani de la premiera lui Karl Bohm, Teatro alla Scala revine cu “Fidelio“. De data aceasta e Ricardo Muti cel care conduce ostilitățile. O face impecabil. Waltraud Meier aduce în primul rând autenticitatea limbii germane în rolul Leonorei, compensând pentru lipsa tessiturii necesare. Un succes, Muti e la apogeu într-o operă în care Furtwangler, Bernstein sau Bohm au ridicat ștachete inatacabile.

Thomas Moser în “Fidelio”

După 7 ani de absență din loja regală, instituția prezidențială a Italiei revine la Milano în persoana lui Carlo Ciampi. Dar revine cu o gafă: la sfârșitul spectacolului acesta pleacă fără a-i strânge mâna dirijorului așa cum devenise un obicei în ultimii zeci de ani. Motivația impoliteții ar fi fost aceea că nu s-a intonat imnul, așa cum se făcea de fiecare dată când președintele asista la un spectacol. Muti se apără spunând că imnul Italiei și muzica lui Beethoven pur și simplu nu merg împreună în aceeași seară, iar eu personal înclin să-i dau dreptate. În plus, serviciile de pază și protecție împânzesc teatrul, ceea ce oripilează pe toată lumea. Nu mai vorbim de protestatarii obișnuiți din piața Scala.

Fără mărturii sonore sau vizuale nici de această dată, tot ceea ce știu despre acest Sant’ Ambrogio e numai din sursele criticilor…

07.12.2000 – tocmai joi
Giuseppe Verdi: IL TROVATORE
Dirijor: Riccardo Muti, regia: Hugo De Ana.
Barbara Frittoli (Leonora) Violetta Urmana (Azucena), Salvatore Licitra (Manrico), Leo Nucci (Conte di Luna), Giorgio Giuseppini (Ferrando).

Dacă privim astăzi, în anul 2012, această distribuție, vom spune că este una de primă mână. În 2000 însă, lucruruile nu păreau deloc așa. Salvatore Licitra avea 31 de ani, Barbara Fritolli doar 33 de ani, foarte tineri pentru zilele noastre, chiar dacă un Jussi Bjorling cânta prin toată lumea la 25 de ani sau Renata Scotto debuta la 18 ani la Scala. Ce-i drept, Muti pare să fi avut o preferință pentru tenorul de origine siciliană dar crescut în Milano, debutul acestuia la Teatro alla Scala avusese loc cu un an mai devreme (La forza del destino),  iar în primăvara lui 2000 în “Tosca” făcuse o impresie foarte bună. De Sant’ Ambrogio însă va fi scandalul. Este mult prea delicios ca să nu fie povestit cu toate detaliile.

Il Trovatore conține o arie foarte dificilă pentru tenor, “Di quella pira“, unde se cântă la un moment dat într-un registru acut, nota problematică fiind un “do de sus”, “do di petto” cum spun italienii. Verdi nu a scris această notă, dar dorința de succes a tenorilor din trecut a instaurat o tradiție în a o cânta. Ceea ce este și mai rău însă, tenorii sunt judecați după siguranța cu care ating sau nu nota respectivă. Ultimul “Trubadur” fusese reprezentat în urmă cu 22 de ani. Muti a decis pentru seara inaugurală a stagiunii care începea “Anul Verdi” (în 2001 se comemorau 100 de ani de la moartea compozitorului) să se cânte “Di quella pira” în versiunea originală, cea din manuscrisul lui Verdi. Scandalul în zona publicului de la loggione a fost imens. Salvatore Licitra respectase dorința dirijorului dar acum era lăsat pradă furiei incoruptibililor fani ai operei. Va restabili lucrurile peste jumătate de an, la Verona, când va cânta impecabil versiunea încetățenită, după care a fost cântărit, măsurat și în final aplaudat frenetic.

Salvatore Licitra în “Il Trovatore”

Ce păcat că Licitra a dispărut tragic anul trecut într-un accident de motocicletă! Avea numai 38 de ani și o carieră în plin avânt. Nu ne mai rămân decât înregistrările sale, inclusiv un disc al acestei seri de 7 decembrie.

Il Trovatore, 2000

Iar aria incriminată, iat-o:

și opera completă:

Un alt moment hilar de această dată este acela când, într-o tăcere absolută și tensionată, în mijlocul actului II, scena a II a (“Il balen del suo soriso”) din public se aude soneria unui telefon mobil (deh, se mai întâmplă și la case mai mari), chiar înainte ca Leo Nucci să termine aria, cu cuvintele: “Qual suono! O Ciel!” (“Ce sunet! O, Doamne!”).

E ultima stagiune din secolul XX de la Teatro alla Scala. Secolul XXI va începe însă pentru celebra operă din Milano abia în 2004, pentru că urmează 3 ani de restaurare a clădirii a cărei strălucire începuse să se șteargă sub mușcăturile timpului. După deschiderea stagiunii 2001/2002 din 7 decembrie 2001, cu “Otello” de Verdi, toată lumea se va muta la Teatro degli Arcimboldi. Dar despre acești ultimi zece ani care încep cu despărțirea lui Plácido Domingo de rolul maurului lui Shakespeare, veți citi săptămâna viitoare.

(va urma)

Autor: Despre Demnitate